vineri, 17 iunie 2011

Îngeri printre rafturi

Acum două zile, m-am dus la Auchan după mâncare clonată, procesată, injectată şi îngheţată - că doar n-o să merg să fur găini din curţile oamenilor, prin sate. Mergând eu cu coşul printre rafturi, m-a copleşit sentimentul insuportabil că nu există nimeni, nicăieri, care să ştie de mine, căruia să-i pese de mine, care să stea, altfel spus, cu ochiul aţintit asupra mea. Cu excepţia lui Dumnezeu, desigur. Mă gândeam că dacă ar fi să mă prăbuşesc la pământ, abia atunci un număr de oameni s-ar preocupa de mine: m-ar întreba unde mă doare, la cine să sune, poate unii m-ar stropi cu apă plată (Dorna sau Borsec - altceva n-aş suporta).
Așa însă, nu sunt decât un împingător de coşuri într-o masă imensă de impingatori de coşuri. Mi se poate întâmpla orice, nimeni nu o să mă prevină, nimeni nu o să îmi spună „stai, opreşte-te, nu fă asta că îţi va fi rău”. Mama a murit, practic nu mai am pe nimeni care să se frământe pentru mine, care să se gândească la binele meu. Singura fiinţă din lume care plânge când plec pentru o săptămână, este Maria, fetiţa mea şi o face pentru că nu poate suporta să piardă ceva, fie şi pe termen scurt - la fel plânge şi dacă se desparte de Richi. Mă sună în prima zi, mă sună în a doua, apoi nu mă mai sună. Când o întreb, draga de ea zice: „ştii, ăsta e un secret al meu, aşa fac eu, special nu te sun, pentru ca să nu te aud şi apoi să-mi fie şi mai dor de tine”.
Împingeam coşul printre rafturi şi mă tot gândeam la lucrurile astea, când am ajuns în zona cărţilor. M-am uitat într-o doară şi, ce să vezi, primul titlu pe care mi-au căzut ochii a fost „Pe neaşteptate, un înger”, de un oarecare Jaime Bayly. Interesant, nu? M-am uitat la preţ - 8.99 lei, cât două Stella Artois. Am citit primele rânduri:
"Sunt un porc. Casa mi-e o cocină. Nu o curăț de luni de zile. Nimeni nu vine să imi facă ordine. Nu-mi place să-mi intre oameni străini in casă. In realitate, nu-mi place să vină oameni străini, cu excepția Andreei. Din când în când, rup o bucată de hârtie igienică, o ud și trec cu ea prin colțurile unde se adună praful. Nu mătur, nu dau cu aspiratorul, nu-mi fac de lucru cu pămătufuri de praf ori cu cârpe. Mi se pare zadarnic. Colbul revine mereu, iar aici în oraș și mai abitir."
Ei bine, am pus cartea în coş şi toată disperarea mi-a trecut brusc. Mi s-a părut că primesc un semn şi mi-a fost oarecum ruşine - uitasem de îngeri. Oh, dar bineînţeles că în orice clipă este posibil ca un înger să coboare, să se proţăpească în faţa mea cu aripile în şolduri şi mă mă întrebe: „mai ai mult de gând să-ţi plângi de milă”?



3 comentarii:

După mine!