marți, 13 decembrie 2011

Animale dispărute

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le poate face un părinte este să-i inoculeze copilului ideea că este buricul pământului. Eroarea asta a făcut-o mama cu mine și m-a costat foarte mult, aș putea zice enorm.
Prima dintre acțiunile mamei pe linia scoaterii mele în evidență de care-mi amintesc, s-a desfășurat când eram în clasa I și învățătoare îmi era doamna Lupușor. Iată cum s-au petrecut lucrurile.
Cu doamna Lupușor

Înainte de a deveni elev, îmi plăcea să citesc diverse cărți despre animalele dispărute. Învățasem o grămadă dintre ele: plesiozauri, diplodocuși, pterodactili și alte jivigănii. Ei bine, ce s-a gândit mama? Ia să facă ea cumva ca să fiu evidențiat în fața clasei cu această mare calitate a mea de a mă pricepe mai bine decât oricare alt copil la animale. A convins-o cumva pe doamna Lupușor să o ajute. Așa că la ora în care se vorbea de animale, când copiii erau întrebați ce fel de animale cunosc și ei răspundeau „cățelul, pisica, oaia și calul”, numai ce o aud pe doamna Lupușor spunând: „Dar voi, copii, știți că au existat odată, demult și alte animale, care acum au dispărut?” Eu, care fusesem instruit de acasă că urmează să se întâmple lucrul ăsta, trebuia să ridic mâna, dar îmi era o rușine fantastică. Așa că am stat în banca mea, dar doamna învățătoare nu s-a lăsat: „Raul, am auzit că tu știi de animalele acelea”. Ce să fac, m-am ridicat în picioare și am început să zic: „mamut, mastodont, brontozaur”. „Bravo”, a zis doamna Lupușor. „Știi cumva și când au trăit animalele astea?” Probabil că dansa își imagina că eu, precocele, o să spun chestii de genul „pleistocen, mezozoic” și altele asemănătoare. Numai că eu nu aveam habar și am zis „nu știu”. M-am înroșit ca un rac și m-am așezat. Țin și azi minte senzația aia, amestecul de bucurie și frustrare care m-a învăluit. Dacă nu m-ar fi întrebat de mezozoic, poate că aș fi repurtat o victorie. Așa, însă, mă făcusem cumva de râs. În plus, constatasem că postura de om în picioare în fața celorlalți așezați, nu-mi prea convine. Eram stingher, cred că nu doream decât să mă pierd în marea masă, dar fusesem obligat să ies în evidență. Urmarea a fost că de-a lungul anilor de școală primară și apoi până prin clasa a opta, preferam să stau ascuns, să nu mă vadă profesorii și să nu mă scoată cumva la tablă, chiar dacă știam răspunsurile la întrebările lor.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!