luni, 26 decembrie 2011

Nepăsarea

Întotdeauna mi-a plăcut să susțin că mi se rupe de tot și de toate. Aveam 14-15 ani și spuneam oricui avea chef să mă asculte că nu mă interesează ce cred ceilalți oameni despre mine. De unde voi fi dedus eu că asta e o filosofie bună, chiar nu am idee. A trebuit, în schimb, să ajung la 50 de ani ca să înțeleg că realitatea a fost cu totul alta. Nu numai că mi-a păsat foarte tare de ceilalți și de părerile lor despre mine, dar aproape că nu am făcut nimic în viață fără să am în minte, pe ascuns, un interes de a mă face plăcut celorlalți. Acum, când treaba asta s-a stins, realizez altceva: de fapt celorlalți nu le-a păsat nici cât negru sub unghie de persoana mea. Doar familiei și, eventual, câtorva prieteni. Restul, adică aia pentru care trăiam eu, mă priveau ca pe oricare alt om și în sinea lor nu dădeau niciun ban pe mine, mai mult decât ar fi dat pe oricine altcineva. Ba acum știu sigur că mulți dintre ei, atunci când eu aveam un succes, erau invidioși, iar când o dădeam în bară, se bucurau. Așa e lumea întocmită. Și așa va rămâne.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!