Frica și credința

1. După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: „Avraame, Avraame!” Iar el a răspuns: „Iată-mă!”
2. Şi Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”
3. Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu.
4. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.
5. Atunci a zis Avraam slugilor sale: „Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi”.

6. Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună.
7. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: „Tată!” Iar acesta a răspuns: „Ce este, fiul meu?” Zis-a Isaac: „Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?”
8. Avraam însă a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!” şi s-au dus mai departe amândoi împreună.
9. Iar dacă au ajuns la locul de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor.
10. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său.
11. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: „Avraame, Avraame!” Răspuns-a acesta: „Iată-mă!”
12. Iar îngerul a zis: „Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău”. 

Asta e povestea lui Isaac, fiul lui Avraam, care era să moară de mâna tatălui său. Simbolistica acestei întâmplări mi se pare destul de stranie. Adică eu, credincios, trebuie să fiu gata să-mi omor copilul la porunca lui Dumnezeu? Dar de ce aş face asta? De ce s-a dus Avraam pe muntele Moria să-și taie copilul bucăţi şi nu s-a opus acestei îngrozitoare cereri dumnezeieşti? O spune chiar textul biblic: de frică! Avraam ştia clar că dacă nu îndeplineşte porunca, o să aibă probleme - şi nu numai el, ci şi urmaşii lui şi urmaşii urmaşilor lui în veacul vecilor. În consecinţă, s-a temut şi a zis: „Aşa o să fac, mai bine moare Isaac decât să aibă de suferit tot neamul meu până la sfârşitul lumii”. În plus, Avraam avea credinţă şi asta-i dădea convingerea că orice ar face e bine, dacă aşa a poruncit Dumnezeu. Frica şi credinţa mergeau mână-n mână la Avraam.
La vremea aia, evreii discutau cu Dumnezeu cum discut eu cu deputatul de circumscripţie. Avraam, dacă ar fi fost ca unul dintre noi, cei de azi, ar fi avut posibilitatea să zică aşa: „Doamne, cere-mi ce vrei, dar nu şi viaţa copilului meu! De ce mi l-ai mai dat dacă acum vrei să îl fac bucăţi? NU, nu o să fac asta şi o să suport consecinţele!” Ce s-ar fi putut întâmpla? Sunt exact două variante.
În prima variantă, Dumnezeu ar fi zis: „Aha, deci mi te împotriveşti, netrebnicule! Ia stai tu numai să vezi!” Şi ar fi abătut asupra lui Avraam şi a familiei sale o mulţime de nenorociri. Asta l-ar fi arătat ca pe un Dumnezeu rău. Nu pot să îmi imaginez că ar accepta multă lume explicaţii de genul „nu înţelegeţi voi, cu minţile voastre limitate, ce face Dumnezeu” etc.
În varianta a doua, Dumnezeu ar fi zis: „Bravo Avraame, asta aşteptam de la tine, să-ţi aperi copilul până la capăt, indiferent de preţul pe care îl vei plăti.” În cazul acesta, Dumnezeu ar fi apărut ca fiind bun şi înţelept. Plus că ar fi fost întemeiată, cu acel prilej, paradigma iubirii paterne infinite, care nu cred că ar fi condus omenirea pe căi mai dificile decât cea a supunerii totale în faţa lui Dumnezeu. Adică vreau să spun că numărul victimelor nu cred că ar fi fost mai mare de-a lungul mileniilor. Însă Dumnezeu e gelos, după cum însuşi mărturiseşte, aşa că nu poate accepta ca omul să nu-i dea LUI întreaga iubire.
Cât despre faptul că El a mers până la capăt când a venit vorba de jertfirea singurului său fiu, Cristos, lucrurile sunt puţin diferite. Cristos, după ce a murit pe cruce, s-a înălţat la tatăl lui. Practic, Dumnezeu nu a pierdut nimic. Dar Avraam, săracul, dacă l-ar fi jertfit pe Isaac, ar fi rămas fără el şi ar fi trăit o viaţă de chin şi remuşcare.
Oricare dintre noi, cred eu, pus în faţa alternativei de pe muntele Moria, ar fi trecut prin chinurile iadului până să ia o decizie. Nu însă şi Avraam. El ştia că indiferent ce va face va fi bine, întrucât reprezintă voinţa lui Dumnezeu. Chiar dacă Îngerul Domnului n-ar fi strigat şi sângele lui Isaac ar fi fost înghiţit de pământ, Avraam ar fi rămas senin. Ba chiar ar fi fost mulţumit că l-a ascultat pe Dumnezeu. În plus, lui Avraam îi era frică, după cum şi-a dat seama şi îngerul. Sincer să fiu, nu ştiu cum se pot împăca aceste două sentimente.