O scena dintr-un cuib de cuci

        — Mai las-o naibii, zice McMurphy. M-am săturat să vă privesc pe voi, un adevărat cârd de babe; când Cheswick şi cu mine o să ieşim cu forţa de-aici, pe Dumnezeul meu dacă n-am să bat uşa în piroane după noi. Voi, băieţi, mai şedeţi aici; mămicuţa voastră probabil că nu v-ar da voie să treceţi strada.

         — Zău? Aşa va să zică? Fredrickson s-a apropiat în spatele lui McMurphy. O să-ţi ridici pur şi simplu unul din bocancii ăia de bărbat dat dracului şi-o să culci uşa la pământ? Eşti tare, n-am ce zice.

         McMurphy nici nu se uită la Fredrickson; a aflat că acesta poate face pe nebunul din când în când, dar că nu-i vorba decât de maimuţăreală care păleşte la prima sperietură.

        —  Ce zici, omule? insistă Fredrickson. N-ai de gând să fărâmi uşa cu piciorul ca să ne-arăţi şi nouă cât eşti de vajnic?

         —  Nu, Fred, socot că nu. N-aş vrea să-mi stric bocancii.                 

         —  Aşa?  În regulă, dar cum tot te-ai fudulit atâta, de fapt cum ţi-ai făcut socoteala să ieşi de-aici?

         McMurphy aruncă o privire împrejur.

         — Păi, socot c-aş putea rupe plasa de la una din ferestrele alea c-un scaun dac-aşa aş avea chef...

        — Da? Ai putea, zici? S-o rupi cu una cu două? Perfect, ia să te văd că-ncerci. Haide, mare bărbat, mă prind pe zece dolari că n-ai să poţi.

         —  Nu te-obosi să-ncerci, Mack, zice Cheswick. Fredrickson ştie bine c-ai să rupi numai scaunul şi-ai să ajungi sus la „iresponsabili". În prima zi cind am venit aici ni s-a făcut o mică demonstraţie cu plasele alea. Sunt confecţionate special. Un tehnician a apucat un scaun precum acela pe care ţii picioarele şi a început să izbească cu el în paravan, până ce din scaun n-au mai rămas decât surcele. Abia dacă s-a văzut vreo urmă pe plasă.

         —  Foarte bine, atunci, zice McMurphy, căutând iar cu privirea împrejur.

         Se vede că a devenit tot mai interesat. Eu nădăjduiesc că Sora Șefă n-aude toate astea: altfel McMurphy o s-ajungă la ,,iresponsabili"  într-un ceas.

         — Deci e nevoie de ceva mai greu. Ce ziceţi de-o masă?

         — La  fel  ca  şi   scaunul.  Acelaşi  lemn.  Aceeaşi greutate.

         — In regulă, naiba s-o ia. Să ne gândim atunci c-ar trebui să azvârl prin plasa aia ca s-o sparg. Şi dacă voi, cucilor, nu mă credeţi c-aş face-o dacă-aşa mi se năzare, atunci vă aşteaptă nişte surprize. Perfect — ceva mai mare ca o masă ori un scaun... Păi de-ar fi noapte, l-aş putea arunca pe negrul ăla gras prin ea: îi destul de greu.

         —  Dar prea moale, zice Harding. S-ar izbi de plasă, care l-ar tăia pătrăţele ca pe-o vânătă.

         —  Şi dacă-aş folosi un pat ?

         —  Patu-i prea mare, chiar de-ai putea să-l ridici. N-are cum să treacă prin fereastră.

         — De ridicat l-aş putea ridica. Păi, ce naiba, ia uite colo. Chestia aia pe care stă proţăpit Billy. Panoul. Ăla mare, cu toate robinetele şi manivelele. Ăsta-i destul de solid, nu? Şi socot c-o fi al naibii de greu..

       — Sigur, zice Fredrickson. Numai că-i totuna cu a-ncerca să spargi cu piciorul uşa aia de fier de la intrare.

         — Unde-i problema dacă folosim panoul ăla de control? Nu pare bătut în cuie.

        — Nu, nu-i fixat în piroane — probabil că nu-i prins decât cu câteva fire — da uită-te bine la el, pentru Dumnezeu.

         Cu toţii întorc capul într-acolo. Panoul e făcut din beton şi oţel, pe jumătate cât o masă, cântărind probabil două sute de kilograme.

         —  Perfect, mă uit la el. Nu-mi pare cu nimic mai mare decât baloturile alea de fân pe care le urcam  pe vagoanele-platformă.

         —  Mă tem, prietene, că această şmecherie cântăreşte ceva mai mult decât baloturile tale de fân.

         —  Cam c-un sfert de tonă mai mult, pariez, zice Fredrickson.

         —  Are dreptate, Mack, întăreşte Cheswick. Ar fi teribil de greu.

         —  Pe dracu', ce vreţi să spuneţi voi, cucilor, că nu-s în stare să ridic flecuşteţul ăla?

         — Prietene, nu ţin minte ca psihopaţii, pe lângă alte calităţi minunate ale lor, să poată mişca şi munţii din loc.

         —  În regulă, voi ziceţi că nu pot. Păi, ce Dumnezeu...

         McMurphy se dă jos de pe masă şi începe să-şi dezbrace jacheta verde; tatuajele, iţindu-se pe jumătate de sub maieu, îi joacă pe muşchii braţelor.

         —  Deci cine-i dispus să pună la bătaie cinci dolari? Nimeni n-are să mă convingă că nu pot ceva până nu’ncerc. Cinci dolari...

         —  McMurphy, chestia asta-i la fel de nesăbuită ca şi rămăşagul cu Sora Șefă.    

         —  Cine are de pierdut cinci dolari? Daţi ori staţi...

         Băieţii se apucă toţi de semnat bileţel de credit; i-a jumulit de-atâtea ori la pocher ori la „douăşunu", c-abia-aşteaptă să-l prindă şi ei la strâmtoare, şi asta-i o ocazie sigură. Nu pricep ce urmăreşte; mare şi spătos cum e, şi încă s-ar cere trei ca el să urnească panoul ăla, iar el o ştie prea bine. Numai de se uită la el, şi poate vedea că probabil nici n-o să-l poată înclina, necum să-l ridice. Când termină cu toţii de semnat chitanţele, el se duce la panou şi-l ia pe Billy Bibbit pe sus, îşi scuipă în palmele bătătorite, le bate una de alta şi-şi flexează umerii.

       — În regulă, daţi-vă-ntr-o parte. Uneori când mă opintesc înghit tot aerul dimprejur şi oamenii leşină sufocaţi înapoia mea. S-ar putea să zboare primprejur bucăţi de beton şi aşchii de oţel. Adăpostiţi muierile şi copiii. Înapoi...

         —  Pe legea mea,  s-ar putea să reuşească,  murmură Cheswick.

         —  Sigur,  poate o  să-l  convingă să se ridice singur, zice Fredrickson.

        —  Mult mai sigur e c-o să se aleagă c-o hernie frumuşică, zice Harding. Haide, McMurphy, nu te mai purta ca un neghiob; nu-i om care să poată ridica chestia aia.

       —  Înapoi, fătălăilor, îmi luaţi oxigenul. McMurphy îşi mişcă tălpile de câteva ori ca să-şi găsească o poziţie mai bună de sprijin şi-şi şterge din nou mâinile de pantaloni, apoi se apleacă şi-apucă cele două mânere laterale ale panoului. Când începe să se încordeze, băieţii chiuie şi-i fac galerie. El se opreşte şi se îndreptă din şale, căutând din nou o poziţie mai bună a picioarelor.

         —  Te dai bătut? rânjeşte Fredrickson.

         —  Mi-am flexat doar mădularele. Acum vine încercarea serioasă — şi înşfacă iar mânerele.

         Şi deodată nimeni nu mai chiuie spre el. Braţele lui încep să se umfle şi vinele i se bulbucă sub piele. Îşi strânge pleoapele, iar buzele i se desfac de pe dinţi. Capul i se pleacă pe spate şi tendoanele ies în evidenţă ca nişte funii împletite, coborând dinspre grumazul îngroşat prin ambele braţe, spre mâini. Întregul său trup tremură de-ncordare în încercarea de-a ridica ceva ce ştie prea bine că n-o să poată ridica, ce toată lumea ştie că nu va putea ridica.

         Dar, preţ de-o secundă, când auzim betonul scrâşnind la picioarele noastre, ne gândim că, Doamne sfinte, s-ar putea s-o facă!

         Apoi aerul izbucneşte cu un şuier din plămânii lui, iar el se prăvale vlăguit de perete. Pe mânere a rămas sânge de cum şi-a sfâşiat palmele. Gâfâie câteva clipe, sprijinit de perete, cu ochii închişi. Nu se aude niciun zgomot în afară de şuierul respiraţiei lui; nimeni nu scoate un cuvânt.

         Deschide ochii şi se uită împrejur la noi. Se uită pe rând la fiecare — chiar şi la mine — apoi se caută prin buzunare după chitanţele pe care le-a câştigat în ultimele câteva zile la pocker. Se apleacă peste masă şi-ncearcă să le aleagă, dar mâinile i-au rămas înţepenite ca nişte gheare roşii, de nu-şi poate mişca degetele.

         În cele din urmă aruncă tot ghemul de bilete pe podea — probabil câte patruzeci, cincizeci de dolari de fiecare om — şi se-ntoarce să iasă din baie, se-opreşte la uşă şi aruncă o privire îndărăt spre cei care-au rămas pe locurile lor.

         — Dar măcar am încercat, zice el. Fir-ar să fie, măcar atât am făcut, nu?

         Şi iese, lăsând bucăţelele acelea de hârtie pătate de sânge celor care vor voi să le aleagă.

Fragment din "One Flew Over the Cuckoo's Nest" de Ken Kesey.

Daca mai exista oameni care n-au citit romanul asta, mai au timp: sfarsitul lumii s-a amanat din nou!