sâmbătă, 31 decembrie 2011

Colinde

Aici, la Breaza, vin colindatorii unul dupa altul. Ia uite:



Niste versuri din popor

Foaie verde, spic de paine,
Dac-as sti ca mor ca maine,
Mi-as face casa de piatra,
Ca moartea sa nu razbata,
Au, au, au, inima, au.
Si-as chema fierarii toti
Sa-mi puna lacat la porti,
Au, au, au, inima, au.

Cu lanturi sa ma-ngradeasca,
Moartea sa nu ma gaseasca,
Pentru biata viata mea,
Mi-as vinde si camasa,
Au, au, au, inima, au.
Ca moartea sa ma mai rabde
Inc-o zi si inc-o noapte,
Au, au, au, inima, au.

Insa moartea nu vrea bani,
Vrea copii si oameni mari.
Si moartea nu vrea nimic,
Numai viata de voinic,
Au, au, au, inima, au.
Si moartea nu vrea nimic,
Numai viata de voinic,
Au, au, au, inima, au.

Nici pe mine nu ma iarta,
Pot sa-mi fac casa de piatra,
Au, au, au, inima, au.
Si din gaura de sarpe,
Cand vrea moartea tot ma scoate,
Au, au, au, inima, au.


Dansul

Vad prin comp niste poze incredibile. Se pare ca la un moment dat, fiind la Costica, ne-a apucat dansul. Mai mult ca sigur era muzica populara, dar asta nu mai conta. Eram trei: Adriana, Costica si cu mine. Toate pozele au iesit ca naiba, dar se poate deduce din ele cam ce se intampla pe-acolo.
 



Frații lui Pigulea

Acum doi ani, în vacanţa de iarnă, am fost cu Maria la ski, undeva în Austria. Din păcate, am uitat în ce localitate - am mers în ultimii ani în atâtea staţiuni austriece că acum mi se învălmăşesc toate în cap. Poate a fost la Soll, poate la Kaprun... În orice caz, este un sat prin care am mai trecut cândva şi am cumpărat de-acolo un monstru. Monstrul a ajuns în camera Mariei, a primit numele Pigulea şi are rolul de a o apăra împotriva coşmarurilor. De când l-am adus, fetiţa mea nu a mai visat urat.



Cu strămoșii

Când am fost, în vară, la Malaga, am făcut vreo două excursii, că așa e frumos, să te duci cu autocarul și să vezi lucruri. Una din ele a fost în Gibraltar. Acolo e singurul loc din Europa unde trăiesc maimuțe în libertate. Și adevarul e că sunt peste tot. Urci pe stâncă și nici nu apuci să te dai bine jos din cabină că le și vezi. N-ai voie să le hrănești, amenda e mare de tot. Iată:



vineri, 30 decembrie 2011

O rugaciune

Rugăciunea celui ferecat în temniţa neputinţelor vieţii
Îndură-te Doamne, Cel mult milostiv şi plin de bunătate, Domnul puterilor şi Împăratul veacurilor, cu frică şi cu ruşine, întru cutremurare şi cu pocăinţă Te chem să vii în casa cea surpată a inimii mele şi iarăşi cu osârdie Te rog: vino Doamne. în adăpostul sufletului meu cel asuprit de tot răul şi de greşelile cele de multe feluri pe care necontenit le săvârşesc ca un vrăjmaş - potrivnic al chemărilor şi îndreptărilor Tale - şi cu pierzătoare râvnă le plinesc spre a mea osândire. Izbăveşte-mă Tu, Sfinte, de toată rătăcirea şi căderea şi întru iertare şi cu bunătate, de toată ispitirea cea de peste zi şi cea de peste noapte mă scapă. Miluieşte-mă, Doamne, cu darul Tău cel preabogat şi cu îndurare mă adaugă iarăşi la turma moştenirii Tale şi iarăşi de chipul cel dintâi ca al unui prunc ascultător şi nepăcătos mă învredniceşte, de tot binele cu împlinirea voii Tale împodobindu-mă.


joi, 29 decembrie 2011

Parastasul

Cum spuneam, as fi dorit sa fac parastasul de un an pentru mama. Ma gandisem la ziua de azi, 29 decembrie, fiind vorba chiar de ziua in care a murit ea. Asa ca, in timp ce veneam catre Breaza marti, am sunat-o pe tanti Florica. I-am spus ce intentii am si am primit un raspuns surprinzator: intre Ignat si Sfantul Ion nu se fac parastase! Explicatia? Sunt apele spurcate! Nu stiu exact ce inseamna, prin Biblie am gasit niste sfaturi cu privire la anumite vietati spurcate (Leviticul, Cap 11), dar chestia cu apele spurcate in ele insele, nu am dibuit-o. In definitiv, ma gandeam eu, ce are apa spurcata cu parastasul? Mi-era cam jena sa o intreb pe tanti Florica asa ceva, dar dumneaei a trecut la explicatii din proprie initiativa: "nu se face coliva, dragul mamii, uite, chiar ieri de Sfantul Stefan a venit o femeie cu o coliva si preotii n-au vrut sa o slujeasca". Aha, deci coliva nu se poate face cu ape spurcate. Ma intreb daca intre Ignat si Sfantul Ion ai voie sa bei apa. Poate ca trebuie sa bei numai vin? Candva o sa descalcesc eu aceste mistere. Deocamdata, am hotarat sa aman parastasul pentru data de 7 ianuarie. Voi veni din nou aici si voi participa la sjujire.


Cu colegii de facultate

Carevasazica, luni am fost la Budapesta ca sa-mi duc familia la aeroport. Marti am facut vreo noua ore pana la Breaza, la Gogol. Miercuri, am plecat la Bucuresti, de unde nu m-am putut intoarce decat pe la 8 seara. Ei bine, la ora 1 din noapte, m-am sculat de la masa si m-am dus sa ma culc, lasandu-l pe Gogol sa faca ce vrea el cu carafa de vin. Nu am mai putut sa rezist, asta nu mi s-a mai intamplat demult.
Am adormit rapid si, culmea, iar am visat, vise din cele lungi si clare, din care parca nu ai mai vrea sa te trezesti. De data asta, mi-au aparut fosti colegi de facultate, printre care Gabriel Naghy, zis Ghioshi. Nu l-am mai vazut de atunci, am aflat ca e in America. In vis, venea catre mine cu bucurie si cu zambetul pentru care il placea toata lume. Mai erau si ceilalti acolo si mi se parea ca nu trebuie decat sa ne ducem pana la facultate, sa ne asezam in banci si sa fim din nou cei de-atunci. Mi se parea absurd sa fim altii, incercam sa inteleg si nu reuseam. Apoi a aparut si Maria si visul a mers mai departe, in alte directii si cu alte personaje.


marți, 27 decembrie 2011

Faceti-va bine (6)

Amăreala
Denumirea știinţifică: Polygala amara; Polygala vulgaris.
Denumire populară: șopârliţă.
Prezentare. Amăreala este o erbacee de mici dimensiuni – maximum 20 cm – cu flori ce pot fi albe, violete, albastre, cel mai adesea albastre. Modesta plantă cunoscută sub numele  de  amăreală  aparţine  de  familia  poligalaceelor. Rizomul este scurt, iar partea  aeriană  a  acestei  plante  se  prezintă  sub formă  de  tufă.  Înflorește  la  sfârșitul primăverii și aproape toată vara. Amăreala crește prin fâneţe, pe marginea drumurilor, pe terenuri înţelenite. Fructul este o capsulă.



O broasca

Tot vorbind de frica, mi-am amintit o intamplare senzationala din vremea cand candidam la primarie. Lucram la Economat ca director si se pregateau vremuri grele pentru mine. Taranistii urmau sa piarda catastrofal, iar oamenii lor, printre care si eu, erau pe faras. Exista, desigur, solutia sa ma duc la PDSR, unde chiar fusesem invitat, dar eu aveam principii. M-am gandit ca mai bine candidez si poate ies primar. Nu-mi dadeam seama cat de mare era capitalul de ura impotriva taranistilor, eram un naiv.



Vise

Intaia noapte singur, dupa multa vreme. De obicei ma apuca frica, una venita direct din adancurile copilariei, cand ma vizitau tot felul de monstri. De cate ori raman singur, incepe - intr-o forma mult atenuata, desigur. Mi se pare ca e ceva in spate, ori dupa usa etc. Nu o sa uit niciodata frica de la Sinaia, din Calea Codrului, cand mama plecase la manastire, la Prislop, iar Luminita la Bucuresti. Ma bagam in pat si instantaneu incepea groaza. Nu avea niciun obiect, dar ma cuprindea pe de-a-ntregul. Luam si citeam degeaba dintr-o carte de rugaciuni. Dar insistam, seara de seara citeam pana oboseam, uneori cu voce tare. Apoi stingeam lumina, dar imediat ma cuprindea si mai tare, asa ca lasam veioza aprinsa. Ma faceam ghem sub plapuma grea, tineam afara numai nasul, ca sa respir aer rece si, pana la urma adormeam. Oh, sa fi stiut lumea pe la Protoculul de Stat cum sunt serile domnului director.....
Apoi frica s-a tot dus, s-a tot dus, pana a ramas umbra asta palida care ma face sa merg atent prin casa atunci cand raman singur. Interesant e ca daca dorm in alta parte, nu am nicio treaba. Acolo insa unde locuiesc multa vreme, acolo se intampla toate.
Cum spuneam, azi noapte nici urma de frica. Am visat, in schimb, tot felul de persoane care mi-au populat anii sinaieni. Luminita, un oarecare Costica zis "Putere", Petre Mongolu', nea Marian - barmanul de la Furnica si multi altii. Un vis placut, pana la urma, chiar daca destul de absurd, ca mai toate visele.


luni, 26 decembrie 2011

Concurs

Mai stie cineva filmul lui Dan Pita intitulat "Concurs"? Oh, ce film! Ca student, l-am vazut de mai multe ori si mi-a placut de fiecare data mai mult. Una din scene il contine pe Dinica. El se pierde in timpul concursului de orientare turistica si toata lumea il cauta. Cel care il dibuie este Bleontz. Da peste el in niste ruine, undeva sub pamant. Il roaga sa vina inapoi, sa participe in continuare la concurs, insa Dinica sta asezat pe un zid prabusit si se uita in gol. "Nu mai pot, m-am saturat"  - zice el. Sigur ca in vremea aia, noi interpretam acel "m-am saturat" ca pe o reactie la regimul ceausist. Dar acum, daca as vedea filmul pentru intaia data, m-as gandi ca e o reactie fata de viata insasi. Si de aici, iata, imi vine gandul de neinlaturat ca viata este un sistem opresiv, precum comunismul. Ce porcarie de gand!
Dinica in "Concurs" de Dan Pitza


Berea

Vine in mail un text despre virtutile berii. Cum naiba e posibil sa crezi ce scrie acolo, chiar nu am habar. Mai mult ca sigur, textul e incropit pe bani la comanda unui producator de bere. Tot asa au aparut in mail texte care ridica in slavi cafeaua, vinul, tuica. Ia priviti:
1. Berea previne infarctul. Testele specialiştilor au arătat că riscul scade cu 40-60% la băutorii de bere faţă de cei care nu consumă deloc această băutură;
2. Scade riscul atacului cerebral;
3. Reglează tensiunea arterială. Cercetătorii de la Universitatea Harvard şi medicii din Olanda au descoperit că un consum moderat de bere aduce la normal tensiunea arterială crescută;



Faceti-va bine (5)

Alunul
Denumirea știinţifică: Corylus avellana.
Prezentare. Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate crește până la cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţișori, iar frunzele, aproape ovale, au un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele, seamănă întrucâtva cu ghinda sau chiar cu jirul și se grupează câte două – patru la un loc. Alunul înflorește devreme, în martie. Crește prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază sau la margine, sub formă de tufișuri. Poate fi întâlnit și pe pajiști. Aria de răspândire – de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.



O poezie a lui Aron Cotruş

Am înflorit întocmai ca un măr 
Am înflorit întocmai ca un măr în vântul aspru şi fugarnic, 
am înflorit cum totul înfloreşte – 
zadarnic... 

M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii, 
şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut, 
n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut... 

Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti, 
ca mâne toţi, la fel, ne-om întâlni,
în tăcerile de vecinicii, 
frate vierme!...



Facerea de bine

Se găsește pe net următorul text, intitulat "Legenda bradului de Crăciun":
Demult, tare demult, când picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai păşeau pe acest pământ, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise. Grindina era cât oul de porumbel, vântul smulgea pietrele din loc iar cerul se întunecase ca la venirea nopţii, măcar că era miez de zi. Iisus Hristos şi Sfântul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri, şi au cerut adăpost copacilor, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi. Mândrii stejari şi fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor – unde să-i mai adăpostească şi pe cei doi călători? Merii şi perii au spus că trebuie să-şi apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i băgau în seamă şi au tăcut.


Mecanicul

O alta mare uimire care ma incearca uneori este legata de felul in care astazi, in vremurile democratiei, se intampla o multime de lucruri care par a fi desprinse din timpurile lui Ceausescu. Mi-am adus din nou aminte de un episod de prin anii 80, petrecut la Constanta si am constatat ca el seamana ca doua picaturi de apa cu cea ce se intampla in zilele noastre. 



Mircea si pipele

Cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodata se numeste Mircea. Eu eram student la matematica, el la inginerie. Ne intalneam zi de zi, cu rare exceptii si puneam tara la cale. Ore intregi, pierduti prin cate o carciumioara, ori la unul dintre noi acasa (stateam in gazda, nu la camin), discutam despre ce inseamna lucrurile importante. Pe vremea aia, cantam la ghitara muzica serioasa: Bach, Villa-Lobos etc. Mircea picta. Asa ca discutam mult de tot despre muzica, despre pictura, dar ajungeam mai mereu la literatura si filosofie; pur si simplu era ceva care ne hranea spiritual pe amandoi. 



Nepasarea

Intotdeauna mi-a placut sa sustin ca mi se rupe de tot si de toate. Aveam 14-15 ani si spuneam oricui avea chef sa ma asculte ca nu ma intereseaza ce cred ceilalti oameni despre mine. De unde voi fi dedus eu ca asta e o filosofie buna, chiar nu am idee. A trebuit, in schimb, sa ajung la 50 de ani ca sa inteleg ca realitatea a fost cu totul alta. Nu numai ca mi-a pasat foarte tare de ceilalti si de parerile lor despre mine, dar aproape ca nu am facut nimic in viata fara sa am in minte, pe ascuns, un interes de a ma face placut celorlalti.
Acum, cand treaba asta s-a stins, realizez altceva: de fapt celorlalti nu le-a pasat nici cat negru sub unghie de persoana mea. Doar familiei si, eventual catorva prieteni. Restul, adica aia pentru care traiam eu, ma priveau ca pe oricare alt om si in sinea lor nu dadeau niciun ban pe mine, mai mult decat ar fi dat pe oricine altcineva. Ba acum stiu sigur ca multi dintre ei, atunci cand eu aveam un succes, erau invidiosi, iar cand o dadeam in bara, se bucurau. Asa e lumea intocmita. Si asa va ramane.


Faceti-va bine (4)


ALOE
Denumire știinţifică: Aloe Vulgaris.
Prezentare. Aloe este o plantă exotică decorativă ce aparţine familiei liliaceelor. Are frunze foarte groase, consistente, cărnoase. Florile, dispuse în formă de spic, sunt galbene sau roșii. Aloea provine din zona mediteraneană. Datorită condiţiilor climatice, în România se găsește numai cultivată. Importanţă pentru practica medicinală au frunzele, din care se extrage sucul de aloe. Acest suc se găsește și în alte părţi ale plantei, dar în cantităţi mai mici. Pentru aplicaţii medicinale se prepară: pulbere, pilule laxative, granule. Sucul se poate utiliza, însă, și în stare proaspătă.
Substanţe active importante: doi compuși specifici – barbaioină și emodină.
Întrebuinţări. Aloe prezintă interes pentru femei, având acţiune pozitivă în caz de insuficienţă menstruală. Este utilizată și în afecţiuni precum congestiile cerebrale sau migrenele. Ca plantă medicinală,  aloe  se  remarcă,  totodată,  prin  efectele sale tonifiante, vermifuge, stomahice, dar mai ales ca un bun purgativ. Datorită toxicităţii sale mari (poate fi mortală), aloe nu se va utiliza decât sub îndrumarea specialistului.


Un anume tip de poze

Exista un obicei cel putin ciudat de a face diverse prezentari PP, care circula apoi prin mailuri si in care poti vedea poze cu biserici si manastiri, care se deruleaza pe un fon sonor liturgic. Ce mi se pare straniu e ca mai toate manastirile sunt fotografiate in asa fel incat par a se afla undeva foarte departe, in adancul unor codri de nepatruns, cam cum era palatul celor de la "Tinerete Fara Batranete si Viata Fara de Moarte". Uite, cam asa:
Din cate stiu eu, manastirile sunt accesibile destul de usor celor interesati sa le viziteze. La cele mai multe poti ajunge cu masina, pe asfalt. Si atunci, de ce oare sunt prezentate in modul asta? Poate ca se vrea acreditarea ideii ca biserica e departe de oameni? Ca e un fel de taram miraculos, asa ca in basme? Ca acolo nu pot ajunge decat initiatii sau aia care rup sapte perechi de opinci? Sau poate cei care urca pozele habar nu au ce fac? Nu m-as mira. Exista oameni pentru care Biserica pare a fi ceva care le apartine in exclusivitate. Ei si numai ei stiu care e dreapta invatatura, toti ceilalti fiind niste ageamii inculti. Cand se intalnesc doi astfel de indivizi, sa te tii scandal si acuzatii reciproce de tipul "esti un eretic!". Poate ca unii ca acestia fac poze cu biserici aparent inaccesibile, determinandu-i pe mireni sa ramana acasa si sa le priveasca pe monitor, in loc sa se suie in masina si sa le viziteze.


Promisiuni

Maine dimineata plec catre Breaza. O sa raman peste noapte la Gogol, iar poimaine voi fi la Bucuresti. Trebuie sa semnez niste hartii si nu se poate decat pe 28. OK, ma duc, asta e viata. Tot atunci, o sa fac, sper, parastasul de un an pentru mama. Nu stiu exact cum se face, daca se poate miercuri. Daca nu, o sun rapid pe tanti Florica si rezolva ea cumva. 
Maria e la Paris, a ajuns cu bine. Maine zboara mai departe, spre America. Ei, ce sa mai zic, asta da vacanta de iarna, cui nu i-ar fi placut? Eu, cand eram de noua ani, petreceam vacantele la munte - adica acasa. Nici prin cap nu-mi trecea sa ma gandesc la Paris. Mama, in schimb, se gandea. Si mi-a promis ca atunci cand voi avea 18 ani, o sa ma duca. Pentru ea, nu era greu sa faca promisiunea asta, credea sincer ca va reusi. Anii au trecut si eu nu am uitat. I-am amintit de promisiune pe cand aveam 17 ani si ceva. Si a inceput sa bata in retragere. Ba nu erau bani, ba nu ne dadea Ceausescu viza. Una peste alta, totul a cazut. Iar eu, dupa cum se vede, n-am uitat nici pana azi.
Din cauza fazei cu mama, nu ii fac Mariei niciun fel de promisiune pe termen mai lung. Cum as putea sa ma angajez ca peste 10 ani o sa fac cutare sau cutare? Cine stie ce vremuri vin?


duminică, 25 decembrie 2011

Jurassik Park

Nu stiu cata lume a retinut o anumita fraza din Jurassik Park al lui Spielberg. Ma refer la "Natura gaseste intotdeauna o cale". Un anume personaj din film dadea replica asta atunci cand savantul spunea ca a clonat numai saurieni de parte femeiasca, deci nu ar trebui sa se ingrijoreze nimeni, pentru ca nu se vor inmulti. Ei bine, pana la urma s-au inmultit! Cred ca fenomenul asta ciudat s-a petrecut si la mine in casa, cand soriceii dansatori au facut pui, cu toate ca erau cu totii masculi. A vazut toata lumea asta: Maria, Liliana, Christine, Ali. Miscau acolo patru chestii foarte mici, apoi au murit. Eu personal i-am cules de prin talas si i-am aruncat la gunoi. Explicatia directa ar fi ca de fapt unul dintre masculi era femela. Numai ca daca ar fi fost asa, ar fi facut pui cu multa vreme inainte. Soriceii astia se inmultesc extrem de rapid. Femelele raman gestante la circa o saptamana. Ori aici, in cusca, nu au mai fost evenimente de felul asta de doua luni. Daca are cineva o explicatie......


Christine

Craciun cu Christine. Am mai spus: o tipa excelenta. Ma bucur ca o cunosc. Iata un "pictorial":



Viitorul pe termen scurt

Maine la 7 o iau catre Budapesta. Maria si Liliana pleaca undeva in America. Le duc la aeroport, ma intorc acasa si apoi... chiar nu stiu ce o sa fac. Dar asta numai pana poimaine, cand plec si eu catre Bucuresti. Nu stiu cand ajung. Nu stiu daca ajung. Nu stiu nimic, doar ca plec. Trebuie, doar, sa fac cumva, pe undeva, parastas pentru mama. Pe 29 se face un an de cand a murit. Nu stiu exact cum se procedeaza, daca nu sunt la Sinaia. Acolo e tanti Florica, ea stie totul despre randuielile astea, nu trebuie decat sa-i dau telefon si organizeaza lucrurile de la A la Z. Ma refer la coliva, colaci, stergar, popa, bani si ce mai e. Stie exact si unde se afla sufletul raposatului in timpul slujbei. Pana acum numai ma duceam la Sinaia, participam la slujba si ii dadeam banii lui tanti Florica. Acum va trebui sa ma descurc.


Faceti-va bine (3)


ALBĂSTRELELE
Denumirea știinţifică: Centaurea cyanus.
Denumiri  populare:  măturică,  vineţea,  floarea paiului,  floarea  grâului,  tătăișă, vânătă, iarba frigurilor.
Prezentare. Albăstrelele sunt plante erbacee din familia compozitelor, înalte de până la un metru – înălţimea lor fiind, în mod obișnuit, de 50 – 60 cm. La maturitate, tulpina  albăstrelelor  este  păioasă,  lemnificată, păroasă, ramificată. În vârful tulpinii se dezvoltă capitule cu flori în nuanţe de albastru-violet, purpurii, roze și chiar albe – mai exact spus niște măciulii care sunt asemenea unei explozii de petale, ce se pot închide seara și deschide dimineaţa. Albăstrelele smălţuiesc fâneţele, lanurile de grâu și secară, taluzurile drumurilor.


Uniforme

An de an, cu diferite prilejuri, apar la televizor niste mosi de 90-100 de ani, imbracati in uniformele lor vechi de aviatori, amirali, generali etc. Marturisesc ca nu-i inteleg. Au fost niste viteji, OK, s-au luptat cu dusmani la fel de viteji ca ei si i-au invins. Un astfel de mos a facut lucruri la care eu nici nu pot sa visez si, datorita lui, tara a scapat nevatamata etc. Toate bune si frumoase, dar de ce vin la televizor cu uniformele alea? Au ajuns la 100 de ani si trupurile li s-au imputinat. Chipiele aproape ca le ascund ochii, vestoanele par a fi imprumutate de la alti tipi, cu mult mai vanjosi. Plus ca oamenii vorbesc cu voci pitigaiate si mici, din cauza anilor. La ce bun sa te imbraci ca atunci cand erai in floare, astazi cand abia te mai tii? Ce vrei, de fapt, sa starnesti admiratie? Dar nu ti-e clar ca lumea te priveste cu mila?


sâmbătă, 24 decembrie 2011

Iubirea

A venit Mos Craciun. Pentru al doilea an consecutiv, cand vine el se opreste curentul. Toata casa intra in bezna, se aud niste bubuituri, apoi totul revine la normal si, sub brad, se vad diverse pachete. De data asta am avut si eu un pachet, pe care scria Raul. Inauntru, o carte: "Istoria Crestinismului". Sunt foarte multumit. Ca sa nu mai zic de Maria, care a primit cam tot ce pusese ea pe lista. S-ar parea ca mosul o iubeste. Si eu o iubesc.


Imposibila recitare

As recita poezia asta. Dar in fata cui ? 

Iarna
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o mantie argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se-ntrevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.


Taierea porcului

IGNATUL AMERICAN
De criză, de dor și de fițe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la țară. Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavînd răbdare și nici prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat.
După ce mi-am ascuțit cuțitele pe gresia de la baie și am procurat doi baloți de paie, decorativi, uitați de un vecin în fața casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunț pe internet că doresc să achiziționez, pentru sacrificare, animal de talie medie, pînă în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele și, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulți! Eu cred că toți nebunii au fugit din lume și s-au ascuns pe internet! Dar divaghez!


Faceti-va bine (2)

AGRIȘUL
Denumire știinţifică: Ribes uva-crispa sau Ribes grossularia.
Denumire populară: pomușoare.
Prezentare. Agrișul este un arbust cu o înălţime, la maturitate, cuprinsă între 60 și 150 cm. Aparţine familiei saxifragaceelor. Ramurile sale sunt spinoase, iar frunzele, păroase, au formă lobată. Florile, de culoare verzuie sau roșcată, de mici dimensiuni, apar la baza frunzelor în lunile  aprilie  și  mai.  Fructele,  cunoscute  sub numele  de agrișe,  sunt  comestibile,  gustul fiind dulce-acrișor.  Reduse  ca  dimensiune,  agrișele au formă ovoidală sau chiar sferică.


vineri, 23 decembrie 2011

Himere

Cred ca asta vreau, asta vanez de la viata: sa apara cineva care sa imi dea fara sa-mi ceara. Sa ma mangaie pe frunte fara sa astepte sa-i intorc gestul. Sa arda si sa-i simt caldura numai pentru mine. Sa cante fara sa-i pese ca o asculta si altii, cata vreme o ascult eu. Sa fie fara sa imi ceara sa ii recunosc existenta. Sa ma astepte chiar daca nu mai vreau sa vin. Sa ma creada orice i-as spune. Sa fie cu mine cand n-am dreptate. 
Oh, Doamne, de ce mi-ai dat sa caut astfel de himere?


Butaforia

Sunt cu adevarat oripilat: un prieten virtual de pe FB a urcat acolo vreo cateva zeci de poze cu el si nevasta, plus copiii. In fiecare dintre ele, tipul arata la fel. Nevasta-sa, de asemeni. E de necrezut. Acest om are o expresie si o expune pretutindeni, fara nicio modificare. Nevasta-sa la fel. Zici ca si-au decupat capetele si le lipesc pe gaturi in orice alte poze. Zici ca nu au nicio altfel de stare decat aia de ranjet fericit.
Cum naiba e posibil asa ceva? Oamenii aia s-au transformat in niste masti! Traiesc acolo la ei si au invatat sa prezinte o butaforie in locul existentei reale... Asta sa fie viitorul?


Ce rămâne

Nu știu de ce nimeni nu a scris nimic despre porci ca ființe sensibile, poetice și supuse exterminării în masă, precum s-a scris despre miei. A. Păunescu, din spirit de solidaritate, ar fi putut s-o facă. Dar nu a făcut-o, s-a limitat la miei. M-am gândit să suplinesc eu această lipsă (din același spirit, vor zice unii - perfect de acord).

Un' te duci tu porcule?
Nicăierea domnule.
Și ce faci tu porcule?
Bag în mine, domnule.
Cin' te ține, porcule?
Toată lumea, domnule.
Ce asculți tu, porcule?
Doar sudalme, domnule.
Ce se-aude, porcule?
Grohăiala, domnule.
Plângi de frică, porcule?
Nu plâng, nu plâng, domnule.
Eu n-am lacrimi domnule,
Am osânză, domnule.
Nu plângi, nu plângi, porcule?
Nu plâng, nu plâng, domnule.
Plâng porcarii, domnule,
Rag buhaii, domnule.
Cin' te taie, porcule?
Măcelarul domnule.
Cin' te mâncă, porcule?
Dumneavoastră, domnule.
Cine moare, porcule?
Și noi porcii, domnule
Și voi domnii, domnule.
Ce rămâne, porcule?
Guițatul, domnule.

PS În poezia lui despre miel, A. Păunescu a omis o serie de întrebări fundamentale, cum ar fi : "Cin' te plânge, mielule?", "Cin' te naște, mielule?" ori "Cin' te  f...te, mielule?" Oare de ce o fi făcut asta? 


Bataia

Cand eram copil, circula o glumita pe care cred ca prima data am auzit-o de la tata: "Eu sunt eu si tu esti tu. Care-i mai prost dintre noi?" Daca ziceau eu, practic recunosteai ca esti mai prost. Daca ziceai tu, ti se raspundea "pai TU esti tu". Oricum o dadeai, pierdeai. In timp, constiinta faptului ca eu sunt eu si altul e el insusi a lucrat adanc de tot. Am ajuns atat de departe, incat consider ca nu am niciun fel de drept asupra altcuiva, nici macar asupra copilului meu. Cum poti sa-i ceri altuia sa faca ce vrei tu? Singurul caruia poti sa-i impui ceva esti tu insuti. Daca vezi ca un oarecare face ceva gresit, n-ai niciun drept sa-l obligi sa faca altfel. Pentru ca el e el si raspunde pentru faptele lui. Poti cel mult sa-i spui parerea ta.
In cazul copiilor, e foarte delicat. Pe deoparte n-ai niciun drept, pe de alta, daca nu-i obligi la anumite lucruri (cum ar fi mersul la scoala), nu le vor face. Dar ei nu inteleg consecintele pe termen lung ale unor fapte. Si atunci, pentru ca ii iubesti, treci peste tine si ii obligi, chiar ii pedepsesti. Si aici e lucrul cel mai dificil: cum o faci.
Am intalnit destui oameni care isi maltratau copiii si ziceau "mai tarziu o sa-mi multumeasca". Nu le dau dreptate. Intotdeauna exista o alta forma de constrangere. Bataia nu e rupta din rai, cum spuneau cei din generatiile trecute. Bataia e bataie si o tii minte toata viata. Si nu ai cum s-o consideri buna.


Faceti-va bine (1)

AFINUL
Denumirea știinţifică: Vaccinium myrtillus.
Denumiri populare: pomușoare, coacăze, afine, afine de munte.
Prezentare. Afinul este un arbust bogat ramificat, ramurile sale având în permanenţă  culoarea  verde.  Face  parte  din  familia  ericaceelor.  Se  prezintă  ca  un arbust scund, înălţimea sa fiind de numai 50 cm. Frunzele sunt oval-alungite, iar florile au culoarea roz-palid, dezvoltându-se în mai-iunie. Fructele sunt de culoare neagră, sau ceva mai deschis – spre grena, cu o nuanţă de albăstrui-metalizat. Afinul crește pe munte, de la circa 800 de metri în sus, până spre golurile alpine.



Deprimare

Sunt totalmente deprimat. Nimic nu e OK, nimic nu merge, nimic nu are sens. "A face" nu mi se pare de preferat lui "a nu face", "a avea" mi se arata ca o zadarnicie, "a fi" nu e decat anticamera lui "a nu fi". Cristos inca nu s-a nascut, de la cine mai pot spera izbavirea? 
Ma incearca sentimentul ca absolut tot ce am facut, cu anumite exceptii, am facut prost. Iar ceea ce am facut bine, parca a fost din intamplare. M-as debarasa de mine insumi, as lua-o de la capat, dar nu simt nicio dorinta sa dau din nou piept cu problemele. Ar trebui sa pregatesc Craciunul. Dar nu ma misc de aici, de pe scaunul asta, pentru ca totul mi se arata asa cum scrie in Panihida: "cu adevarat desertaciune sunt toate si viata aceasta este umbra si vis".
Mi s-a mai intamplat asta si in alti ani - anii de arama. Poate ca asa se manifesta dumnezeirea, care vrea sa-mi arate cum e fara Cristos si sa-mi dea bucuria nasterii lui.

PS. Oh, ce porcarie la televizor! Reclama la nu stiu ce chestie pusa la cale de o firma, care suna asa: "Craciunul e in fiecare zi". Cum naiba sa fie in fiecare zi? E o singura data, nicio alta zi nu poate sa fie precum Craciunul. Ori au de gand sa il distruga scufundandu-l intr-o mare de craciunuri zilnice, asa incat sa nu mai insemne nimic?


Stoparea

Eu, care am fost un cititor inrait, am in aceasta dimineata sentimentul acut ca obiceiul cititului trebuie stopat. Ma refer la fictiuni - romane, nuvele, povesti, piese de teatru, poezii. Mi se pare ca nu ai cum te folosi de ele pentru a-ti duce viata reala la bun sfarsit. La ce-mi e de ajutor, de pilda, faptul ca am citit Fratii Karamazov? Cand si unde ma pot intalni cu situatii si personaje precum cele de acolo? Si daca m-as intalni cu o frumusete precum Grusenka, as deveni brusc Dmitri? Nici pomeneala. Fantezie pura, asta e tot. Sau povestile mele - cum ii pot folosi un copil? Exista vreo sansa cat de marunta ca el sa se intalneasca vreodata cu un animal care vorbeste si actioneaza precum oamenii? Da' de unde! Mai bine invata matematica, fizica, limbi straine - de toate astea se poate folosi ca sa duca o viata buna. Cine traieste in lumea imaginatiei e pierdut. 
Nu pot scapa, deocamdata, de sentimentul asta. Stiu ca pana la urma trece, l-am mai incercat. Dar pun intrebarea fundamentala: unde este adevarul? Cand gandesc bine, atunci cand pretuiesc lectura sau cand o repudiez? Pentru ca si intr-un caz si in altul simt pana in cromozomi ca am dreptate.


joi, 22 decembrie 2011

O poezie a mamei Ioanei, de pe cand era cat ea

Chiar aşa

Chiar aşa trebuia s-astept,
chiar asa,
sania lui Mos Craciun,
zburatoare,
pana-n zori incercand sa n-adorm
(si dormind!) -
apare, n-apare, apare?



O tristete

Aflu cu tristete maxima ca din martie se va inchide hipermarketul Real din Ghiroda. Nu ca m-ar durea pe mine ca au pierdut aia nu stiu cate sute de milioane, insa e vorba exact de Real-ul la care merg eu sa fac cumparaturi. Ma duc acolo pentru ca e destul de aproape, intr-o zona cu circulatie mai blanda si, in plus, nu prea are clienti, lucru care-mi permite sa ma plimb linistit printre rafturi, fara sa trebuiasca sa ma tot ciocnesc cu cosul de tot felul de indivizi cu cefe de taure, care mai si urla unii catre altii.
Chestia e ce eu demult auzeam vorbe pe tema asta. Odata chiar am asistat la o cearta intre niste tipi de la paza si o casierita. Unul dintre ei a zis: "abia astept sa se inchida magazinul, sa ajungi pe drumuri". Deci oamenii aveau perceptia esecului investitiei. Stand toata ziua pe-acolo, vedeau cu ochiul liber ca nu sunt clienti destui si intuiau ca treaba asta o sa aiba un sfarsit trist. Asta e, voi fi nevoit sa ma duc din nou la Metro din Torontalului, ca si ala merge slab, e mai mereu gol. Dar pana acolo am de mers, nu gluma, prin aglomeratie. Sper sa nu-l inchida si pe el.


Traditii

Iarasi nu am tinut postul Craciunului. Am mancat si am baut ce am vrut, fara sa ma gandesc si la cele sfinte. Dar bineinteles ca vreau sa trantesc o masa bogata duminica, unde trebuie negresit sa am porc parlit, prajit, fiert, copt, marinat, macerat si ce-o mai fi. 
De-a lungul si de-a latul tarii, incepe din nou macelarirea porcilor. Sute de mii de indivizi se napustesc cu satarele asupra bietelor animale grase, le iau gaturile, apoi se pun pe mancat si baut. Frumusetea e ca toate astea se intampla in numele traditiei, care zice ca la masa de Craciun se mananca toba, carnati etc. Dar tot traditia zice ca pana la masa aia plina de bucate porcesti, omul trebuie sa tina post. Cei mai multi dintre spintecatori sunt ne-postitori. Atunci stau si ma intreb: cum e cu traditia? Tii din ea numai partea care iti convine? La fel se intampla si de Pasti, cand mieii sunt haliti la greu de oameni care nu au tinut post. Asadar, nu e vorba de nicio traditie, ci de un simplu prilej de ghiftuiala colectiva. Altfel spus bem si mancam tot anul cat incape si in plus, primavara si iarna, facem cate un chiolhan imens pentru ca asa zice traditia. Mi se pare sinistru. Ca sa ma mai scap de rusine, am hotarat sa nu mai tai porc - macar atat. Anul trecut am taiat (oh nu, nu eu cu mana mea) si pana la urma mai bine nu o faceam. 



miercuri, 21 decembrie 2011

O poezie a lui Erich Kastner

Apropo de singurătate

Poţi fi singur cuc la o adică.
Degeaba gulerul ţi-l mai ridici,
te-opreşti lîng-o vitrină şi îţi zici:
„Frumoasă-i pălăria, dar cam mică”


Negul

Am remarcat, de-a lungul timpului, că mulţi oameni sunt nefericiţi şi ajung să se îmbolnăvească pentru că vor să fie ce nu pot. Pare incredibil, dar lucrurile stau întocmai aşa. Cunosc persoane care ar vrea să fie mai înalte ori mai scunde, mai grase sau mai slabe, mai puternice, mai rezistente, mai talentate şi tot aşa. Ar vrea, dar nu pot şi atunci fac depresii. Ori asta mi se pare o tâmpenie uriaşă. Nu e mai simplu să îţi spui: „eu sunt ăsta, sunt aşa şi nu altfel şi este perfect”? De exemplu, ai un neg pe frunte. Care e problema? De ce ar trebui să fii nefericit că ai negul? De ce nu poţi să iei lucrurile ca atare şi să nici nu-ţi pese de el? Fiecăruia îi este dat să fie cumva. Unii au ochi albaştri, unii sunt clăpăugi, alţii au numai patru degete la o mână, alţii nu simt frigul... De ce ar trebui ca astfel de lucruri să-ţi distrugă viaţa? Poţi să trăieşti cu negul tău? Poţi să mănânci, să bei, să alergi, să faci copii, să conduci maşina, să asculţi muzică? OK - de ce eşti nefericit? Dar poate ai o problema gravă de sănătate. Ai vrea să fii sănătos şi nu poţi. Chiar şi atunci ar trebui să fii fericit. Eşti bolnav şi o să mori. OK, dar ai trăit, te-ai bucurat, ai amintiri. Ăsta a fost destinul tău: să te îmbolnăveşti. Foarte bine, eşti un destin din sute de miliarde de destine, fii mulţumit că exişti, cu destinul tău cu tot, nu te mai gândi la destinele altora, nu-ţi foloseşte la nimic.

Frumos am spus până acum, nu-i aşa? Sunt foarte încântat de mine. Am însă o mică problemă: nu pot să aplic nimic din toate astea la mine însumi.


O poezie a lui Raul Baz din anii de arama


Intr-un coltz foarte bine ascuns al compului meu am gasit o poezie. Dupa starea pe care mi-a indus-o de indata, imi apartine. Dar nu mai stiu cand si, mai ales, de ce am scris-o.

Acum, este chiar acum
afara
aurul acela al frunzelor.
Aurul special pentru tine este acum,
chiar acum
afara
dar tu nu mai ai ochi sa-l vezi.
Ochii tai nu mai sunt capabili decat sa planga
pentru ca aurul acela al frunzelor s-a aratat o singura data
cand erai copil
si el valurea
numai si numai pentru tine.


marți, 20 decembrie 2011

Tigănia

Aflu dintr-o stire ca a murit unul dintre membrii clanului tiganesc Carpaci din Timisoara. Cu ocazia inmormantarii, circulatia a fost blocata ore intregi. Din pozele pe care le vad, la catafalc au fost aduse coroane mortuare mai mari decat rotile celui mai mare vehicul construit vreodata - cum spunea bunul meu amic Gogol care, de altfel, mi-a trimis un mail de condoleante (chestia asta o sa i-o platesc eu cumva).



Ciopartirea

Azi a fost ziua in care m-am ocupat de animale. La ora 13 l-am dus pe Richi la tuns, de unde l-am luat la 15:30. Intre timp, am fost cu soriceii dansori la veterinar, unde au fost diagnosticati cu raie. De fapt, doar partea femeiasca, baietii n-au absolut nimic - ei locuiesc in alt terariu. Le-am cumparat  un medicament, le-a fost administrat si acum vom astepta vindecarea. Intre timp, insa, m-am hotarat sa ma scap de ei. Culmea, e de acord si Maria. Cred ca s-a speriat la vederea soricioaicelor (asa s-o fi spunand?) care nu mai sunt deloc acele animalute dragute pe care le vedea prin magazine. 



Numele indian

Vad pe Facebook o noua moda: dai like pe nus' ce link si afli "numele meu indian". Carevasazica, eu am un nume indian, de care n-am aflat pana acum. Fel de fel de internauti incearca treaba asta si afla ba ca s-ar numi "bivol lucios", ba "nas turtit", ba "pamant moale". Eu nu am vazut tampenie mai mare de multa vreme. Ce inseamna aia "numele meu indian"? Sa zicem ca intru acolo si aflu ca am numele indian "iarba scurta". Ce sa inteleg, ca in hindusa Raul inseamna iarba iar Baz inseamna scurt? Adica orice combinatie de litere are o traducere in hindusa? Pai eu cunosc oameni cu nume foarte ciudate: Potroanchenu, de exemplu, ori Vagaon. Te pomeni ca in hindusa exista aceste cuvinte si desemneaza ceva?
Daca ar fi fost vorba de o echivalenta pe litere, de exemplu intre romana si scrierea hieroglifica, atunci da, inlocuiam fiecare litera cu hieroglifa care-i corespunde si iesea numele meu asa cum s-ar fi scris in Egiptul antic. Dar asta nu inseamna ca in vremea faraonilor Raul Baz chiar insemna ceva, de exemplu cal maro.
Una peste alta, e vorba de o prostie ca multe altele, menita sa atraga like-uri in nestire. Eu n-as da clik acolo nici sa ma plateasca.


Downgrade

Umblu de colo pana colo prin Timisoara, cu diverse treburi. Pentru ca se apropie sarbatorile, aglomeratia este infernala. Si ce mi-e dat sa vad? In intersectiile centrale, care sunt cele mai asaltate de masini, au aparut politisti care dirijeaza circulatia cu toate ca sunt si semafoare. Legea acum o fac ei: dau drumul coloanelor pe rosu, ii opresc pe cei care au verde si asta dupa cum simt ca merge treaba. Stau si ma intreb: de ce au fost semaforizate intersectiile ala? Nu cumva sistemul este prost gandit? Daca e nevoie de politisti, inseamna ca sistemul e depasit, nu face fata. Semafoarele tocmai de aia s-au inventat, pentru a face mai usoara circulatia cand e trafic mare, nu numai pentru a le permite pietonilor sa treaca si ei strada. Cand au fost instalate, ar fi trebuit sa aiba un studiu in spate, care sa fi analizat cat de mare poate fi traficul pe-acolo. Poate ar fi trebuit sa aiba doua faze, una pentru trafic normal si una pentru trafic de sarbatori. Poate ar fi trebuit corelate cu celelalte semafoare din oras, ca sa asigure o optimizare a traficului. Din cate vad, lucrurile nu stau asa. Cand vine traficul mare, apar politistii, care isi rotesc mainile poftindu-te sa treci. Mie mi se pare ca asta seamana cu trecerea de la computer la abac. 



O strafulgerare

Cred ca toata lumea a citit Papillon sau, macar, a vazut filmul. Ma refer, desigur, la lumea care citeste. In pre-adolescenta, era una dintre cartile mele de capatai, alaturi de Winnetou. Printre cele mai tari scene ale romanului este, desigur, cea in care evadatul Papi ajunge pe Insula Diavolului, populata de leprosi. Sta cu ei de vorba, apoi este invitat langa foc si...dar mai bine pun pasajul cu pricina:
Purice, mărunţelul care-a venit după mine, se îndreaptă spre o tăblie fixată de zid deasupra focului, ia o gamelă care sclipeşte de nouă şi de curată ce e, toarnă-n ea cafea dintr-o sticlă şi o pune la foc. După câteva clipe ia gamela de pe foc, toarnă cafea în câteva căni de-un sfert, aşezate lângă pietre, iar Toussaint se apleacă şi trece cănile oamenilor din spatele lui. Purice îmi întinde gamela spunându-mi: „Bea fără teamă; gamela asta e folosită doar pentru cei aflaţi în trecere. Niciun bolnav nu bea din ea”.



duminică, 18 decembrie 2011

Forma fixa

GLOSSA

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.



Legi idioate

Întrebarea care mă frământă în dimineaţa asta este dacă legile date de autorităţile lumeşti trebuie respectate. Şi mă tot încearcă sentimentul că există legi în legătură cu care răspunsul este un NU răspicat. Când zic asta, mă refer la legile care nu au de-a face cu Decalogul. Spre exemplu, una dintre porunci este să nu ucizi. Ea a fost preluată şi în codul penal, despicată, împărţită în categorii, au apărut variante pedepsibile şi altele scuzabile, se operează cu noţiuni de genul "ucidere din culpă", "legitimă apărare", "omor calificat" etc. Pentru mine, uciderea este de nesuportat pentru conştiinţă şi indiferent de pedeapsa primită, nu ispăşeşti interior niciodată. Avem de-a face aici cu o lege dictată de Cristos însuşi. Ea trebuie respectată în mod absolut. 


joi, 15 decembrie 2011

Problema percepției

Am avut odată o discuţie cu un amic de-al meu, om gospodar şi muncitor, inginer de profesie. Eram în maşină şi veneam de undeva, nu mai ştiu de unde, către casă. După ce am epuizat subiectele politice şi rezervele de bancuri, m-a pus naiba să deschid o mică discuţie pe teme filosofice simple. Anume, i-am spus că nu avem nicio dovadă că o culoare, să zicem roşu, este percepută de amândoi în acelaşi fel. Treaba e simplă ca bună ziua: tu vezi ceva pe care-l numeşti roşu, eu văd acelaşi ceva şi îl numesc roşu, însă nu am de unde şti cum îţi apare ţie culoarea aia. Aş putea şti asta doar dacă aş fi în locul tău pentru o secundă. Percepţia culorii, a sunetului, a atingerii etc sunt treburi personale şi niciodată, orice aş face, nu voi şti cum percepi tu ceva.


miercuri, 14 decembrie 2011

O poezie a lui Nicolae Labis

Albatrosul ucis
Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.


marți, 13 decembrie 2011

Un principiu intelept

Dan Helciug este unul dintre componentii trupei "Spitalul de Urgenta", care a scos o piesa excelenta, intitulata "Nu-mi pasa de nimic" Ei bine, Dan Helciug a aparut la televizor si a comentat pe marginea ultimei sinucideri din zona persoanelor publice - evident, e vorba de Malina Olinescu. El a spus un lucru care mi se pare demn de discutat: Malina ar fi trebuit sa nu puna la suflet nimic si sa aplice principiul "orice mi s-ar intampla, eu sunt de vina". Adica, sa zicem, scriu o carte exceptionala si ma duc cu ea la edituri. Este respinsa de fiecare, pe rand. Ei, in situatia asta - zice Helciug, trebuie sa ma gandesc ca editurile alea n-au nicio vina.




Animale

Una dintre cele mai mari greseli pe care le poate face un parinte este sa-i inoculeze copilului ideea ca este buricul pamantului. Eroarea asta a facut-o mama cu mine si m-a costat foarte mult, as putea zice enorm. 
Prima dintre actiunile mamei pe linia scoaterii mele in evidenta de care-mi amintesc, s-a petrecut cand eram in clasa I si invatatoare imi era doamna Lupusor. Iata cum s-au petrecut lucrurile.
Cu doamna Lupusor



luni, 12 decembrie 2011

O poezie a lui George Lesnea

Nu ştiu

Nu ştiu pentru cine adun
Cuvinte de foc pe zăpada hârtiei.
Trebuie ceva adânc şi puternic să spun
Înainte de a intra în cripta veciei.

Trebuie să moi pana în inima mea,
Să scriu despre toamna din gândurile mele,
Să apuc de sfoara ei de raze o stea
Şi s-o atârn la cercevele.

Trebuie despre oameni şi lume să cânt,
Cât mai e vreme…
Să-mi ridic sufletul de lângă pământ,
Să-l fac să învie-n poeme. 


Curtea de Apel

Aflu de la una dintre televiziunile private, plina de experti in exprimarea corecta precum parlamentul de mafioti, ca in Romania a fost reintrodusa pedeapsa cu moartea. Primul condamnat este un oarecare Truica. Am impresia ca am mai auzit de acest individ, dar nu mai stiu exact in ce context. In orice caz, pot spune ca-mi pare rau de el, acum ca am aflat ce soarta are:




Directiile bune

Exista oare o metoda infailibila de a te asigura ca stii exact ce gandeste cineva despre tine sau despre orice altceva? Eu unul nu cred. Chiar daca e vorba de o persoana pe care o iubesti si care te iubeste, cum poti sa stii ca nu iti ascunde ceva, indiferent ce, chiar un lucru mic si neinsemnat? 
Eram adolescent si citeam "Triumful mortii" al lui Gabriele d'Annunzio. Iubeam si eu, asa incat eram teribil de mirat sa aflu de acolo despre chinurile unui tanar care nu se putea acomoda cu ideea ca orice ar face nu va reusi sa patrunda in mintea iubitei, astfel incat sa-i citeasca toate gandurile. Nu intelegeam de ce ar trebui sa fii nefericit pentru atata lucru. Astazi inteleg. Astazi as vrea si eu sa pot patrunde in mintea altcuiva. Chiar daca nu pentru a afla ce gandeste despre mine cu exactitate, ci pentru a afla ce pericole pandesc in mintea ei mica - pentru ca despre Maria e vorba, evident. Ah, daca as sti cum percepe ea lucrurile, ce idei si-au facut cuib in ungherele ascunse ale mintii ei crude, poate as reusi s-o feresc de pericole. Dar nu am nicio posibilitate sa aflu ceva. Nu-mi ramane decat sa-mi doresc cu tarie ca toate sa mearga in directii bune.


Mertzanul patriarhului

Am citit si eu, ca tot romanul, stirea despre patriarhul Daniel care se deplaseaza cu un Mercedes. Mare lucru - mi-am zis. Ce-ar trebui sa faca ditamai patriarhul? Sa mearga pe jos, probabil, pentru ca altfel, orice masina ar avea, ar sari fel de fel de ziaristi sa-l ia la intrebari. Eu, unul, as fi ales o masina mai modesta, e adevarat: un VW Passat, de exemplu si nu chiar ultimul model. Insa Daniel face cum crede el ca e mai bine. Oricum turma credinciosilor i se va prosterna la picioare, chiar daca l-ar vedea coborand dintr-un OZN. 



Caderea unui mar

Problema fundamentala nu este ca omul sa descopere cum este lumea, ci sa decida cum este ea. Vreau sa spun ca lumea are o proprietate uimitoare: este asa cum vrea fiecare, ramanand totusi ea insasi. Un exemplu.
Sa zicem ca eu cred in coincidente. Tot ce ma inconjoara mi se pare ca e plin de intamplari de tipul asta, de semne, de legaturi oculte etc. Atunci aia este lumea. Scurt si cuprinzator. In acelasi timp, pentru cineva care nu crede in lucrurile astea ci considera ca exista o cauzalitate explicabila stiintific in tot ce se petrece, aia va fi lumea: o lume plina de legi care asteapta sa fie descoperite si exprimate in formule. Eu imi voi petrece viata descoperind coincidente si ele se vor arata cu duiumul, el va imbatrani cautand legi si va avea parte de ele din plin. 
Cineva o sa spuna ca e vorba de parti diferite ale vietii. Nu, e viata insasi, ea nu e ceva exterior tuturor fiintelor, e ceva pe care-l avem cu totii. Si il avem asa cum credem ca este. Caderea unui mar mie mi se va arata ca un semn de la nu stiu ce entitate, lui Newton i se va arata ca o actiune a legii gravitatiei. Caderea marului e parte si din viata mea si din viata lui Newton, dar inseamna cu totul altceva pentru fiecare dintre noi.  Greu al naibii de explicat. Dar eu m-am incredintat ca asa stau lucrurile.


duminică, 11 decembrie 2011

Telenovela

Ieri, in timp ce pregateam diverse lucruri fine pe aragaz, am auzit istoria unei pisici povestita de Liliana catre Maria si Christine. Era vorba de o pisica din anii lui Ceausescu pe care socrii mei - Mitza si Valeriu (zis ulterior "Barosanu") o tineau in apartament. Locuiau la parter, nu era dificil sa tii o pisica obisnuita sa intre si sa iasa pe geamuri. Intr-o zi, pisica a disparut. Disparea ea, ce-i drept, cate o zi  - doua, ca orice pisica. De data asta, insa, a trecut vreo saptamana si nu s-a mai intors. Barosanu', suparat foc, a inceput sa bata cartierul cu pasul, cautand-o. A mers pe toate stradutele, printre blocuri, ce mai, n-a lasat nimic necercetat. La un moment dat, a auzit mieunatul pisicii venind de undeva din subsolul unui bloc. S-a dus acolo si a luat locatarii la rand, spunand ca aia e pisica lui si trebuie sa o ia inapoi. Pana la urma, administratorul a recunoscut ca a gasit matza pe strada si, fiind blanda, a putut s-o prinda, asa ca a dus-o in subsol ca sa lichideze soarecii. A mai spus ca nu stia ca e matza cuiva, ca daca ar fi stiut n-ar fi facut lucrul ala etc. Apoi a deschis usa de la subsol si Barosanu' si-a luat pisica. A dus-o acasa, dar lucrurile se schimbasera radical. Pisica era intr-un fel de stare de soc, ca in filmele cu copii rapiti. Se ducea tot timpul pe scari in jos, catre subsol si isi facea acolo nevoile, mieuna sinistru - pe scurt nu mai era ea insasi. In aceste conditii, Barosanu' a luat o decizie dureroasa:  a suit pisica in masina si a dus-o pe un camp unde i-a dat drumul. 
Daca s-ar fi intors acasa dupa o vreme, ar fi fost vorba, efectiv, de o telenovela cu pisici. Dar nu s-a mai intors


Rotunjirea Waldorf

Una dintre iesirile cu Pop a fost la Cluj, la marea intalnire Waldorf care se tinea acolo in fiecare an. Ca profesor aveam ce invata de acolo, zicea Pop. Foarte frumos, m-am dus la Cluj si am participat la niste lectii demonstrative de fizica, dupa care am mers la atelierele ce creatie. Ceea ce am vazut acolo m-a lasat fara grai. Sa ma explic.


sâmbătă, 10 decembrie 2011

Relatii ciudate

La vreo sapte-opt ani dupa Revolutie, am cunoscut la Sinaia un popa raspopit, pe nume Pop. Povestea lui era ciudata: slujise pe la Manastirea Sinaia, apoi intrase in nu stiu ce fel de cercuri pe care regimul le repudia si cauta sa le destrame. Cercul la care se afiliase Pop il continea si pe muzicologul George Balan, care avea o casa la Sinaia, in care se spunea ca se petrec lucruri fioroase - n-am aflat niciodata natura acelor lucruri. Calugarul Pop a fost nevoit sa dezbrace rasa monahala si a plecat in Germania, de unde s-a intors dupa 90 in calitate de om de afaceri si promotor al antroposofiei lui Rudolf Steiner, sub firma pedagogiei Waldorf.
Stavilarul


vineri, 9 decembrie 2011

O poezie a lui Mircea Ivanescu

Alte pisici

Sa te apleci sa mîngîi pisica, atunci cînd
intri într-o camera straina - însa privind
spre fiinta care, lînga fereastra, a ramas
în picioare, urmarindu-te, fara surîs
aparent, doar ca în ochi cu un fel de sclipire
în care se repeta lumina de dimineata a soarelui
cum ti-o închipuiai patrunzînd prin fereastra înalta -
pentru ca acuma, cînd esti tu aici, este seara.
Sa vorbesti peste capul pisicii, pe care-l simti ridicat
sa te priveasca atenta - sa vorbesti, poate indiferent
(si asta ar fi un pacat - caci simtind sub palma acea moale
adeverire a lumii care este blana pisicii, ar trebui
sa crezi în realitatea fiintelor, si a altor fiinte
decît a acestor fapturi cu blana). Acum
sa stii ca esti într-o vreme cu lumina scazuta,
si cu moliciuni vibrînd calde - si sa-ti aduci
aminte încet ca pe vremuri visai sa intri în camere
necunoscute, cu pisici alintate si ferestre înalte,
si acolo sa stai nemiscat, respirînd...


Portret facut de cineva care nu ma cunoaste

Citesc intr-un blog peste care am dat din intamplare (si care intre timp s-a inchis pentru persoanele ne-invitate), o postare care suna asa:
acel om drag care în tinereţe era un modern şi un acerb, cititor de kafka şi admirator al lui tarkovsky, acel om care scria poeme despre o femeie tânără cu rochia lipită de trup în ploaia unei nopţi la munte, sau versuri cu crengi de fum, acel om fără şcoală multă, dar cu o memorie înspăimântătoare, exactă şi detaliată, care-mi povestea mai demult despre accesele lui de furie incontrolabilă, rare şi groaznice (o dată, într-un astfel de moment neguros de rătăcire, a lovit cu sete un mascul de nutrie care-şi devorase puii, altă dată m-a lovit în leagăn, stupoarea şi scârba lui de sine însuşi instantaneu plesnindu-l peste faţă şi peste inimă), acel om inteligent şi ager care-mi citea povestea lui aleodor împărat şi a lui jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, (personaj care mi-a îngrozit copilăria), acel om potolit şi îmblânzit între timp, doar cu rare accese de încrâncenare, ascultă acum fascinat de d. puric şi priveşte cu gâtul încordat filmele cu chuck norris, iar eu, înspăimântată şi ruşinată de dispreţul din mine, îl iubesc cu patimă şi duioşie de nedescris.
Si ma gandeam ca daca as inlocui masculul de nutrie cu setterul pe nume Doly, daca l-as elimina pe "d. puric" dar as adauga putina scoala, iar pe chuck norris l-as inlocui cu van damme, aici ar fi vorba de portretul meu, facut cu o exactitate aflata aproape de fotografie de cineva care nu ma cunoaste, dar care a trait langa un om foarte asemanator mie. Acesta ar putea fi foarte bine un text scris de Maria, daca ar avea nu 9 ci 18 ani. As vrea sa mai traiesc pana atunci, sa simt cum e sa fii iubit "cu patima si duiosie de nedescris".


joi, 8 decembrie 2011

Bătrânii de pe marfar - O poveste scrisă de elevul Raul Baz în anii 70

BĂTRÂNII DE PE MARFAR
Nimeni nu a reuşit vreodată să atingă acele culmi ale nesimţirii şi insolenței pe care astăzi le-au depăşit şi de care se depărtează continuu bătrânii de pe marfar. Menirea lor este să-şi petreacă zilele închişi în vagoane sau aşezaţi pe câte un tampon, însă ei, pentru a nu-şi dezminţi faima, se suie pe acoperişul trenurilor şi acolo îşi desfăşoară activitatea lor condamnabilă şi de-a dreptul scandaloasă. Locul pe care şi l-au ales le conferă un anume grad de siguranţă, în sensul că evită astfel căderea între tampoane sau accidentele care, în întunericul din vagon, sunt foarte posibile. Dar în acelaşi timp, acolo sus se ivesc o serie întreagă de alte probleme.


După mine!