marți, 28 iunie 2011

Interdicții criminale

Mi-am pus Che Sara cu Jose Feliciano, am închis ochii şi am ajuns în Sinaia anilor 70. Mă văd în holul cinematografului, aşteptând să se termine filmul, să iasă lumea şi să mă duc înăuntru, pentru următoarea proiecţie. Mergeam regulat la cinematograf, îmi plăcea mult să văd filme. Ştiam că dacă pierd unul nu-i bai, vine din nou peste câteva luni. Pe atunci nu era nicio lansare, nu făcea nimeni promovare, pur şi simplu treceai pe lângă cinematograf şi te uitai pe afiş. Aveai întotdeauna de ales între două filme, unul rula în sala A, celălalt în sala B. A era în partea stângă. Prima proiecţie la A era la 15:30, adică trei jumate, cum ziceam noi, iar ultima era la 19:30. La B, prima era la 16, ultima la 20. După o vreme, îmi amintesc că introduseseră şi un matineu, de la 10, dar ca să mă duc trebuia să chiulesc de la şcoală.
În hol, era un chioşc cu bunătăţi. Întotdeauna era coadă, toţi copiii stăteau să cumpere dulciuri. Eu luam mereu pufarin, îmi plăcea la nebunie. Vânzătoarea era o individă stranie. Prima dată când m-am dus să cumpăr pufarin, n-a vrut să-mi dea. Pur şi simplu. Am întrebat-o de ce şi mi-a zis că am ceva în privire care nu-i place. Aşa că i-am dat banii unui amic şi mi-a cumpărat el. Apoi m-am dus în faţă şi i-am făcut în ciudă vânzătoarei, arătându-i pufarinul. După asta nu am mai avut probleme cu ea.
Cel mai bun film din vremea aia se numea „Ultimele şase minute”. Era făcut după un roman al lui Alistair MacLean şi avea absolut toate ingredientele necesare pentru a cuceri definitiv un copil de 13-14 ani. Cred că l-am văzut de opt ori, pe puţin. Mai erau nişte filme italieneşti pe care le tot vedeam şi revedeam, apoi veneau la rând cele româneşti: Mihai Viteazul, seria cu Brigada Diverse şi alte câteva. 
Cea mai mare problemă era, însă, cu filmele interzise copiilor sub 16 ani. Când vedeam anunţul ăsta, intram în fibrilaţii. Două erau filmele care tot reveneau, însoţite de fiecare dată de anunţul fatal: „Splendoare în iarbă” şi „Domiciliul conjugal”. Pentru că nu puteam să întru, îmi închipuiam tot felul de lucruri. Cu siguranţă erau scene erotice - îmi spuneam, cu îndrăgostiţi care fac sex în iarbă, cu scene fierbinţi petrecute în pat, ceea ce îmi aprindea imaginaţia până dincolo de limitele suportabilului. Am văzut mult mai târziu aceste două filme: nu am găsit nimic neobişnuit, nişte filme absolut cuminţi, ba chiar frumoase. Şi m-am gândit că undeva, prin structurile aparatului de partid, vreun burtos infect cu patru clase hotărâse el, analfabetul, că un copil sub 16 ani nu trebuie să vadă acele filme, pentru nişte motive obscure, sau pentru că aşa îi dictase lui mahmureala din ziua respectivă. Şi ce urmări a putut avea decizia lui, asupra mea şi, cu siguranţă, a altor copii! Cât rău mi-a făcut mie omul ăla, care-o fi fost el! Cât m-am învârtit pe lângă cinematograf sperând să reuşesc să pătrund în sală profitând de un moment de neatenţie al celui care rupea biletele la intrare! Câtă fantezie am consumat, discutând cu cei din gaşcă şi plănuind să ne deghizăm, să intrăm prin acoperiş, să săpăm un tunel pe sub cinematograf... Cât timp pierdut, câtă energie risipită... pentru nimic. Dacă ar fi fost un film porno la care nu ar fi avut voie să între cei mai tineri de 18 ani, lucrurile ar fi stat altfel. Ar fi fost ceva clar, ai fi ştiut ce se întâmplă înăuntru, nu ar fi fost decât o interdicţie faţă de ceva limpede precizat. Dar aşa, totul avea darul să-ţi aprindă imaginaţia: ce s-o fi întâmplând în filmul ăla, nu e porno, altfel ar fi interzis sub 18 ani, e ceva pe care eu nu am voie să-l văd, pentru că am 15 ani, dar unul care a împlinit azi 16 poate să intre, oare ce să fie atât de misterios încât să nu pot eu să mă uit? Şi tot aşa. Nişte criminali, comuniştii - bată-i Dumnezeu să-i bată!
În 1974, a apărut „Binecuvântaţi animalele şi copiii”, un film al lui Stanley Kramer făcut în 1971. Era şi el interzis celor sub 16 ani şi aici chiar că nimeni nu putea înţelege de ce. Mama s-a înfuriat, m-a luat de mână şi a mers cu mine la cinematograf, a cumpărat două bilete şi, când vânzătoarea a întrebat-o ce vârstă am, i-a zis: „a trecut de 15, merge pe 16, intră pe răspunderea mea”. Dar abia împlinisem 14. Am văzut filmul şi am plâns. Mi se părea perfect. M-am identificat rapid cu unul dintre tinerii eroi care eliberează din captivitate o turmă de bizoni. Am plâns pentru că el este împuşcat, am plâns pentru că muzica era superbă, am plâns de bucurie că am reuşit să văd filmul şi de indignare că le este interzis celor sub 16 ani. O mulţime de sentimente diferite s-au contopit în mintea şi inima mea, aproape forțându-mi ochii să elibereze un şuvoi de lacrimi. Şi apoi, am înţeles că filmul era interzis pentru că tinerii americani erau liberi, cu toate că trăiau într-o ţară plină de crime, droguri şi alte grozăvii despre care ni se vorbea nouă la şcoală. A fost un moment în care mi s-a părut că înţeleg lucrurile. Şi cred că, inclusiv datorită acelui film, am devenit un rebel, un om care nu a putut niciodată să mai accepte minciunile spuse de dimineaţă până seara despre putregaiul capitalist şi raiul comunist. Până la urmă, din punctul de vedere al comuniştilor, interzicerea acelui film a fost corectă. De ce l-au lăsat, totuşi, să ruleze, nu se poate şti. Erau anii unui oarecare dezgheţ, probabil că dintre toate producţiile americane, asta era, în opinia propagandei oficiale, cea mai puţin periculoasă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!