În armată, eram un tip care făcea lucrurile de-a-ndoaselea, ca mulţi alţi terişti (adică soldaţi cu termen redus). Eram studenţi, eram deştepţi, iar apevistii erau cu toţii (în opinia noastră) nişte prostălăi de care n-aveai cum să nu râzi. Aş putea povesti o mulţime de faze amuzante cu apevistii din unitatea mea şi probabil că o s-o şi fac, în viitor. Acum însă vreau să scriu despre modul în care obişnuiam să particip eu la şedinţele de tragere. Ele erau de mai multe feluri: cu tunul (sau obuzierul, mă rog), cu pistolul-mitralieră şi cu pistolul obişnuit, ăla cu care se împuşcă toţi prin filme. În plus, aruncam şi cu grenada, stând ascunşi într-un şanţ nenorocit, plin cu noroi infect.
În afară de trasul cu tunul, despre care voi vorbi separat, la toate celelalte aveam obiceiul să ratez. Prima dată, am tras bine, adică am nimerit ţinta cu toate cartuşele (cinci cred că erau) - ocazie cu care m-am lămurit că pot să omor duşmanul dacă ajung vreodată la război. A doua oară, am făcut un experiment. Primul cartuş l-am tras în ţintă, pe celelalte aiurea. La verificare, băiatul care s-a dus la ţinta mea a ridicat un deget, adică nimerisem o singură dată. Cei de lângă mine au început să mă ia la mişto: „bine băi Bazule, păi atâta eşti tu în stare” etc. Dar eu le-am explicat că e o singură gaură pentru că eu trag atât de bine, încât după ce primul cartuş a străpuns ţinta, toate celelalte trec prin gaura lăsată de el.
La următoarele trageri, nu m-am mai ostenit nici măcar să trag acel unic cartuş în ţintă. Trăgeam cum se nimerea şi apoi le explicam colegilor cât sunt ei de slabi. „Voi vă chinuiţi, ochiţi, faceţi pe dracu'n patru să atingeţi ţinta şi credeţi că e mare lucru. Dar eu trag în aşa fel încât absolut nimeni pe lume nu poate trage ca mine." Şi când mă întrebau cum vine asta, le explicam că eu trag întotdeauna „la grupicek”. Ăsta era un cuvânt pe care-l inventasem la prima şedinţă de aruncare cu grenada, când grenada mea căzuse undeva aiurea, la cel puţin un metru de cercul în care trebuia să cadă. „Ce e ăla grupicek?” m-a întrebat un coleg. „Este locul unde cade ceea ce arunc eu. Numai eu pot să arunc acolo, oricine altcineva o să dea mai la stânga sau mai la dreapta, mai în faţă sau mai în spate, însă la grupicek numai eu pot să arunc”. De atunci, când trăgeam cu pistolul şi verificatorul găsea ţinta neatinsă, îl auzeam pe câte unul: „iar a tras Baz la grupicek”.
La următoarele trageri, nu m-am mai ostenit nici măcar să trag acel unic cartuş în ţintă. Trăgeam cum se nimerea şi apoi le explicam colegilor cât sunt ei de slabi. „Voi vă chinuiţi, ochiţi, faceţi pe dracu'n patru să atingeţi ţinta şi credeţi că e mare lucru. Dar eu trag în aşa fel încât absolut nimeni pe lume nu poate trage ca mine." Şi când mă întrebau cum vine asta, le explicam că eu trag întotdeauna „la grupicek”. Ăsta era un cuvânt pe care-l inventasem la prima şedinţă de aruncare cu grenada, când grenada mea căzuse undeva aiurea, la cel puţin un metru de cercul în care trebuia să cadă. „Ce e ăla grupicek?” m-a întrebat un coleg. „Este locul unde cade ceea ce arunc eu. Numai eu pot să arunc acolo, oricine altcineva o să dea mai la stânga sau mai la dreapta, mai în faţă sau mai în spate, însă la grupicek numai eu pot să arunc”. De atunci, când trăgeam cu pistolul şi verificatorul găsea ţinta neatinsă, îl auzeam pe câte unul: „iar a tras Baz la grupicek”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu