sâmbătă, 26 noiembrie 2011

O poveste a lui Hans Heinz Ewers

Păianjenul

Când Richard Bracquemont, student în medicină, s-a hotărât să se mute la Hotel Stevens, un hotel mic, rue Alfred-Stevens 6, în odaia nr. 7, trei oameni se spânzuraseră acolo de fereastră, în trei vineri una după alta.
Cel dintâi fusese un elveţian, voiajor comercial. L-au găsit abia sâmbătă seara; doctorul a constatat că moartea se întâmplase vineri după-masă între cinci şi şase. Cadavrul atârna de un cârlig gros, bătut în cercevea, pentru agăţat hainele. Fereastra era în­chisă; răposatul se spânzurase cu şnurul de la perdea. Fiindcă fe­reastra era foarte joasă, picioarele pân-la genunchi atâr­nau pe pământ; omul trebuia dar să fi pus mare putere ca să-şi îndeplineas­că hotărârea. Pe urmă s-a aflat că era însurat, avea patru copii, stătea bine şi câştiga frumos, era din fire vesel şi mai totdeauna bine dispus. Ceva scris, în legătură cu sinuciderea, nu s-a găsit, şi nici testament; nici cunoscuţilor nu le dăduse vreodată a înţelege că se gândeşte la aşa ceva.

Cam tot aşa a fost şi al doilea caz. Artistul Karl Krause, angajat, ca bici­clist de forţă şi transformist, la circul Medrano din apropiere, se mutase în odaia nr. 7, două zile după întâmplarea aceea. Vinerea următoare, directo­rul, văzând că artistul nu vine la re­prezentaţie, a trimis un servitor al circu­lui la hotel; servitorul l-a găsit pe artist în odaie, care nu era încuiată, spân­zurat de fereastră, întocmai în aceeaşi situaţie ca şi celălalt. Şi sinuciderea aceasta a părut nu mai puţin enigmatică. Artistul, foarte iubit de public, era plătit bine de tot şi, om tânăr de douăzeci şi cinci de ani, petrecea cât putea. Nici aici nu se găsise nimic scris, nu se aflase nici o vorbă care să dea bănu­ieli. Pe urma lui rămăsese numai o mamă bătrână căreia regulat la zi întâi băiatul îi trimitea două sute de mărci ca să aibă cu ce trăi.
Madam Dubonnet, stăpâna hotelului aceluia mic şi ieftin, avea clienţi mai mult printre artiştii varieteurilor apropiate din Montmartre; pentru dânsa aceste ciudate cazuri de moarte în aceeaşi cameră au avut urmări foarte neplăcute. Câţiva clienţi au şi plecat îndată, alţi clienţi vechi nu s-au mai întors. S-a sfătuit femeia cu comisarul secţiei IX — îi era prieten — şi comisarul i-a spus că are s-o ajute cum o putea mai bine. Şi într-adevăr a căutat cu mare stăruinţă să descopere motivele sinuciderii celor doi clienţi, şi i-a dat şi-un slujbaş care s-a instalat în odaia misterioasă.
Poliţistul Charles-Marie Chaumie se propusese de bunăvoie pentru slujba aceasta. Vechi lup de mare, sergentul servise unspre­zece ani în infan­teria de marină; multe nopţi făcuse el de strajă în Tonkin şi în Annam, şi mulţi hoţi de apă cu pielea galbenă care se furişează noaptea ca pisicile avuseseră a face cu puşca lui. Aşadar părea foarte potrivit să dea ochii cu stafiile de care acum se vorbea în toata mahalaua. Încă de duminică seara s‑a mutat în odaie şi s-a culcat mulţumit, după ce a mâncat şi a băut bine din toate ce-i dăduse madam Dubonnet, ca femeie de ispravă ce era.
În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară Chaumie trecea pe la secţie şi ra­porta. Zilele dintâi a spus că n-a băgat de seamă absolut nimic. Dar miercuri seara a zis că ar fi dat de-o urmă. Luat de aproape, s-a rugat să-i dea voie să nu spună deocamdată mai mult — nu ştie deloc dacă ceea ce crede el c-a descoperit are vreo legătură cu moartea celor doi oameni. Şi-i e frică să nu se facă de ruşine, şi pe urmă să râdă lumea de dânsul. Joi înfăţişarea lui era mai nesigură, şi mai serioasă; dar n-avea nimic de spus. Vineri, dimineaţa era destul de tulburat; şi a mărturisit, jumătate râzând, jumătate serios, că fereastra aceea are o ciudată putere de atracţie. A stăruit însă că asta n-are de a face cu sinuciderea, şi că l-ar râde oamenii dacă ar spune mai mult. În seara zilei respective el n-a mai venit la secţie: l-au găsit spânzurat de cârli­gul de la fereastră.
Şi acum toate au fost, până în cele mai mici amănunte, la fel ca şi în celelalte cazuri: picioarele se târau pe podea, şnurul de la fereastră slujise drept frânghie. Fereastra era închisă, uşa neîncuiată; decesul avusese loc pe la şase după-masă. Gura mortului era căscată şi limba îi atârna afară.
Această de-a treia moarte în odaia nr. 7 a avut drept urmare că în ace­eaşi zi încă toţi clienţii au plecat din hotelul Stevens; în afară de-un neamţ, profesor de liceu, care s-a şi folosit de ocazie ca să micşoreze întreit preţul pensiunii. Slabă mângâiere a fost pentru madam Dubonnet faptul că Mary Garden, steaua Operei Comice, a venit a doua zi în automobil şi i-a dat două sute de franci pe şnurul gros de la perdea! Mai întâi fiindcă-i de noroc, şi apoi fiindcă au vorbit ziarele despre asta.
Dacă istoria s-ar fi întâmplat vara, aşa prin iulie ori prin august, ma­dam Dubonnet ar fi căpătat de trei ori mai mult pe şnur; gazetele şi-ar fi umplut coloanele săptămâni întregi cu ma­terialul ăsta. Dar aşa, în plin sezon, alegeri, Maroc, Persia, faliment de bănci la New York, nu mai puţin de trei scandaluri politice — într-adevăr nu se găsea loc pentru asemenea fapt divers. Re­zultatul a fost că afacerea din rue Alfred-Stevens a fost discutată mai puţin decât merita, şi informaţiile din ziare, foarte scurte, re­produceau doar obiectiv rapoartele poliţiei ferindu-se de exagerări.
Despre cele întâmplate, Richard Bracquemont, studentul în medicină, nu ştia decât ceea ce era cuprins în dările de seamă. Şi exista un mic amă­nunt pe care nu-l ştia, de care nici comisarul, nici vreun alt martor ocular nu pomenise nimic în faţa reporterilor. Mai târziu, după întâmplarea cu medicinistul, şi-au adus iarăşi aminte oamenii de asta. Când poliţia a luat de la fereastră cadavrul sergen­tului Charles-Marie Chaumie, a ieşit din gura căscată a mor­tului un păianjen, mare negru. Servitorul l-a prins între degete şi l-a aruncat strigând: „Al dracului, iar o gânganie de-asta!" Mai pe urmă, pe când se cerceta cazul lui Bracquemont, servitorul a spus că, atunci când s-a ridicat cadavrul voiajorului elveţian, a văzut pe umărul lui un păianjen la fel... Dar despre asta Richard Bracquemont nu ştia nimic.
S-a mutat în cameră tocmai două săptămâni după sinuciderea cea din urmă, într-o duminică. Ce i s-a întâmplat acolo a însemnat conştiincios, zi cu zi, într-un jurnal.
Jurnalul lui Richard Bracquemont, student în medicină

Luni, 28 februarie.
M-am mutat aici aseară. Mi-am desfăcut amândouă cuferele şi m-am aranjat puţin; pe urmă m-am culcat. Am dormit minunat; suna tocmai nouă ceasuri când m-a deşteptat o bătaie în uşă. Gazda era; îmi aducea ea singu­ră dejunul. Se vede că are mare grijă de mine, se cunoştea după cafeaua excelentă, după şunca şi ouăle pe care mi le-a adus. M-am spălat şi m-am îmbrăcat; pe urmă, am privit cum servitorul face curat prin odaie. În vremea asta mi-am fu­mat pipa.
Aşa, acum sunt aici. Ştiu bine că lucrul e cu primejdie, dar ştiu că sunt în stare să-i dau de rost, dacă reuşesc. Şi dacă altădată Parisul făcea cât o liturghie (aşa ieftin nu-l mai capeţi astăzi), pot să pun în joc bruma de viaţă câtă o am. E noroc de câştig — am să încerc.
De altfel, s-au găsit şi alţii tot atât de isteţi ca să le dea prin gând ace­laşi lucru. Nu mai puţin de douăzeci şi şapte de inşi au căutat, prin poliţie, sau de-a dreptul de la gazdă, să capete odaia; printre ei, trei doamne. Con­curenţă destulă, prin urmare. Se vede că toţi erau nişte pârliţi ca şi mine.
Dar eu „am căpătat slujba". De ce? Ei, pesemne am fost sin­gurul în stare să mă prezint poliţiei preaînţelepte cu o „idee". Frumoasă idee! Un moft, se înţelege.
Această dare de seamă e scrisă tot pentru poliţie. Şi mă amuză să le arăt acelor domni chiar de la început că i-am tras frumuşel pe sfoară. Dacă o fi comisarul om cuminte, are să zică: "Tocmai de aceea e Bracquemont omul care-mi trebuie!” — De altfel mi-e totuna ce-are să zică pe urmă; acum eu stau aici. Şi-mi pare semn bun că mi-am început lucrul pacălindu-i pe dom­nii aceia cum trebuie.
Mai întâi, şi eu m-am dus la madam Dubonnet; ea m-a trimis la secţie. O săptamână întreagă mi-am bătut picioarele pe acolo; de fiecare dată „mi se lua în consideraţie" cererea, de fiecare dată îmi spuneau să vin mâine. Cei mai mulţi dintre concurenţi lăsară lucrul baltă; aveau, se vede, ceva mai bun de făcut decât să aş­tepte ceasuri întregi în sala îmbâcsită a poliţiei. Comisa­rul se su­părase chiar de tot că stăruiesc atâta. La urmă mi-a spus hotărât că nu mai am de ce veni. Că-mi mulţumeşte, ca şi celorlalţi pentru bunăvoinţă, dar că n-are ce face cu „profani diletanţi". Dac-aş avea vreun plan de operaţie complet...
Atunci i-am spus că am un asemenea plan de operaţie. N-aveam nici o idee, se înţelege, şi n-aş fi fost în stare să-i spun măcar o vorbă. I-am zis că planul meu e foarte bun, dar tare periculos — s-ar putea să se isprăvească întocmai ca încercarea poliţistului de deunăzi. Planul însă nu i-l spun decât dacă îşi dă cuvântul să-l execute singur. S-a ferit din toate puterile să primească; a zis că n-are timp pentru astfel de lucruri. Am văzut că-mi venise apa la moară când m-a întrebat dacă n-aş vrea să-i dau cel puţin vreo indi­caţie ceva...
Şi i-am dat. I-am povestit nişte prostii straşnice, de care cu o secundă înainte n-avusesem idee; nu ştiu cum mi-a dat gândul acela curios prin cap. I-am spus că este un ceas în săptămână care are putere tainică si stranie. Acela-i ceasul în care Hristos a dispărut din groapă ca să se coboare în iad: ceasul al şaselea din ziua cea din urmă a săptămânii evreieşti. Şi iată, mi-am adus aminte, că cele trei sinucideri s-au întâmplat tocmai în ceasul acesta, vineri între cinci şi şase. Am zis că mai mult nu pot spune, şi l-am în­demnat să citească Apocalipsul Sfântului Ioan.
Comisarul a făcut o mutră ca şi cum ar înţelege; mi-a mul­ţumit şi m-a poftit să trec seara pe la dânsul. La ceasul hotărât am fost în biroul comisa­rului; dinaintea lui, pe masă, am văzut Noul Testament. În vremea asta fă­cusem şi eu aceleaşi studii ca şi el, citisem Apocalipsul — şi nu pricepusem nicio iotă. Poate că era comisarul mai deştept decât mine; oricum, mi-a spus foarte po­liticos că, deşi indicaţiile mele erau foarte vagi, el totuşi crede că mi-a înţeles gândul. Şi că-i gata să-mi urmeze dorinţele şi să mă ajute.
Trebuie să mărturisesc că într-adevăr omul mi-a fost de mare ajutor. A făcut învoiala cu gazda ca pe timpul cât voi şedea la hotel să am toate fără plată. Mi-a dat un revolver minunat şi un fluier poliţienesc. Gardiştii de serviciu au ordin să treacă cât mai des pe ulicioară, şi la cel mai mic semn al meu să vie sus. Dar mai ales mi-a aşezat un telefon de masă în odaie, care mă leagă direct cu poliţia. Poliţia nu-i mai departe de patru minute de-aici, pot avea dar ajutor cât se poate de grabnic. Aşa stând lucrurile, nu în­ţeleg de ce m-aş teme.

Marţi 1 martie.
Nu s-a întâmplat nimic, nici ieri nici azi. Madam Dubonnet a pus un şnur nou la perdea, dintr-o altă odaie — are destule goale. Nu pierde de altfel nici o ocazie să vină la mine; totdeauna îmi aduce câte ceva. Am pus-o să-mi povestească încă o dată întâmplările cu toate amănuntele, n-am aflat însă nimic nou. Despre cauza morţii are ea ideile ei. Despre artist crede că avea o dragoste nenorocită; anul celălalt venea des pe la dânsul o damă; acum însă nu se mai arătase de loc pe-acolo. Despre domnul din Elveţia nu ştie ce l-ar fi împins la fapta aceasta — dar cine le poate şti pe toate! Sergen­tul însă negreşit s-a omorât numai ca să-i facă ei în necaz.
Trebuie să spun că explicaţiile acestea ale doamnei Dubonnet sunt cam sărace. Dar am lăsat-o să vorbească înainte cât poftea: oricum, îmi mai alungă urâtul.

Joi 3 martie.
Încă tot nimic. Comisarul mă sună Ia telefon de câteva ori pe zi, îi spun că-mi merge de minune. Evident, informaţia aceasta nu-l prea mulţumeşte. Mi-am scos cărţile de medicină şi învăţ; astfel arestul meu benevol e bun la ceva, în tot cazul.

Vineri 4 martie, ora două după-masa.
Am mâncat perfect la amiază; gazda mi-a adus şi o jumătate de sticlă de şampanie; adevărat ospăţ pentru osândiţi. Mă crede pe trei sferturi mort. Înainte să plece, m-a rugat plângând să viu cu dânsa; se temea pesemne că şi eu am să mă spânzur ca „să-i fac necaz".
M-am uitat de aproape la şnurul nou de la perdea. Cu ăsta am să mă spânzur eu acum îndată? Hm, nu prea am chef de aşa ceva. Şi apoi, şnurul e aspru şi tare, nu-i bun de făcut laţ; trebuie să ai multă bunăvoinţă ca să te iei după ceilalţi. Acum şed la masa mea, în stânga telefonul, în dreapta revolverul. Frică nu-mi e, dar sunt curios.
Ora şase seara.
Nu s-a întâmplat nimic. Mai c-aş fi scris: din nenorocire. Ceasul fatal a venit şi a trecut — şi a fost ca toate celelalte. Nu pot tăgădui că de câteva ori am simţit ca un imbold să mă duc la fereastră — da, dar din alte motive! Comisarul a sunat la te­lefon, între cinci şi şase, cel puţin de zece ori. Era şi el tot aşa de nerăbdător ca şi mine. Dar madam Dubonnet e veselă: o săptămână a locuit un om la nr. 7 şi nu s-a spânzurat. Lucru mare!

Luni 7 martie.
Acum sunt încredinţat că n-am să descopăr nimic, şi încep a bănui că sinuciderile predecesorilor mei au fost curată întâmplare. L-am rugat pe comisar să cerceteze încă o dată de aproape cele trei cazuri, fiindcă sunt convins că, la urma urmelor, motivele au să se afle. Cât despre mine, rămân aici cât voi putea mai mult.
Parisul, se înţelege, n-am să-l cuceresc, dar trăiesc gratis şi mă îngraş zdravăn. Afară de asta, îmi văd serios de învăţătură, şi simt că am pornit-o bine. În sfârşit, mai am un motiv care mă ţine aici.

Miercuri 9 martie.
Aşa, am făcut dar un pas mai departe. Clarimonde!.
Ah da! despre Clarimonde — n-am scris încă nimic. Ea este „motivul meu de-al treilea" ca să rămân aici, şi pentru dânsa voiam eu în „ceasul fatal" să mă duc la fereastră — nicidecum ca să mă spânzur. Clarimonde — de ce-i zic oare aşa? Habar n-am cum o cheamă, dar aşa-mi vine s-o nu­mesc, Clarimonde. Şi fac prin­soare c-aşa o cheamă, dac-oi întreba-o vreo­dată de nume.
Am zărit-o pe Clarimonde chiar din ziua întâi. Locuieşte peste drum; strada e foarte îngustă şi fereastra ei vine tocmai în faţa ferestrei mele. Acolo şade ea, după perdea. De altminteri, trebuie să spun că ea s-a uitat întâi, şi se vedea că se interesează de mine. Nu-i de mirare, toată strada ştie că locu­iesc aici şi de ce locuiesc: a avut grijă madam Dubonnet de asta.
Drept să spun, nu sunt om să mă îndrăgostesc prea tare, re­laţiile mele cu femeile au fost totdeauna foarte reduse. Când vii de la Verdun la Paris să studiezi medicina, şi de-abia ai cu ce să te saturi o dată la trei zile, ai alte gânduri în cap decât dragostea. Aşadar n-am multă experienţă şi poate că m-am purtat acum de la început destul de prosteşte. Oricum, îmi place fata aşa cum e.
Dintru-ntâi nu mi-a dat deloc prin gând să stabilesc vreo legătură între mine şi casa de peste drum. M-am gândit numai că, odată ce sunt aici ca să observ, şi fiindcă oricât aş vrea n-am nimic de cercetat, aş putea tot aşa de bine să observ ce e peste drum. Toată ziua tot nu poţi sta cu capul în cărţi. Şi aşa am ajuns să constat că în tot etajul acela mic Clarimonde şade sin­gură. Sunt trei ferestre, dar ea şade numai la una, cea care-i faţă în faţă cu a mea. Şade acolo şi toarce, pe-o furcă mică de modă veche. O furcă în felul ăsteia am văzut odată la bunică-mea; dar bătrâna n-o întrebuinţa niciodată, o avea şi ea moştenire de la o mătuşă în a treia generaţie; nu ştiam că astăzi se mai lucrează cu o ase­menea furcă. Şi furca Clarimondei era mică de tot şi delicată, albă, nu părea să fie de fildeş; trebuie să toarcă nişte fire grozav de subţiri. Toată ziua şade după perdea şi lucrează întruna; tocmai când se întunecă se lasă de lucru. Negreşit, se întunecă foarte de­vreme în strada asta strâmtă, în zilele astea neguroase; între cinci şi şase amurgeşte bine de tot. Lumină n-am văzut niciodată în odaia ei...
Cum e la faţă — asta nu ştiu bine. Are un păr negru ondulat şi-i cam palidă. Nasul mic şi subţire, nările se mişcă. Şi buzele îi sunt palide, şi-mi pare că dinţii ei mici sunt ascuţiţi ca la fiarele de pradă. Pleoapele sunt aplecate în jos, dar când le ridică, îi sticlesc ochii mari şi negri. Toate astea mai mult le simt decât le ştiu cu adevărat. E greu să deosebeşti ceva clar după perdele.
Încă un lucru: poartă totdeauna o haină neagră, închisă pân-la gât; şi pe dânsa puncte mari liliachii. Şi totdeauna are mănuşi lungi, negre, pesemne ca să nu-şi strice mâinile cu lucrul. E curios cum degetele subţiri şi negre iau firele repede, şi parcă le-ar în­curca — adevărat, parc-ar mişuna nişte labe de insecte.
Ce relaţii sunt între noi? La drept vorbind, foarte superfi­ciale. Şi totuşi mi se pare c-ar fi mult mai profunde. A început aşa: ea se uita înspre fe­reastra mea — şi eu înspre a ei. Ea mă observa — şi eu o observam. Pe urmă trebuie să-i fi plăcut eu tare, fiindcă într-o zi, când iar mă uitam aşa la dân­sa, mi-a zâmbit, i-am zâmbit şi eu, se înţelege. A mers aşa vreo câteva zile, ne zâmbeam tot mai des unul altuia. Pe urmă m-am gândit s-o salut, cam o dată pe ceas; nu ştiu bine ce m-a împiedicat să fac aşa. În sfârşit, tot am salutat-o azi după-masă. Şi Clarimonde mi-a răspuns. Foarte slab, desigur, dar am văzut bine cum a dat din cap.

Joi 10 martie.
Ieri am stat mult cu capul în cărţi. Nu pot zice c-am în­văţat mult; gân­durile mi-au bătut câmpii, şi-am visat la Clari­monde. Am dormit neliniştit până târziu dimineaţa.
Când m-am dus la fereastră, Clarimonde şedea la locul ei. Am salutat-o şi mi-a răspuns. A zâmbit şi s-a uitat lung la mine. Voiam să lucrez, dar n‑aveam linişte. M-am aşezat la fe­reastră şi m-am uitat ţintă la dânsa cu braţele încrucişate. Atunci am văzut că-şi încrucişează şi ea braţele. Am tras de şnurul per­delei albe aproape în aceeaşi clipă — a făcut şi ea tot aşa. Am zâmbit amândoi şi ne-am uitat unul la altul. Cred c-am stat aşa vreun ceas. Pe urmă iar a început a toarce.

Sâmbăta 12 martie.
Zilele trec aşa. Mănânc şi beau, m-aşez la masa de lucru. Îmi răspunde şi m-aplec pe o carte. Dar nu citesc nici o slovă. Iar încerc, dar ştiu dinainte că-i în zadar. Pe urmă mă duc la fe­reastră. Salut, Clarimonde îmi răspunde. Ne zâmbim şi ne uităm drept unul la altul, ceasuri întregi.
Ieri după-masă, pe la şase, eram cam neliniştit. Amurgise foarte devre­me şi simţeam un fel de frică. Şedeam la masa mea de lucru şi aşteptam. O pornire nestăpânită mă ducea spre fereastră — nu ca să mă spânzur, desi­gur, ci să mă uit la Clarimonde. Am sărit în sus şi m-am aşezat după per­dea. Niciodată, mi se pare, n-o văzusem aşa de bine, cu toate că era acum foarte întuneric. Torcea, dar ochii ei priveau spre mine. Mi-era bine, ciudat de bine, dar simţeam o frică uşoară.
A sunat telefonul. Sunt foarte furios pe stupidul de comisar; mi-a stricat visurile cu întrebările lui idioate.
Azi-dimineaţă a venit pe la mine, cu madam Dubonnet. Ea-i destul de mulţumită cu ce fac eu, pentru dânsa-i de ajuns că de două săptămâni tră­iesc în odaia nr. 7. Dar comisarul mai vrea şi rezultate. I-am spus, în aluzii misterioase, că am dat de urma unui lucru foarte straniu; dobitocul a crezut tot ce i-am spus. În tot cazul, pot să mai stau aici încă săptămâni de zile — şi eu numai asta vreau. Nu de dragul pivniţei şi bucătăriei doamnei Dubon­net — Doamne, ce iute îţi devin indiferente asemenea lucruri, când eşti tot­deauna sătul! — numai pentru fereastra ei; ea o urăşte şi se teme de dânsa, eu o iubesc, fereastra asta care mi-o arată pe Clarimonde.
Când aprind lampa, n-o mai văd. Mi-am scos ochii ca să văd dacă plea­că de acasă, dar n-am văzut-o făcând un singur pas pe stradă. Am un jeţ mare, comod, şi-un abajur verde pe lampă; re­flexele lui mă învăluie în lumi­nă caldă. Comisarul mi-a adus un pachet mare de tutun, aşa de bun n-am fumat niciodată... cu toate acestea nu pot lucra. Citesc două-trei pagini, şi când am isprăvit ştiu că n-am priceput niciun cuvânt. Numai ochiul pri­meşte literele, creierul refuză orice idee. Ciudat! ca şi cum ar sta scris pe dânsul: intrarea oprită. Ca şi cum n-ar mai primi alt gând decât unul singur: Clarimonde.
În sfârşit, împing cărţile la o parte, mă las cu totul pe spate pe jeţ, şi visez.


Duminică 13 martie.
Azi-dimineaţă am văzut un mic spectacol. Mă plimbam prin coridor, în vreme ce servitorul îmi făcea odaia. În faţa ferestrei care dă-n curte este o pânză de păianjen; un păianjen mare cu cruce şade acolo. Madam Dubonnet nu dă voie să-l prindă; păianjenii aduc noroc, şi avea destulă nenorocire în casă. Şi am văzut cum un alt păianjen mai mic da fuga de jur împrejurul pânzei, un bărbat. Cu băgare de seamă pe firul care tremura, înainta spre mijloc, dar cum se mişca femela, el se trăgea repede îndărăt. Se ducea la alt capăt şi încerca din nou să se apropie. În sfârşit, fe­mela puternică şi care stătea în mijlocul pânzei parcă s-a hotărât să-l primească; nu se mai mişcă. Bărbatul trage un fir, mai întâi încet, pe urmă mai tare, aşa că toată pânza tremură; dar adorata stă liniştită. Pe urmă s-a apropiat iute, dar cu nesfâr­şită băgare de seamă. Femela l-a primit nemişcată şi, dându-se cu totul, s-a lăsat liniştită îmbrăţişărilor lui drăgăstoase; câteva minute amândoi au atârnat nemişcaţi în mijlocul mrejei mari.
Pe urma am văzut cum bărbatul şi-a desfăcut încet un picior după al­tul; parcă voia să se retragă în pace, să-şi lase tovarăşa singură să viseze vis de dragoste. Deodată s-a despărţit de tot şi a fugit cât a putut afară din mreajă. Dar, în aceeaşi clipă, femela s-a deşteptat sălbatică şi a luat-o la goană după dânsul. Bărbatul, slab, s-a lăsat pe-un fir în jos; iubita a urmat întocmai mişcarea lui. Au căzut amândoi pe marginea ferestrei. Adunându-şi toate pu­terile, bărbatul a încercat să scape. Prea târziu; tovarăşa l-a şi înşfă­cat dintr-o lovitură şi l-a dus înapoi în mreajă, tocmai la mijloc. Şi în acelaşi loc, care adineauri slujise de pat pentru pof­tele dragostei, s-a văzut acum un alt tablou. Zadarnic se zbătea şi căuta să se smulgă din această sălbatică îmbrăţişare: iubita nu-i mai dădea drumul. În câteva clipe l-a prins aşa că nu se mai putea mişca. Pe urmă şi-a înfipt căngile ascuţite în trupul lui şi a supt lacom tot sângele tânăr al iubitului. Am văzut-o pe urmă cum a lăsat şi a aruncat cu dispreţ din mreajă ghemotocul mic, nenorocit, de nerecunoscut — picioare, piele şi aţe.
Aşa-i dragostea dar la bestiile acestea. Îmi pare bine că nu sunt păian­jen tânăr.

Luni 14 martie.
Nici nu-mi mai arunc ochii pe cărţi. Îmi trec zilele la fe­reastră. Şi când se întunecă, tot acolo şed. Ea nu mai e acolo, dar închid ochii şi tot o văd.
Jurnalul acesta a ieşit cu totul altfel de cum credeam. E vorba de madam Dubonnet şi de comisar, de păianjeni şi de Clari­monde. Însă nici o vorbă despre descoperirea pe care trebuie s-o fac. Dar ce sunt eu de vină?

Marţi 15 martie.
Am găsit un joc ciudat, Clarimonde şi cu mine; îl jucăm toată ziua. Îi dau bună dimineaţa, ea îmi răspunde numaidecât. Pe urmă bat toba cu degetele pe geam, de-abia vede şi începe şi ea să bată. Îi fac semn cu mâna, îmi face şi ea semn; mişc buzele ca şi cum i-aş vorbi, şi ea tot aşa. Pe urmă îmi dau îndărăt părul la tâmple, şi numaidecât pune şi ea mâna la frunte. Adevărat joc de copii, şi amândoi râdem. Adică ea nu râde, zâmbeşte, tăcut, din toată inima — întocmai aşa cred că zâmbesc şi eu.
De altfel, lucrul nu-i aşa stupid cum pare. Nu-i simplă imi­taţie, cred, că ne-ar plictisi curând pe amândoi; trebuie să fie ca o transmisiune de gândire la mijloc. Deoarece Clarimonde urmează mişcările mele într-o fracţiune de secundă (de-abia are vreme să vadă mişcarea şi-o şi face), câteodată mi se pare că mişcările noastre se fac deodată. Asta tocmai mă îndeamnă să fac ceva nou, nepre­văzut; e de mirare cum şi ea face acelaşi lucru deodată. Une­ori încerc s-o amăgesc. Fac o sumă de mişcări repezi, una după alta; pe ur­mă aceleaşi mişcări încă o dată, şi încă o dată. Apoi fac a patra oară aceeaşi serie, dar schimb ordinea mişcărilor, ori pe una o fac altfel, iar alta n-o fac de loc. Cum fac copiii dnd joacă „toate păsările zboară". E foarte ciudat: Cla­rimonde nu face niciodată o mişcare greşită, cu toate că eu le schimb aşa iute că de-abia are vreme să-şi dea seama de fiecare în parte.
Cu asta îmi trec ziua. Dar nici o clipă nu simt că-mi pierd vremea de­geaba; dimpotrivă, mi se pare că niciodată n-am făcut ceva mai de seamă.


Miercuri 16 martie.
Nu-i curios că niciodată nu-mi vine în gând să dau relaţiilor mele cu Clarimonde o formă mai serioasă decât jocurile acestea care ţin ceasuri în­tregi? Azi-noapte m-am gândit aşa. Pot doar să-mi iau pălăria şi mantaua, să cobor două etaje. Din cinci paşi trec strada, apoi alte două etaje. La uşă e o tăbliţă pe care scrie: „Clarimonde"... Clarimonde şi mai cum? Nu ştiu cum! Dar Clari­monde e scris acolo. Pe urmă bat la uşă, pe urmă...
Până aici pot să-mi închipui precis totul; cea mai mică miş­care pe care-o fac o văd înaintea ochilor. Dar apoi nu-mi mai pot imagina ce-are să vie. Uşa se deschide — asta văd încă. Dar rămân în faţa uşii şi privesc într-un întuneric în care nu deosebesc nimic, absolut nimic. Ea nu vine — nimic nu vine; şi nici nu-i nimic. Numai întunecimea asta neagră, nepătrunsă.
Uneori cred că nici nu există o altă Clarimonde decât cea pe care-o văd la fereastră şi care se joacă cu mine. Nu-mi pot în­chipui cum ar fi femeia asta cu pălărie sau cu altă rochie decât rochia ei neagră, cu puncte mari liliachii; nu mi-o pot măcar în­chipui fără mănuşi. Dac-aş vedea-o pe stradă, ori într-un restaurant, mâncând, bând, stând de vorbă... Îmi vine a râde, aşa de imposi­bilă îmi pare imaginea.
Alteori mă întreb dacă mi-e dragă. Nu pot răspunde clar, pentru că n‑am iubit încă niciodată. Dacă însă ce simt eu pentru Clarimonde e dra­goste, cu-adevărat dragoste, atunci desigur e alt­ceva, cu totul altceva decât ce-am văzut la camarazii mei sau ce-am citit în romane.
Mi-e foarte greu să-mi fixez impresiile. Mi-e greu îndeobşte să mă gân­desc la ceva care să nu aibă a face cu Clarimonde, ori mai degrabă cu jocul nostru. Fiindcă, netăgăduit, jocul acesta mă ocupă întruna, nimic alta. Şi ăsta-i lucrul pe care-l înţeleg cel mai puţin.
Clarimonde... da, mă simt atras de dânsa. Dar aici se amestecă un alt sentiment, aşa parcă mi-ar fi frică. Frică? Nu. Nici asta nu-i, dar e un fel de sfială, o uşoară teamă de ceva ce nu mi-e cunoscut. Şi tocmai aceasta mă stăpâneşte straniu, îmi dă o volup­tate ciudată, mă îndepărtează şi totuşi mă apropie tot mai mult de dânsa. Mi se pare că mă învârtesc într-un cerc larg în jurul ei, mă dau îndărăt, iar alerg înainte, mă apropiu de altă parte şi fug iar iute înapoi. Până când la urmă — ştiu bine — tot trebuie să mă duc la dânsa.
Clarimonde şade la fereastră şi toarce. Fire lungi, subţiri, straşnic de subţiri. Din ele face un ţesut; nu ştiu ce-are să fie. Şi nu pot înţelege cum poate ţese mreaja fără să încurce şi să rupă firele acelea delicate. Şi sunt figuri stranii în lucrarea ci, ani­male fabuloase şi chipuri ciudate de monştri.
Da — ce scriu eu aici? Adevărul e că nu pot vedea de loc ce ţese; firele sunt prea subţiri. Totuşi simt că lucrul ei e aşa cum îl văd... când închid ochii. Întocmai aşa. O mreajă mare şi în ea o mulţime de făpturi, animale fabuloase şi chipuri ciudate de monştri.


Joi 17 martie.
Am o iritaţie ciudată. Nu mai vorbesc cu nimeni; doamnei Dubonnet şi servitorilor de-abia le mai dau bună ziua. De-abia am răbdare să şed la ma­să; numai la fereastră vreau să stau, să mă joc cu dânsa. Un joc iritant, desigur; asta e. Şi simt că mâine are să se întâmple ceva.
 
Vineri 18 martie.
Da-da, astăzi are să se întâmple ceva. Vorbesc cu mine — tare de tot, ca să-mi aud glasul — că pentru asta sunt aici. Dar ce-i mai rău: mi-e frică. Şi frica asta, că ar putea să mi se întâmple ce s-a întâmplat celor care au locuit înaintea mea aici, în odaia asta, se amestecă ciudat cu cealaltă frică: frica de Clarimonde. Nu le pot deosebi bine una de alta.
Mi-e frică, aş vrea să ţip.
Ora şase seara.
Iute, câteva cuvinte din fugă.
Când s-a făcut cinci ceasuri, eram sfârşit. Oh, acum ştiu sigur că trebu­ie să fie ceva cu ceasul acesta al şaselea din penultima zi a săptămânii — acum nu mai râd de minciuna pe care am spus-o comisarului. Şedeam în jeţul meu, cu sila mă ţineam locului. Dar ceva mă trăgea, mă smulgea parcă spre fereastră. Îi vedeam spânzuraţi acolo, pe voiajorul elveţian, înalt, cu gâtul gros şi barba căruntă nerasă. Şi pe artistul zvelt, şi pe sergentul scund şi voinic. Pe toţi trei îi vedeam, unul după altul şi împreună, la acelaşi cârlig, cu gurile deschise şi limbile afară. Şi pe urmă m-am văzut pe mine între dânşii.
O, frica asta! Simţeam bine că mi-e frică şi de fereastră, şi de cârligul oribil de sus, ca şi de Clarimonde. Să mă ierte, dar aşa e: în frica asta păcă­toasă eu o amestecam pe dânsa cu vedenia celor trei spânzuraţi de-acolo, cu picioarele târându-se departe pe pământ.
Adevărat, nici o clipă n-am simţit dorinţa, pofta să mă spânzur, şi nici nu-mi era teamă că-mi va veni să fac aşa ceva. Nu, numai de fereastră îmi era frică — şi de Clarimonde — de ceva grozav, nehotărât, care avea să se întâmple. Doream cu patimă, nestăpânit, să mă scol şi să mă duc la fereas­tră. Şi trebuia să fac aşa.
Atunci a sunat telefonul. Am luat receptorul şi, înainte să fi auzit o vor­bă, am zbierat: "Veniţi! Veniţi numaidecât!"
Se părea că ţipătul meu strident a împrăştiat toate vedeniile prin crăpă­turile podelei. Pe loc m-am liniştit. Mi-am şters su­doarea de pe frunte şi am băut un pahar de apă şi pe urmă m-am gândit ce să spun comisarului când o veni. În sfârşit, m-am dus la fereastră, am salutat şi am zâmbit.
Şi Clarimonde a salutat şi a zâmbit.
Peste cinci minute comisarul era la mine. I-am povestit că, în sfârşit, am dat de urma întâmplării. Astăzi să mă lase în pace cu întrebările, dar în scurtă vreme am să-i pot face destăinuiri ciudate. Curios, când i-am spus minciuna asta, eram convins că-i spun adevărul. Şi chiar acum pare că simt încă tot aşa... cu toate că ştiu că-i altfel.
A băgat el bine de seamă în ce stare ciudată mă găseam, când mi-am cerut iertare c-am ţipat aşa speriat în telefon, căutând să-i explic cât mai natural întâmplarea, fără să izbutesc a găsi un mo­tiv plauzibil. Foarte ama­bil, mi-a spus că să n-am nici o grijă de dânsul; e datoria lui să fie oricând la dispoziţia mea. Mai bucuros vine de-o duzină de ori degeaba decât să mă fa­că să-l aştept o dată, când voi avea nevoie de dânsul. Pe urmă m-a poftit să ieşim seara împreună în oraş, ca să mă distrez; nu-i bine să stau întruna singur. Am primit, cu toate că-mi era greu; nu mă despart bucuros de odaia asta.

Sâmbătă 19 martie.
Am fost la Gaieté-Rochechouart, la Cigale, şi la Lune-Rousse. Comisarul avea dreptate: mi-a făcut bine să mai ies din casă, să respir alt aer. La înce­put aveam un sentiment neplăcut, ca şi cum aş face ceva ce nu se cade, par­c-aş fi un dezertor care dă dosul. Pe urmă m-am liniştit; am băut mult, am râs şi am stat la palavre.
Când m-am dus azi-dimineaţă la fereastră, mi s-a părut că citesc o mus­trare în ochii Clarimonde. Poate că-mi închipui numai; de unde să ştie ea că aseară am ieşit în oraş? Şi apoi, asta a ţinut doar o clipă, pe urmă a zâmbit iar.
Toată ziua ne-am jucat.

Duminică 20 martie.
Azi iar nu pot scrie decât atât: ne-am jucat toată ziua.

Luni 21 martie.
Toată ziua ne-am jucat.

Marţi 22 martie.
Da, şi azi tot aşa am făcut. Nimic, nimic alta. Câteodată mă întreb: de ce adică? De ce? Sau: ce vreau eu? Unde am să ajung? Dar nu răspund niciodată la asemenea întrebări. Fiindcă-i sigur că altceva nu doresc decât tocmai asta. Şi de asta mi-e dor, întâmple-se ce s-o întâmpla.
Am vorbit unul cu altul zilele astea; se înţelege, nu cu glas tare. Câteo­dată am mişcat buzele, mai des ne-am uitat numai unul la altul. Dar ne-am înţeles tare bine.
Am avut dreptate: Clarimonde m-a mustrat fiindcă vinerea trecută am fugit. Pe urmă am rugat-o să mă ierte şi am mărturisit că m-am purtat stu­pid şi urât. M-a iertat şi i-am promis că n-am să mai plec de la fereastră. Şi ne-am sărutat, apasând lung bu­zele pe geam.

Miercuri 23 martie.
Acum ştiu că mi-e dragă. Aşa trebuie să fie, sunt pătruns de dânsa până în cele din urmă fibre. Se poate ca dragostea altor oameni să fie altfel. Dar e un cap, o ureche numai, o mână identică cu o alta din mii de milioa­ne? Toate sunt deosebite, prin urmare nicio dragoste nu poate semăna cu alta. Ciudată-i dragostea mea, ştiu bine. Dar e mai puţin frumoasă? Sunt aproape fericit prin iubirea asta.
Numai de n-ar fi frica. Câteodată se potoleşte, atunci uit de dânsa. Dar numai câteva minute, pe urmă iar se deşteaptă şi nu mă mai lasă. Frica asta e ca un şoarece nenorocit care se luptă cu un şarpe mare, frumos, şi vrea să scape de îmbrăţişările lui puternice. Aşteaptă, frică stupidă şi mică, curând are să te înghită dragostea asta mare.

Joi 24 martie.
Am descoperit ceva: nu eu mă joc cu Clarimonde. Ea se joacă cu mine.
S-a întâmplat aşa.
Aseară mă gândeam — ca totdeauna — la jocul nostru. Şi mi-am însem­nat pe hârtie cinci serii de mişcări foarte încurcate, ca să-i fac o surpriză a doua zi dimineaţa. Fiecare mişcare avea număr. Le-am învăţat, ca să le pot face cât mai iute, într-un sens şi în sens contrar. Pe urmă, numai numerele perechi, şi iar numai pe cele neperechi, şi toate mişcările cele dintâi şi cele din urmă din cele cinci serii. Era foarte obositor, dar îmi părea tare bine: cu asta mă apropiam mai tare de Clarimonde, chiar fără s-o văd. Ceasuri întregi m-am exersat aşa, dar la urmă mergea ca o maşină.
Azi-dimineaţă m-am dus la fereastră. Ne-am dat bună ziua şi apoi a în­ceput jocul. Eu şi ea: era de necrezut ce iute mă în­ţelegea, cum făcea în ace­eaşi clipă aproape tot ce făceam eu.
A bătut cineva la uşă; servitorul era, îmi aducea ghetele. Le-am luat; când m-am întors la fereastră, mi-au căzut ochii, pe foaia pe care îmi însem­nasem seriile. Şi atunci am văzut că adi­neauri nu făcusem nici una din mişcă­rile acestea.
Aproape era să mă poticnesc; am pus mâna pe speteaza je­ţului şi m-am lăsat să cad în el. Nu credeam, am citit iarăşi şi iarăşi foaia... Dar aşa era: la fereastră făcusem adineaori mai multe serii de mişcări, dar nici una dintr-ale mele.
Şi iar am simţit că se deschide o uşă — uşa ei. Stau înaintea uşii şi mă uit fix înăuntru... nimic, nimic — numai întunericul acesta gol. Atunci am înţeles: dacă ies acum din casă, sunt scăpat; şi-am simţit bine că acum pot ieşi. Cu toate acestea n-am plecat. Fiindcă hotărât simţeam că am secretul. Strâns în amândouă mâinile. Parisul, am să cuceresc Parisul.
O clipă, Parisul a fost mai tare decât Clarimonde. Ah, acum de-abia mă mai gândesc la asta. Acum îmi simt doar dragostea, şi în ea frica tăcută, voluptuoasă.
Dar în acelaşi moment m-am simţit tare. Am citit încă o dată prima mea serie şi mi-am întipărit clar în minte fiecare mişcare. Pe urmă m-am dus iar la fereastră.
Am luat bine seama la ce făceam: între toate mişcările mele, nici una din cele pe care voiam să le fac.
Apoi mi-am pus în gând să-mi frec de nas degetul arătător. În loc de as­ta am sărutat geamul. Am vrut să bat toba cu degetele pe marginea ferestrei şi mi-am trecut mâna prin păr. Era dar sigur, nu Clarimonde imita ce fă­ceam eu: eu imitam ce făcea ea. Şi făceam mişcările aşa de iute, aşa de ful­gerător, ca şi cum ar fi fost în aceeaşi secundă; încât mi se părea că voinţa porneşte de la mine.
Eu dar, care eram aşa de mândru să-i influenţez gândirea, eu dar sunt influenţat cu desăvârşire de dânsa. Numai că această in­fluenţă e aşa de uşoară, aşa de blândă!
Am făcut şi alte încercări. Am pus amândouă mâinile în bu­zunar, ferm hotărât să nu le mişc. Şi am privit fix la dânsa, peste drum. Am văzut cum şi-a ridicat mâna, a zâmbit şi m-a ameninţat uşor cu degetul. Am rămas ne­mişcat. Am simţit cum mâna dreaptă voia să iasă din buzunar, dar mi-am înţepenit adânc degetele în căptuşeala hainei. Dar apoi, încet, după câteva minute, tot s-au desfăcut degetele — şi mâna a ieşit din buzunar, şi braţul s‑a ri­dicat. Şi-am ameninţat-o cu degetul, şi-am zâmbit. Parcă nu eu făceam mişcările acestea, ci un străin oarecare, pe care-l observam. Nu, nu — nu era aşa. Eu, eu le făceam — şi un străin oarecare mă observa. Tocmai străi­nul care era aşa de puternic şi avea să facă o mare descoperire. Dar acela nu eram eu.
Eu — ce-mi pasă mie de descoperiri? Eu sunt aici ca să fac ce vrea ea, Clarimonde, care mi-e dragă cu frica aceasta aşa de fermecătoare.

Vineri 25 martie.
Am tăiat firul telefonului. Nu mai vream să mă tot plicti­sească stupidul de comisar tocmai când o veni ceasul straniu.
... Doamne, de ce scriu asta? Nimic nu-i adevărat. Parcă altcineva îmi poartă condeiul.
Dar vreau — vreau — vreau să scriu aici ce s-a petrecut. Îmi trebuie o putere uriaşă ca să mă stăpânesc. Dar vreau să mai fac o dată, numai o dată... ceea ce vreau.
Am tăiat firul telefonic — oh, Doamne! — pentru că nu puteam face altfel. În sfârşit, am scris ce-am vrut.
Stăteam la fereastră azi-dimineaţă şi ne jucam. De ieri jocul nostru s-a schimbat. Ea face o mişcare oarecare, iar eu mă apăr, cât pot. La urmă tre­buie să mă supun, să fac, fără voie, ce vrea ea. Şi nu pot spune ce plăcere fără seamăn e să fiu învins aşa, să mă supun cu totul voinţei ei.
Ne-am jucat. Şi apoi, dintr-o dată, ea s-a sculat şi s-a retras din odaie. Era aşa întuneric că n-o mai puteam vedea; pierise. Dar numaidecât s-a întors, ducând cu amândouă mâinile un telefon de masă, întocmai ca al meu. L-a aşezat zâmbind pe marginea fe­restrei, a luat un cuţit, a tăiat firul şi a plecat cu telefonul îndărăt.
Poate m-am apărat timp de-un sfert de ceas. Frica mea era mai mare ca totdeauna, dar cu atât mai delicioasă era simţirea aceasta de înfrângere în­cetul cu încetul. Şi la sfârşit am adus apa­ratul, i-am tăiat firul şi l-am aşezat la loc pe masă.
Aşa s-a întâmplat.
Şed la masa mea; am băut ceaiul, servitorul a plecat chiar acum cu tab­laua. L-am întrebat dacă-i târziu; mi-a stat ceasul. E cinci şi un sfert.
Ştiu; dacă am să ridic acum ochii, Clarimonde o să facă o mişcare. O mişcare pe care va trebui s-o fac şi cu. Şi totuşi ridic ochii. Stă şi zâmbeşte. Acum — dac-aş patea să-mi întorc privirea in altă parte! — acum se duce la perdea; ia şnurul — e roşu, ca şi cel de la fereastra mea. Face un laţ. Spân-zură şnurul de cârligul de la fereastră.  Şade pe scaun şi...
Nu, ce simt eu nu se mai poate numi frică. Este o spaimă grozavă, care sugrumă; şi totuşi n-aş da-o pentru nimic pe lume. Este o siluire nemaipo­menită, şi totuşi o atât de ciudată voluptate în cruzimea ei atotstăpânitoare.
Aş putea să alerg îndată şi să fac ce vrea ea. Dar aştept, lupt, mă apăr. Simt cum pornirea creşte tot mai tare în fie­care minut...
Aşa, acum iarăşi stau aici. Am dat fuga iute şi am făcut ce voia ea; am luat şnurul, am făcut laţul şi l-am legat de cârlig.
Şi de acum nu mai vreau să ridic ochii, vreau să mă uit ţintă la hârtia asta. Fiindcă ştiu ce are să facă atunci când am să privesc la ea — acum în ceasul al şaselea al penultimei zile a săptămânii. Dac-o văd, trebuie să fac ce vrea, trebuie...
Nu, nu vreau s-o privesc...
Acum râd tare-tare. Nu, nu râd eu, ceva râde în mine. Ştiu de ce râde: de acest „nu vreau..." râde.
Nu vreau, şi doar ştiu sigur că trebuie. Trebuie s-o privesc, trebuie, trebuie... şi apoi, ce va mai fi...
Aştept numai ca să prelungesc şi mai mult chinurile. Asta e. Suferinţa care-mi taie răsuflarea, şi care-i plăcerea extremă. Scriu, iute, iute, ca să şed mai mult aici, ca să prelungesc secundele de durere, care sporesc infinit plăcerile dragostei mele...
Şi mai mult!...
Iarăşi frica, iarăşi! Ştiu, am să mă uit la dânsa, am să mă ridic de pe scaun, am să mă spânzur. Nu de asta mi-e frică. O, nu, asta-i frumos, e delicios!
Dar mi-e frică de ce-are să vie după asta. Nu ştiu ce are să vie, dar are să vie, are să vie sigur, sigur. Căci fericirea chinurilor mele e aşa de uriaşă — simt, simt că după fericirea asta trebuie să vie ceva înspăimântător.
Să nu mă gândesc...
Să scriu ceva, ce-o fi, repede, numai să nu mă gândesc...
Numele meu, de pildă... Richard Bracquemont, Richard Bracquemont, Richard — oh, nu mai pot continua — Richard Bracque­mont — acum trebuie să mă uit la ea — Richard Bracauemont — trebuie, trebuie... nu, nu vreau să ma opresc — Richard... Richard Bracquemont, Braque...

Comisarul secţiei a IX-a sunase de câteva ori la telefon şi nu primise răspuns; la şase şi cinci era la Hotel Stevens. În camera nr. 7 a găsit cada­vrul studentului Richard Bracquemont spânzurat la fereastră, întocmai în aceeaşi situaţie ca la ceilalţi trei.
Numai faţa avea altă expresie; era strâmbă ca de-o spaimă grozavă, ochii deschişi mari ieşiţi afară din orbite. Buzele trase în lături, dinţii puternici strânşi tare.
Şi între dinţi lipit, strivit, un păianjen mare negru, cu puncte liliachii ciudate.
Pe masă, deschis, era jurnalul medicinistului. Comisarul l-a citit şi îndată a trecut la casa de peste drum. Acolo a constatat că etajul al doilea era de luni de zile gol şi nelocuit.
—---------------------




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!