Acum doi ani, prin octombrie, mă plimbam ca de obicei cu Richi1 printre blocuri. Pe o alee, în timp ce animalul se ușura, a apărut o femeie cu trei copii - cred că un băiat și două fete. Păreau grăbiți. Când au ajuns în dreptul nostru, Richi1 a dat să se joace cu una dintre fete. Maică-sa (ori ce-o fi fost femeia aia) a început să strige: „Ține câinele! Totuși e vorba de niște copii!” N-am zis nimic, dar individa a continuat să zbiere, așa că până la urmă a reușit să mă scoată din fire. „S-a întâmplat ceva, cucoană?” am strigat și eu. „Aha, agresiv ca stăpânul!” a explodat femeia. „N-ai ce căuta pe aleea asta” „O fi aleea mă-tii”, am supralicitat eu. Și tot așa, până s-au pierdut printre blocuri. De atunci, m-am cam ferit să merg prin părțile alea, pentru că mie nu-mi place scandalul și, în plus, dacă mă stârnește cineva, replica mea este întotdeauna disproporționată: dacă mi se zice o înjurătură, eu răspund cu trei.
Anul trecut, prin martie, eram din nou pe alee, când, din spate, a apărut o mașină. M-a depășit, a oprit în fața unui garaj și din ea a coborât individa. Era singură. S-a uitat crunt la mine, eu am trecut pe lângă ea cu Richi1, am făcut vreo zece metri, apoi a început bâlciul. „Ți-am zis să nu mai calci pe-aici cu câinele tău”. M-am uitat cu oarecare milă către ea. „N-ai ce să cauți aici, înțelegi? Să nu te mai prind că vii pe aleea asta!” Și tot așa, până când n-am mai rezistat și i-am aruncat: „Cucoană, tu ai o problemă, cred că trebuie să vin eu să ți-o rezolv!” „Cu ce, cu burta aia?” a răcnit. „Nu, cu fața aia de bideu” (deh, influențele politicii). A mai strigat ceva, neinteligibil, așa că am trântit și eu: „Există spitale!”. „Există spitale?” M-a privit fioros, s-a răsucit pe călcâie, a băgat rapid mașină în garaj și a venit după mine. Eram deja printre blocuri, aproape ajunsesem acasă, când a apărut urlând. „Ia să văd eu unde stai!” Deja începea să nu-mi convină evoluția lucrurilor, așa că am luat-o în altă direcție. „Unde ți-e punga pentru excremente?” a scos un nou muget. „La tine în stomac” - i-am replicat în mod stupid, ca la grădiniță. „Diabeticule, hemoliticule” a urlat ca în transă. „Românule! Ești sărăntoc, nu-i așa?” Apoi a scos telefonul mobil și mi-a făcut o poză. „Nu ai cum să scapi” a mai răcnit, după care a intrat în scara unui bloc, lăsând a se înțelege că trebuie să aducă pe cineva de-acolo, împreună cu care să se ocupe de mine. N-am mai văzut-o de atunci, până azi dimineață. De data asta eram cu Richi2. Ritualul prevede ca animalul, când îi deschid ușa blocului, să coboare rapid treptele și să o cotească la stânga, pe alee, unde sunt niște tufe. Se duce cât îi da voie lesa și se ușurează. Ei bine, de pe alee venea cineva. Nu am văzut cine e, dar am auzit răcnetele: „Ține câinele, au, ah, vai, ține câinele când îți zic!”. Am tras de lesă, între timp coborâsem și eu treptele, așa că am dat nas în nas cu individa, care ținea de mână un copil. „Iar ești tu”? s-a stropșit. „Eu sunt întotdeauna eu”, i-am răspuns.
Anul trecut, prin martie, eram din nou pe alee, când, din spate, a apărut o mașină. M-a depășit, a oprit în fața unui garaj și din ea a coborât individa. Era singură. S-a uitat crunt la mine, eu am trecut pe lângă ea cu Richi1, am făcut vreo zece metri, apoi a început bâlciul. „Ți-am zis să nu mai calci pe-aici cu câinele tău”. M-am uitat cu oarecare milă către ea. „N-ai ce să cauți aici, înțelegi? Să nu te mai prind că vii pe aleea asta!” Și tot așa, până când n-am mai rezistat și i-am aruncat: „Cucoană, tu ai o problemă, cred că trebuie să vin eu să ți-o rezolv!” „Cu ce, cu burta aia?” a răcnit. „Nu, cu fața aia de bideu” (deh, influențele politicii). A mai strigat ceva, neinteligibil, așa că am trântit și eu: „Există spitale!”. „Există spitale?” M-a privit fioros, s-a răsucit pe călcâie, a băgat rapid mașină în garaj și a venit după mine. Eram deja printre blocuri, aproape ajunsesem acasă, când a apărut urlând. „Ia să văd eu unde stai!” Deja începea să nu-mi convină evoluția lucrurilor, așa că am luat-o în altă direcție. „Unde ți-e punga pentru excremente?” a scos un nou muget. „La tine în stomac” - i-am replicat în mod stupid, ca la grădiniță. „Diabeticule, hemoliticule” a urlat ca în transă. „Românule! Ești sărăntoc, nu-i așa?” Apoi a scos telefonul mobil și mi-a făcut o poză. „Nu ai cum să scapi” a mai răcnit, după care a intrat în scara unui bloc, lăsând a se înțelege că trebuie să aducă pe cineva de-acolo, împreună cu care să se ocupe de mine. N-am mai văzut-o de atunci, până azi dimineață. De data asta eram cu Richi2. Ritualul prevede ca animalul, când îi deschid ușa blocului, să coboare rapid treptele și să o cotească la stânga, pe alee, unde sunt niște tufe. Se duce cât îi da voie lesa și se ușurează. Ei bine, de pe alee venea cineva. Nu am văzut cine e, dar am auzit răcnetele: „Ține câinele, au, ah, vai, ține câinele când îți zic!”. Am tras de lesă, între timp coborâsem și eu treptele, așa că am dat nas în nas cu individa, care ținea de mână un copil. „Iar ești tu”? s-a stropșit. „Eu sunt întotdeauna eu”, i-am răspuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu