luni, 28 februarie 2011

Disputa

Coincidentele si intamplarile neobisnuite au insotit, pas cu pas, cartea mea, Povestile Mariei. Nu cred ca o sa le pot povesti pe toate, practic cam tot ce s-a intamplat de cand am hotarat sa public s-a situat sub semnul extraordinarului.  A fost de parca subtitlul cartii, "Sapte intalniri extraordinare", ar fi devenit cumva activ in lumea reala. Sau ca si cum cineva s-ar fi gandit sa-i dea dreptate Mariei in disputa cu Raul - tatal ei.

Fragment din "Calandrin, imparatul pestilor
-     


Matematica pentru umanisti

Dar sa va spun cum am ajuns sa aflu de "Revolutia constiintei".
Acum vreo 25 de ani, eram profesor de matematica la Sinaia. Mi-au trecut prin mana atat de multi elevi, incat imi este imposibil sa mi-i amintesc pe toti. Cert e ca pe vremea aia, accentul se punea pe stiintele exacte. Cine nu facea matematica, fizica sau chimie, nu era vazut prea bine. Dar, pentru ca pana si comunistii intelesesera ca nu poti obliga pe absolut toata lumea sa faca acelasi lucru, in licee, pe langa clasele cu profil de mate-fizica, mecanica, tehnologie, etc, se mai infiinta si cate o clasa de uman. Acolo, elevii faceau doar


duminică, 27 februarie 2011

O calugarita pe zid in Manhattan

Ma gandeam ca unii ar putea sa creada ca bat campii cu coincidentele. Pentru ei, o sa reproduc un fragment dintr-o carte exceptionala numita Revolutia Constiintei.
Cartea consta dintr-o serie de discutii purtate de trei personalitati ale psihologiei moderne - Ervin Laszlo, Stanislav Grof si Peter Russell. Cei trei s-au intalnit timp de mai multe zile, spune Ervin, "pentru a reflecta asupra sanselor de pace din lume si am sfarsit prin a vorbi despre criza, transformare, scopuri si valori, perspective asupra lumii, intelegerea propriei vieti si a altora, arta, stiinta, religie si spiritualitate. Mai presus de toate, am vorbit despre constiinta. Am descoperit ca, de fapt, starea constiintei noastre era problema principala, care se afla la baza tuturor celorlalte".


Cum am ajuns langa Tennesee Williams

Intr-o postare pe blogul ei, Adina scrie urmatoarele:
Ar trebui sa spun doua vorbe si despre targul Gaudeamus, la care am fost sambata si duminica. Pozele inca nu am reusit sa le dau jos de pe aparatul foto, poate ca voi face mai incolo o postare cu ele. Reducerile mi s-au parut onorabile, ca atare am luat un maldar mediu de carti, impartite aproape frateste intre SF si mainstream.



Adina

Prin octombrie, ce m-am gandit eu? Ia sa vad daca nu pot promova cartea care sta sa apara, pe niste bloguri. Stiam ca sunt multi bloggeri impatimiti de literatura, si daca macar unii din ei ar fi acceptat sa scrie despre cartea mea, tot ar fi fost mai bine decat nimic.
Primul blog gasit a fost http://adinab.wordpress.com/ Apartine unei timisorence, Adina. O coincidenta ca atatea altele despre care voi mai scrie aici. Iata corespondenta mea cu Adina.



miercuri, 23 februarie 2011

Tanta Panta

Asa cum se vede in poze, am prins pe peretii standului lucrari de-ale Mariei. Sigur ca un stand construit in jurul unei carti al carei personaj principal este o fetita reala, trebuie impodobit cu obiecte care sa evoce lumea ei. Am adus jucarii, dar si picturi ale Mariei, pe care mi le-a pus in passepartout domnul cel fabulos de la Timisoara. Ma gandeam sa pun si niste fotografii, dar a inceput sa mi se para ca incep sa institui un fel de cult al personalitatii, asa ca am renuntat.
Nu am pus pe peretii standului lucrarile Mariei realizate pe calculator. Da, am si asa ceva, o colectie intreaga de tablouri facute de fetita mea pe cand descoperea lucrul in Paint. Toate stau asezate frumos intr-un folder si o sa le pun vreodata intr-un stand virtual. In standul real, am preferat sa aduc tablouri facute cu pensula.
Urc aici unul dintre ele, intitulat de Maria Tanta Panta.
Tanta Panta


Frumosul gest al batranei doamne

Sambata pe la pranz, a sosit o familie de intelectuali, ambii pe la 65-70 de ani. Doamna purta palarie si mergea ceva mai greau. Cand au ajuns in dreptul nostru, Rodi tocmai il dascalea pe un tatic sa nu cumpere numai culegeri de matematica, sa mai incerce si niste povesti pentru baietelul sau. Doamna cu palarie s-a oprit, oarecum intrigata. "Dar ce-o avea dumneaei impotriva matematicii?" a intrebat dansa retoric. Eu am prins momentul si i-am spus ca sunt unii parinti obsedati de stiintele exacte si care uita ca oamenii mai au nevoie si de povesti frumoase. Mi-a dat dreptate si am inceput sa discutam pe tema invatamantului. 


Ca piciorul unui carabus

Dar sa revin la batranii de la targ. Unul dintre cei mai interesanti a fost un domn imbracat ca un laborant dintr-o scoala de provincie. A venit direct la mine si, dupa ce am stat de vorba despre diverse subiecte fara legatura cu cartile, mi-a spus: "Va vad om serios; dumneavoastra trebuie sa stiti unde gasesc si eu ce caut". "Dar ce cautati?" l-am intrebat. S-a uitat in stanga, apoi in dreapta, ca un om gata sa destainuie un mare secret si apoi mi-a spus in soapta: "reviste de traforaj".



O poza remarcabila

Am tot pomenit de cartea mea despre multimi, ingenios intitulata "Multimi". Este o carte la care am scris, cu pauze mai lungi sau mai scurte, aproape 11 ani. Coperta mi-a facut-o un fost coleg de clasa (altfel cum?) pe nume George Avanu. O sa scriu si despre el, este un tip foarte interesant. Dar acum, pun doar poza de pe coperta a patra. O poza cum rar de tot se intampla sa faci, daca nu esti un profesionist care umbla in permanenta cu o camera foto dupa el.
Maria la doi ani


marți, 22 februarie 2011

Desprinsi din Minulescu

Cel mai mult m-au impresionat doi batranei despre care, din secunda in care i-am vazut oprindu-se la standul meu, mi-am spus ca nu pot fi altii decat cei doi din Acuarela lui Minulescu:
In oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.



Hurezeanu si pumnul de bomboane

Am vazut, la Gaudeamus, fel de fel de batrani, de la cei care se credeau inca tineri si urcau treptele in pas alergator, pana la cei pe care ii ajutau altii sa umble. De fapt, chiar ma asteptam sa vad multi oameni de varsta a doua si a treia la targ. Pentru ca, o stie toata lumea, in ziua de azi tinerii nu mai citesc. Punct. O sa dezvolt  subiectul intr-o alta postare.
Unul dintre acesti batrani a venit, s-a sprijinit de masa si a inceput sa-mi vorbeasca despre carti, despre lectura, despre autori pe care ii cunoscuse el candva, despre incercarile lui literare din vremea cand era adolescent si, bineinteles, despre cartea mea. A laudat ilustratiile, a laudat cartea in sine, m-a facut sa cred ca am in fata un bibliofil care va cumpara nu unul ci zece exemplare din Povestile Mariei.


Ce-i leaga pe Andreea Marin, Lucian Bute si Gigi Becali?

Imi dau seama acum ca la Gaudeamus nu am vazut niciun sportiv celebru. Sau, poate, unii dintre ei au fost, dar nu au venit pe ringul copiilor. Oricum, mi-am amintit de asta citind, intr-un tabloid, ca Lucian Bute este un mare cititor. Si nu citeste orice autor, ci chiar Paulo Coelho.
Marturisesc ca nu am citit din opera lui Coelho decat Alchimistul. Mi s-a parut o carte buna si frumoasa. Din pacate, astazi nu as putea spune altceva despre aceasta carte, insa chiar si atat este bine. Sunt carti pe care le-am citit si despre care nu mai tin minte daca mi-au placut sau nu. Mai sunt si din cele despre care am uitat ca le-am citit. Ei bine, despre cartea lui Coelho mi-a ramas o imagine frumoasa, ceva ca o lumina aramie, crepusculara. Va trebui sa recitesc Alchimistul.
Dar despre Coelho mai stiu niste lucruri. In primul rand, i-a dat un interviu Andreei Marin. Important, nu? As vrea si eu sa fiu luat la intrebari de Andreea Marin. Dar asta se va intampla numai dupa ce voi vinde cateva milioane de carti, iar Andreea Marin cea de atunci va fi alta decat cea de-acum, asa ca poate nu voi mai dori sa imi ia niciun interviu.

In al doilea rand, mai stiu despre Coelho ca a scris un roman intitulat Manualul Razboinicului Luminii. Iar acest roman a fost citit de chiar George Becali si asimilat de acesta intr-un mod uimitor: Becali s-a declarat a fi el insusi Razboinicul Luminii. Major, nu ? As vrea si eu sa scriu o carte pe care sa o citeasca Becali, dar sincer nu stiu ce subiect sa aleg.


Omul-poveste

Intr-una din zile, a aparut un cetatean pe la vreo 70 de ani, semet, care se pregatea sa treaca suveran pe langa standul meu, ignorandu-l. Dar nu l-am lasat: "veniti, domnul meu, sa va dau o carte de povesti cum nu ati mai citit". A trecut mai departe si, tocmai cand sa cred ca l-am pierdut, s-a intors. A venit pana foarte aproape de mine si mi-a zis: "eu insumi sunt o poveste". Apoi a inceput sa-mi povesteasca povestea lui, adica povestea povestii. Si, intr-adevar, trecuse prin multe: doua razboaie, prizonierat, drame familiale, aproape ca incepusem sa cred ca inventeaza. Dar nu, totusi omul ala nu avea nici figura si nici stilul mitomanului. Vorbea limpede, asezat, era atent la ce-l intrebam, nu ca acei domni nebagati in seama de nimeni care cand te prind iti vorbesc numai ei, ingroziti de eventualitatea ca nu o sa apuce sa-ti povesteasca tot.
Am plecat cu domnul acela intr-o plimbare pe ringul copiilor, iar Rodi a ramas sa faca agitatie. Numele domnului este Marghescu. I-am propus sa astearna totul, ordonat, pe hartie, urmand ca eu sa ma ocup de editarea cartii lui. A fost de acord, dar nu a vrut sa-mi dea niciun numar de telefon, nicio adresa. Mi-a cerut doar cartea de vizita si a ramas ca o sa ma caute dansul. Nu m-a mai cautat.


Cum mi-a vandut Meat Loaf o carte la Gaudeamus

La un moment dat, mi-am adus aminte de Meat Loaf. Cred ca multa lume il stie.
Observati in coltul din dreapta jos doua litere: AP. Unii poate ar zice ca e vorba de Associated Press, dar eu cred ca inseamna Acordul Parintilor. Deci copiii au voie sa se uite la poza asta doar daca ii lasa parintii. Dar ce credeti ca a facut Meat Loaf in martie 2009? A mers la emisiunea TV englezeasca Bookaboo si a citit povesti pentru copii. 

OK, mi-am zis, daca Meat Loaf le-a citit povesti copiilor, de ce nu le-as recomanda eu povesti barbatilor? Asa ca am inceput sa strig: "domnul meu, haideti sa vedeti o carte frumoasa, stiu ca cititi povesti in secret". Asta pe unii i-a facut sa se opreasca. Eu cred ca erau dintre aceia care chiar citesc povesti in secret si ii nimerisem la tanc (sau tzanc, cum se scrie pe net). Pana la urma, a aparut si un cumparator. Il tin minte ca acum: inalt, subtire, putin adus de spate, par carliontat, ochelari. Mi-a zis: "chiar citesc povesti, le-am citit pe toate". "OK, i-am raspuns, pe astea nu aveati unde sa le fi citit, luati cu incredere, o sa fiti incantat". A luat cartea si a plecat, iar au m-am uitat lung dupa el, pana s-a pierdut in multime.


Ce se citeste, cine citeste

Harry Potter, seria de romane fantastice semnata de J.K. Rowling, Poveste despre doua orase, de Dickens si Stapanul Inelelor, de Tolkien sunt cele mai vandute carti ale tuturor timpurilor, scrie L’Internaute. Fiecare dintre aceste romane s-a vandut in minimum 150 de milioane de exemplare, de la lansarea pe piata.
Asadar, cea mai mare plaja de cititori este in zona povestilor. M-am orientat bine, inseamna. Mai ramane sa vand si eu 150 de milioane de exemplare.

Ma intrebam la un moment dat cine cumpara povesti. La targ, in zilele de maxima actitivate, adica vineri seara, sambata full time si duminica dimineata, am fost atent la acest detaliu. Si mi-am dat seama ca principalii cumparatori de povesti sunt femeile, indiferent de varsta. Daca vrei sa convingi un barbat sa cumpere povesti, e ca si cum ai incerca sa convingi o calugarita sa mearga la birt. Pur si simplu, barbatii te refuza. Nici macar nu se opresc sa se uite la cartea de povesti. Pentru ca ei sunt macho.
La un moment dat, am rugat-o pe Rodi sa incerce si ea experienta. Ma gandeam ca pentru unii barbati, conteaza si de la cine cumpara. Vazandu-ma pe mine, coscogeamite galiganul, cum ar fi zis Creanga, poate ca le piere cheful de discutii. Dar cu Rodi s-a intamplat la fel, cu toate ca ea avea un stil de a zambi care ar fi trebuit sa-i moaie pe acei macho. Spre deosebire de mine, Rodi reusea sa-i faca macar sa isi incetineasca mersul. Dar de cumparat, ioc.
Ma astept ca dintre sutele de milioane de cumparatori ai cartilor lui Rowling, peste 90% sa fie femei si copii.


luni, 21 februarie 2011

Fotomodela

Cautand eu pe net, am dat peste o informatie neasteptata. Cine credeti ca a fost in vizita la cramele subterane? Nimeni altcineva decat Andreea Raicu. Iata ce scrie ea pe blog:
Am fost saptamanal la Chisinau timp de 4 luni, dar nu am apucat sa vizitez nimic. Am auzit ca sunt locuri frumoase, dar niciodata nu am reusit sa fac mai mult decat sa stau in sedinte, sa merg la hotel, la emisiune si la diverse interviuri. De data asta am avut jumatate de zi libera pana la plecare. Lumea imi spusese ca trebuie sa vizitez neaparat Cramele de la Cricova asa ca am profitat de cele cateva ore ramase si am plecat catre destinatia mult comentata.


De la Dan Pavel la personalul de Baicoi

Imi aduc aminte, in schimb, perfect, de primul om care a cumparat cartea vineri dimineata: Dan Pavel. Venise cu fetita lui la un eveniment pentru copii organizat de nu stiu ce editura. Erau la cateva standuri de mine si i-am auzit cantand, recitand si distrandu-se. Am stat de vorba destul de mult cu Dan Pavel, dar nu despre politica. La finalul evenimentului de la vecini, a sosit familia lui Dan Pavel. Doamna, la recomandarea sotului si cu aprobarea fetitei, a cumparat un exemplar, pe care am dat si autograf. Am schimbat carti de vizita si ne-am despartit. Sigur ca nu am habar acum unde este cartea de vizita a lui Dan Pavel si nu ma indoiesc ca a mea a poposit prin cine stie ce loc in care nu umbla nimeni cu anii. Dar, important era ca am vandut o carte.
Dan Pavel


Primul vizitator

Nu stiu daca ma va crede cineva, dar habar nu am cine a fost primul om care s-a oprit la standul meu. Nu mai stiu nici macar daca a fost femeie sau barbat, daca era copil sau adult, alb sau negru, gras ori slab, inalt ori scundac. Poate sa nici nu fi fost un om, ci un tigru. Dar eu, pur si simplu, nu imi amintesc. Tot asa, nu stiu daca acel prim om a cumparat sau nu cartea. Stiu doar atat: cand prima fiinta a venit la stand, nu am stiut cum e mai bine sa ma comport: sa raman asezat, placid, asteptand sa vad ce se intampla, sa ma ridic in picioare, sa-i dau binete, sa-l mangai pe cap (in varianta in care nu era fiinta omeneasca), sa glumesc, sa cant, sa ii ofer bomboane...Nu mai stiu ce am facut, dar insusi faptul ca existase cineva care se oprise acolo pret de un minut sau doua, m-a facut sa capat brusc un curaj nebun. Am inceput sa atac lumea, sa strig, sa inventez texte memorabile, pur si simplu nu am mai putut fi oprit. Pana seara, cand expozantii au inceput sa inchida tarabele, am fost ca argintul viu. Rezultatul? Am vandut 15 carti - adica cincisprezece. Poate credeti ca asta e un numar mic. Ei bine, realitatea este ca 15 a fost un numar URIAS. Doamna care expunea alaturi o multime de titluri nu a vandut nicio carte.


Ringul copiilor si buricul targului

Ma gaseam pentru a doua oara in situatia de a vinde "la taraba". Prima data fusese mult mai simplu. Pentru ca Maria isi dorea neaparat un iphone si acela costa cateva sute de euro, i-am spus ca trebuie sa castige macar jumatate din suma prin forte proprii. Asa ca am umplut un sac cu jucarioare, hainute care ii ramasesera mici si alte lucruri de care se putea dispensa si am mers la targ in Piata Flavia. Am inchiriat o taraba, am insirat acolo lucrurile si am stat sa vindem. Maria a fost incantata la inceput, insa dupa cateva ore deja isi pierduse rabdarea. Mai ales ca nu reuseam sa vindem mai nimic. Atunci am vazut eu, pentru intaia data, cum e sa stai si sa astepti la nesfarsit sa vina cineva si sa-ti cumpere marfa. Si tot atunci am intalnit oameni foarte interesanti. Spre exemplu, la un moment dat a aparut un tanar (25-28) insotit de prietena lui.


duminică, 20 februarie 2011

Tom Waits

Cand scrii o carte, pui acolo tot ce ai tu mai bun. Tot ce ai vazut, auzit, citit, inteles, patit, suferit, isi lasa cumva amprenta acolo. Ma intreb cum va fi contribuit clipul lui Tom Waits la cartea mea. Este, poate, cel mai bun clip pe care l-am vazut vreodata.


Amenajarea II

Dupa ce au venit Mircea si Ginuca, echipa era completa. Rodi cumparase banda dublu adeziva, cuisoare si toate celelalte maruntisuri la care eu nu ma gandisem, inclusiv bomboane. Asa ca ne-am apucat sa aranjam ceea ce mai ramasese. Cel mai important lucru era sa prindem pe pereti desenele facute de Maria. Mircea a stabilit amplasarea fiecaruia si le-am prins in patru colturi. Unul dintre ele avea sa se dezlipeasca zilnic si sa cada, bineinteles din cauza ca nimic nu poate fi perfect. Caderea acelui desen m-a facut sa ma gandesc, la un moment dat, la poezia lui Nichita, "Lectia despre cub"



Alte cateva biblioteci

José Vasconcelos Library - Mexico City
Strahov Theological Hall - Prague









Gabinete de Leitura - Rio de Janeiro

Suzzalo Library - Seattle, Washington



University Club Library - New York City
Yale University - New Haven, Connecticut


Un domn fabulos

A doua zi, la prima ora, am fost la usa targului. Am intrat, m-am repezit catre stand si...am rasuflat usurat: toate erau acolo, la locurile lor, asa cum le lasasem. Asa ca m-am apucat sa aranjez, asa cum m-am gandit eu ca ar fi bine, cu toate ca ma asteptam ca Mircea si Rodi sa aiba obiectii. Dar decat sa stau degeaba pana veneau ei, mai bine sa trebaluiesc. Si, in timp ce aranjam, mi-am amintit de domnul de la firma de inramari.


sâmbătă, 19 februarie 2011

Paznicul suprarealist

Gandul la posibilitatea ca unul dintre paznici sa ia una sau mai multe dintre cartile mele, nu mi-a dat pace pana a doua zi. Chiar am visat cum un individ mascat trece, in puterea noptii, pe la fiecare stand si ia de-acolo cateva carti pe care le baga intr-un sac mare. Razele lunii, strecurate prin ochiurile de geam ale marelui plafon il lumineaza straniu, ca intr-un tablou al lui De Chirico, iar el trece mai departe, continuand sa-si umple sacul. Un fel de Mos Craciun pe dos, cosmarul copiilor neascultatori, care vine sa ia, nu sa dea.


Amenajarea I

Adevarul este ca nu m-as fi putut descurca fara Rodi. Se vedea ca se pricepe si facea orice lucru cu eficienta maxima. Cineva care nu a participat la un astfel de targ, ar putea sa creada ca exagerez. "Ce mare lucru sa pui niste carti pe o masa si apoi sa stai sa ti le cumpere cei care trec pe-acolo?" ar zice acestia. Oh, dar cat de multe sunt de facut...
"Te rog sa ne spui daca putem sa te ajutam cumva - cred ca am participat la cel putin cinci targuri de carte (si altele...) asa ca stiu exact cata munca inseamana chestia asta.", imi spunea Rodi intr-un mail. M-am convins cata dreptate avea, inca din prima zi. Adusesem de acasa urmatoarele:



vineri, 18 februarie 2011

Concurenta chioscului

Daca regret ceva, este ca nu m-am intalnit cu Cristi. El lucreaza pana seara tarziu, iar eu, dupa ce se termina ziua de targ, ma duceam destul de ostenit la amicul meu Lucica, unde adormeam aproape instantaneu, mai ales ca inainte de a ajunge acolo, ma abateam cu Mircea si Ginuca pe la cate o carciumioara unde mancam si beam vin. Da, Mircea si Ginuca au stat cu mine zi de zi acolo, la targ. Ceea ce, pana la urma mi s-a parut firesc, doar Mircea facuse ilustratia. Ceea ce m-a uimit, insa, a fost devotamentul lui Rodi. Si-a luat pur si simplu trei zile de concediu si a venit acolo, zi de zi, cu cafea si mancare (si acum ma gandesc la chiftelutele pe care le-a adus intr-o dimineata, despre care a trebuit sa recunosc ca erau atat de bune incat nici macar nu aveam cu ce sa le compar).
Rodi si Ginuca



Machu Pichu

Nu stiu cum s-ar putea numi succesiunea incredibila de evenimente, intalniri si coincidente care au insotit aparitia cartii. O fi fost vorba de o conjunctie astrala neobisnuita?
Intai de toate, Mircea s-a oferit sa faca ilustratiile. La scurt timp, m-am reintalnit cu Mihai Bogdan, care s-a oferit sa creeze o identitate pentru carte. Apoi, a aparut tipografia din Serbia. In sfarsit, cei de la Radio mi-au oferit gratuit standul de la targ. Astea sunt, insa, doar intamplarile mari, capitale as putea zice. Insa ele s-au intretesut cu o serie de evenimente mai mici, dar cu atat mai uimitoare. Intr-o vreme, deja mi se parea ca am intrat intr-o zodie a coincidentelor atat de densa, incat incepusem sa accept aceste lucruri ca fiind naturale.
O sa povestesc aici aceste lucruri, cu regretul ca nu le-am notat atunci cand s-au petrecut, asa incat, la aproape patru luni distanta, este posibil sa fi uitat cateva dintre ele.



joi, 17 februarie 2011

Cura de slabire cu carti

Recomand calduros urmatoarea metoda de slabire in trei pasi:
1. Scrieti o carte
2. Publicati-o
3. Carati pachetele in sus si in jos pe scari, zi de zi.


Carti cazatoare



Un europalet cu carti

In 20 octombrie, am primit cartile. Am fost sunat de la Bucuresti si mi s-a spus ca pe la ora 10 trebuie sa merg in vama si sa caut un transporter cu numar de Subotica. M-am dus si, intr-adevar, masina era acolo. Soferul, un tip pe la 30 de ani, vorbea engleza binisor. Cand a deschis usile, am incremenit: era vorba de un europalet pe care, frumos stivuite, stateau 50 de pachete cu cate 20 de exemplare din cartea mea. Fiecare pachet era impachetat cu grila si etichetat, ca sa nu fie vorba de vreo confuzie. De emotie, m-am pierdut si, pret de vreo doua minute nu am fost in stare sa fac nimic, nici macar sa vorbesc.



miercuri, 16 februarie 2011

Cateva biblioteci (aici inca nu au ajuns Povestile Mariei)

Admont Abbey Library - Austria

Library of Parliament - Ottawa, Canada

Iowa State Capital Law Library
Mitchell Library - Sydney, Australia
El Escorial - Madrid


State Library - Victoria, Australia


La un pas de catastrofa

In august, era totul pregatit. Nu mai trebuia decat sa semnam contractul si Radin sa tipareasca. Dar, dezastru: toata lumea intra in concediu, asa ca persoana de contact de la 4Colours - reprezentantii lui Radin la Bucuresti - mi-au zis sa revin dupa 15 septembrie! Deja a inceput sa mi se para ca lucrurile incep sa semene cu o conspiratie. Totul parea facut special ca sa nu prind targul. In disperare de cauza, am inceput sa caut o alta varianta. Mi-a fost recomandata o tipografie din Bucuresti, unde - mi s-a spus - as fi putut gasi preturi la fel de bune ca ale lui Radin Print si calitate la fel de buna. Am sunat la persoana de contact, care lucreaza in redactia unei publicatii importante. Foarte amabila, mi-a cerut ragaz doua zile ca sa poata face o calculatie.


marți, 15 februarie 2011

Noi incurcaturi

Toate astea se petreceau prin iunie, iar Gaudeamus urma sa se deschida in noiembrie. Stateam destul de linistit, pentru ca nu vedeam ce s-ar mai putea intampla. Am mers la discutii cu Radin impreuna cu Mircea. Ei bine, cand a vazut cartile scoase de ei, a avut o revelatie: culorile din scanurile facute de Mihai ar trebui modificate. Nu foarte mult, dar...Asa ca a trebuit sa caut un specialist in Adobe. L-am gasit dupa doua saptamani, in Bucuresti, la sediul unei firme care editeaza reviste glossy. Un baiat priceput si sufletist. Toata operatiunea a durat vreo 6 ore, pentru ca, asa cum se intampla intotdeauna, am descoperit si eu si Mircea o multime de amanunte asupra carora ar fi dat bine sa intervenim. Dar, la sfarsit, am avut varianta finala. Am predat-o la Radin si am plecat la Timisoara, convins ca nu mai puteam pierde targul. 


miercuri, 9 februarie 2011

Patru culori

In acest moment, lucrurile pareau clare: voi tipari la Mitropolie. Dar mi-a venit ideea sa mai incerc o varianta. Cum am spus, multe din cartile pentru copii sunt tiparite in tari ale UE, dar si in China, in India, in Serbia sau in Moldova. Nu stiam pe atunci care este explicatia. Mi-am adus aminte ca mergand pe autostrazile maghiare sau austriece, ma intalnisem de cateva ori cu masinile unui trust de presa romanesc. Pe atunci ma intrebam ce or fi cautand pe-acolo. Si am inteles abia atunci cand am vrut sa scot si eu o carte. Pur si simplu, in Romania nu poti avea o siguranta a contractului. Bati palma cu o tipografie si trebuie sa primesti tirajul just in time, pentru ca intre timp ai anuntat pe toate posturile ca ziarul din data cutare este insotit de un anume titlu.



Vrajitorul tiparului

Dupa ce am aflat cum o sa fie cartea, am mers cu Mircea sa petrecem. E cam mult spus, pentru ca eu, fiind cu masina, am baut doua fresh-uri de portocale, iar Mircea, pieton, si-a permis doua beri. Stand la masa si discutand, lui Mircea i-a venit o idee. Unul dintre cunoscutii lui lucreaza in domeniul tipariturilor si are o multime de contacte printre cei din bransa. Sigur el ne-ar fi putut gasi pe cineva care sa tipareasca ieftin si calitativ (desi asta pare o contradictie in termeni).



marți, 8 februarie 2011

Mockup

Pana sa bat palma cu tipografia, mai erau cateva lucruri de facut. Primul si cel mai important: sa am conceptul final si apoi sa obtin, pentru el, acordul lui Mircea. Treaba facuta de Mihai si echipa lui era, in opinia mea, foarte buna. Numai la scanarea acuarelelor lucrasera vreo trei saptamani - nu continuu, desigur, insa pana sa fie multumiti au refacut lucrurile de zeci de ori. M-au chemat la Bucuresti ca sa dau un OK. Am mers impreuna cu Mircea la sediul lui Mihai, am stat cu el de vorba, am baut o cafea, apoi, ca intr-un film cu Funes, s-a deschis o usa si a aparut unul dintre experti, tinand in maini macheta cartii. Mi s-a taiat rasuflarea: era prea frumos. Sigur, Maria este frumoasa, pictura lui Mircea este frumoasa, dar cand am vazut cartea...parca din cele doua frumuseti combinate iesise o a treia, inca si mai frumoasa.
Aveam in fata ochilor dovada ca intregul poate fi mai mult decat suma partilor.
Mircea a fost incantat, a zis ca este foarte bine, nu are ce obiecta.
Ne-am uitat si peste foile dinauntru: daca ar fi fost legate, practic am fi avut in maini un exemplar al cartii. Dar, desigur, aveam de-a face cu un simplu mockup, o macheta. Hartia era din cea obisnuita, textul inca nu era aranjat perfect, insa acum deja imi era foarte clar cum o sa arate cartea. M-am intrebat daca tipografia Mitropoliei va putea sa puna in valoare asa niste ilustratii frumoase.


In cautarea unei tipografii III

Am gasit, pana la urma, prin intermediul unui amic, o tipografie despre care putini stiau ca exista: tipografia Mitropoliei. Oameni draguti, pareau ca nu sunt interesati deloc de vreun castig personal. Le-a placut cartea si mi-au facut o oferta. Oferta buna, nimic de zis, dar eu inca mai speram sa gasesc pe cineva care a mai facut carte pentru copii. Eram gata sa dau comanda la ei, dar un gand m-a facut sa ma opresc: daca, totusi, apare o varianta mai buna? Si chiar asa a fost. Prin cineva care lucreaza la o multinationala am gasit o tipografie din Lugoj. Am mers la ei si am descoperit ca era vorba despre o filiala a unei tipografii mari din Bucuresti, care face parte dintr-un fel de holding al lui Iosif Constantin Dragan. Draguti si ei, singura problema a fost ca la Lugoj nu-mi puteau lega cartea, puteau doar sa o lipeasca. Asa ca au sunat la Bucuresti si m-au pus in legatura cu un sef de la productie. Cand a auzit ca vreau 1000 de exemplare dintr-o carte, aproape ca l-a apucat rasul: astfel de comenzi nu mai intalnise, ei lucrau cu zeci de mii. Dar mi-a facut un pret si pretul a fost mai bun decat la Mitropolie. Asadar, acum aveam doua oferte. Nu ramanea decat sa ma hotarasc.

Pana sa iau decizia, a aparut si a treia oferta. Un fost coleg de-al Lilianei - sotia mea, are o tipografie in Timisoara. Am mers la el, m-a plimbat printre hale si mi-a aratat fel de fel de utilaje, unele vechi de 100 de ani dar care, nemtesti fiind, functionau inca si astazi, ba chiar mai bine decat cele moderne - mit pe care-l mai auzisem in diverse imprejurari. Mi-a aratat si niste carti. Printre ele, niciuna pentru copii. In plus, absolut toate ilustratiile aveau un iz de invechit, niste culori aparte, din care parca lipsea ceva, nu pot descrie sentimentul acela. Semanau cu pozele pe care le vedeam in anii 60, cand eram copil. Am renuntat, chiar daca oferta era imbatabila: cu 25% mai mica decat oricare alta dintre cele pe care le gasisem eu. Si am hotarat: voi tipari la Mitropolie. Nu stiu cum, dar desi era cu cativa centi mai scump, parca ma gandeam asa, in secret, ca daca fac la ei e mai bine, ca poate ma ajuta Dumnezeu sa iasa ceva deosebit, si, de ce nu, poate ulterior o sa ma folosesc si de reteaua de distributie bisericeasca. Stiu ca nu-i frumos ce spun acum, dar asta este adevarul.


In cautarea unei tipografii II

Dupa ce am renuntat sa tiparesc la Timisoara, m-am gandit sa extind investigatiile. M-am dus prin librarii, am ales tot felul de carti care mi-au placut ca aspect si m-am uitat pe spate, ca sa vad unde au fost printate. Surpriza: pe majoritatea ori nu scria nimic, ori gaseam cate un text de genul "Tiparit in UE" sau "Tiparit in Romania". Apoi am gasit carti cu detalii: unele erau tiparite in China, altele in Olanda, ba chiar si in India. Din Romania, doar vreo trei. Am hotarat sa incerc la Monitorul Oficial si la Coresi, care tiparisera pentru o anumita editura si mi se parea ca lucreaza frumos. Le-am trimis mail cu toate datele mele, am descris cartea, le-am spus cine o ilustreaza si am asteptat. Marea surpriza a fost ca nu mi-au raspuns. Pur si simplu, a fost de parca nici nu existam. Le-am scris din nou, dar rezultatul a fost acelasi.
Pentru intaia data am realizat cat este de dificil pentru un om care scrie o carte sa ajunga sa o vada pe rafturi. Dificultatile apar de la primii pasi, pentru ca cei cu care ai vrea sa lucrezi si de la care speri, in naivitatea ta, ca ar putea chiar sa te ajute, sa te indrume, sa-ti faca recomandari, exact aceia te ignora de parca ai fi un gandacel care bazaie pe langa urechile lor suverane. Pur si simplu, nu-mi venea sa cred ca mi se intampla asta. Pentru ca eram convins ca am o carte buna si frumoasa, care va fi bine primita. De ce oare ma respingeau tiparitorii? Chiar sa nu ii intereseze deloc ce am eu de scos la lumina? Stiam sigur ca "Povestile Mariei" avea sa fie o carte de succes, ca daca ar fi ajuns pe rafturi in librarii, s-ar fi individualizat rapid si ar fi atras atentia cumparatorilor. Intr-un mare morman de carti aruncate intr-un tarc - cum vezi pe la diverse supermarketuri - nicio carte nu are vreun motiv sa fie preferata de cineva. Dar eu stiam ca daca acolo, in morman, s-ar afla si cartea mea, ar fi vazuta rapid de oricine. Si atunci, de ce sa nu fie interesati cei mari sa o tipareasca?
Raspunsul a venit de la sine: era vorba de bani. De ce sa se incurce ei cu tirajul meu de 1000 de exemplare? Ce mare profit le putea aduce asa ceva, in comparatie cu sumele incasate de la cei care scot 5000 de exemplare dintr-un singur titlu si dau in lucru zeci si zeci de titluri in fiecare an?
Cand am inteles asta, am fost cuprins de un fel de disperare, combinata cu o furie neputincioasa. Nu-mi ramanea decat sa ma reintorc la Timisoara, la micile tipografii care faceau reviste glossy si sa incerc marea cu degetul.


luni, 7 februarie 2011

In cautarea unei tipografii I

Cele mai mari emotii le-am avut cu tipografiile. In atatea incurcaturi am intrat, incat la un moment dat am fost sigur ca nu o sa prind targul.
Am inceput sa ma agit prin februarie. M-am dus intai la o editura+tipografie renumita din Timisoara. Mi-au oferit, cu generozitate, un pret de aproape 10 eur/carte la tiraj de 500 de exemplare si de circa 8 eur la tiraj dublu. Asadar, urma sa platesc in jur de 30 de lei pe o carte si sa investesc in total cam 8000 eur. Mi-am facut socoteala ca la asa un pret de cost, cartea ar fi ajuns in librarii la minimum 60 de lei. Enorm. Cum sa vinzi 1000 de carti la acest pret? Cine da atatia bani pentru o singura carte, astazi cand cartile se vand la numar si la kilogram? M-am lasat pagubas. Am vorbit cu alte tipografii, mai mici. Surpriza: preturile scadeau sub 5 eur/carte la un tiraj de 1000. Viata a inceput sa mi se para dintr-odata mai frumoasa. Ramanea o singura problema: niciuna din tipografiile astea nu a putut sa-mi arate o carte realizata in conditiile cerute de mine. Toti mi-au aratat reviste glossy, lucrari stiintifice, materiale publicitare, dar nimeni nu putea sa-mi puna in fata o carte facuta dupa criterii de calitate a imaginilor. Pe toate rafturile din toate magazinele, e plin de carti cu coperti in culori tipatoare, de parca s-ar adresa unor cotofene si nu unor copii. Rareori vezi ceva care sa tradeze si putin respect pentru ochiul privitorului satul de kitsch. Ori, eu aveam ilustratii de Mircea Doinaru, pe care trebuia sa le pun in valoare.

http://www.mircea-doinaru.ch/


duminică, 6 februarie 2011

Baloanele

Organizatorii ne-au pus tuturor la dispozitie standul cu rafturi cu tot, cu desk-ul si scaunele aferente. Deasupra standului ne-au prins si buchete de baloane colorate, ca sa fie totul cat mai sarbatoresc.
Apropo de baloane. Inainte de a veni la Bucuresti, ma gandisem si eu la ele. Nu aveam de unde sa stiu ca se ocupa organizatorii de asa ceva. Am cautat pe net firme care inscriptioneaza baloane. In Timisoara, doar vreo doua, dar niciuna nu a raspuns la telefon. La Bucuresti, mai multe, e adevarat, dar una singura a raspuns. Am avut o discutie lunga cu un domn care mi-a explicat cum stau lucrurile cu inscriptionarea. O suta de baloane, cum ma gandeam eu sa comand, pentru el era un fleac, aproape ca nici nu merita sa porneasca masinile. Pana la urma, a acceptat, dar mi-a cerut un avans. I-am propus un transfer in cont, dar la capitolul asta a inceput s-o scalde. Pana la urma, a cemat-o pe sotia lui - ea se pricepe la finante - si ne-am inteles sa renuntam la orice fel de plata prin banca. A ramas sa merg la Bucuresti cu o zi inainte de targ, sa-i dau avansul din mana si apoi, pe 18 dimineata, sa merg sa iau baloanele si sa platesc diferenta. I-am comandat, asadar, o suta de baloane de diferite culori, inscriptionate cu "POVESTILE MARIEI".
Pe 17 noiembrie, in drum spre Bucuresti, l-am sunat pe domnul cu baloanele de cel putin 100 de ori, cate un apel pentru fiecare balon comandat. Nu mi-a raspuns, nici nu a inchis telefonul, nici nu a sunat el, cu vreo scuza puerila de genul "stiti, am uitat telefonul in masina". Asa ca nu mi-a ramas decat sa debifez baloanele de pe lista cu obiecte de decor.

Adevarul e ca nu mi-ar fi incaput oricum o suta de baloane acolo. Si, in plus, cele doua buchete puse de organizatori aratau foarte bine.


sâmbătă, 5 februarie 2011

Cum am mers la Gaudeamus

In noiembrie, am fost cu cartea la Targul Gaudeamus.
Ma pregatisem sufleteste sa ratez acest eveniment. Intai pentru ca se iveau mereu probleme cu tipografia, apoi pentru ca atunci cand am vazut tarifele, m-am gandit ca va trebui sa vand prea scump ca sa imi scot banii. Plus ca in regulamentul lor scria ca standul minim este de 12 metri patrati. Ce sa fac eu cu atatia metri? Mi-ar fi fost de ajuns un singur metru, pe care sa pun o masuta. Ma tot gandeam cum sa fac sa gasesc pe cineva care sa ma ajute. Ideea i-a venit lui Mihai - un alt fost coleg, cel care imi facuse editia. Mihai are o firma importanta de branding, a creat peste 100 de identitati (imi vine in minte acum laptele ZUZU), lucreaza cu specialisti foarte buni, asa ca am avut noroc cu carul. Baietii mi-au facut coperta, layerele, au ales formatul, practic au construit o identitate a cartii care urma sa apara (aici exagerez, desigur). Mihai mi-a sugerat sa iau legatura cu diverse edituri care participa la Gaudeamus si sa ii rog sa expuna la standul lor si unicul meu titlu - Povestile Mariei. Ar fi avut loc pe un colt de masa, desigur. Numai ca nu a vrut nimeni. N-are rost sa spun cu cine am vorbit, pentru ca au fost multi. Pur si simplu nimeni nu a fost atat de amabil. In fond, cine are inchiriati 30 de metri patrati si expune acolo 100 de titluri, practic nu ar simti daca ar pune si cartea mea printre ele. Dar, ca sa nu mai lungesc, NU AU VRUT.
Si atunci m-am gandit: "ia sa sun eu chiar la Radio, la organizatori, poate gasesc acolo pe cineva care e dispus sa ma ajute". Am sunat si, n-o sa ma credeti, am gasit un domn Mihai care s-a oferit sa caute o solutie. Asta, bineinteles, dupa ce i-am trimis pe mail coperta cartii si una dintre povesti. Sunt convins ca i-au placut, altfel nu stiu daca s-ar fi implicat. Daca era o carte anosta, cu o coperta tipatoare din carton lucios, ar fi fost una oarecare dintre sutele de astfel de aparitii. Iar daca textul ar fi fost banal si - cum vad in destule ocazii - plin de greseli de exprimare sau de ortografie, sigur n-as fi ajuns la targ.
Domnul Mihai nu numai ca a discutat cu conducerea targului despre standul meu, care ar fi urmat sa aiba doar patru metri patrati, dar a propus inclusiv sa mi se dea gratuit! Si, incredibil, propunerea a fost aprobata. Pot spune ca, intr-adevar, cei de la Radio Romania au fost niste boieri.


vineri, 4 februarie 2011

Dupa 30 de ani

Au trecut patru luni de cand am tiparit cartea mea de povesti. Se numeste, simplu, "Povestile Mariei", iar ca subtitlu am pus "Sapte intalniri extraordinare". Ilustratiile sunt ale lui Mircea Doinaru, prietenul meu vechi din vremea liceului si a studentiei. Au fost ani pe care aproape i-am petrecut impreuna, nu trecea o zi fara sa ne intalnim. Beam bere si vodca ruseasca, si discutam despre arta si filosofie. Eu cantam la chitara muzica preclasica, iar Mircea desena si picta. Amandoi visam la o viata dedicata artei. El si-a indeplinit visul, a devenit un artist cunoscut si apreciat. Eu m-am pierdut in jungla vietii reale. Si iata ca acum, dupa treizeci de ani, ne-am intalnit din nou. Eu am scris povestile, Mircea le-a ilustrat. A iesit o carte frumoasa, la propriu.


După mine!