sâmbătă, 29 decembrie 2012

Mici intamplari cu animale (123)


Cînd se zguduie pămîntul la cutremur a fost des observată spaima animalelor de casă, spaimă care s-a manifestat prin comportări ciudate şi care au premers binişor cutremurului sim­ţit de oameni. Păcat că aceste observări au fost prea rar cu­prinse în scris, au circulat oral şi s-au pierdut în uitare. Profesorul universitar dr. V. S. din Cluj ne scria: Doctorul L. din Capitală avea o căţeluşă pe care o ţinea în casă. În noaptea marelui cutremur din 10 noiembrie 1940, la orele trei şi un sfert, doctorul e trezit din somn; căţeluşa urla, a sărit pe pat, a început să zgîrie uşa. Stăpînul i-a deschis-o, mirat şi indignat că a fost tulburat. Animalul a alergat pe scări în jos, dar îndată s-a întors dînd semne de mare nelinişte. Apoi iarăşi a năvălit pe scări pînă în stradă, urlînd sinistru. Intri­gat de aceste manifestări neobişnuite, doctorul şi-a luat degrabă pe el o haină şi a coborît în stradă ca să-şi caute cîinele. La cîteva minute după ce a ajuns afară s-a produs cutremurul.



Sfinţii lui Buzzati

Sfinţii
Sfinţii au fiecare câte o căsuţă pe plajă, cu balcoane care dau înspre ocean şi oceanul acela e Dumnezeu.
Vara, când căldura e mare, plonjează în apele proaspete ca să se răcorească şi apele acelea sunt Dumnezeu.
La vestea că trebuie să sosească un alt sfânt, imediat începe construirea unei noi căsuţe alături de celelalte. Astfel că acestea ajung să alcătuiască un şir foarte lung pe ţărmul mării. Fără doar şi poate, spaţiul nu lipseşte. Iar sfântul Gancillo, cum ajunse la faţa locului, după numire, îşi găsi căsuţa pregătită, la fel ca toate celelalte, cu mobilă, lenjerie, farfurii, câteva cărţi bune şi toate cele trebuincioase. Agăţat de zid, era chiar şi un plici de muşte drăguţ, fiindcă în zonă erau destule muşte, însă nu dintre cele supărătoare.


joi, 27 decembrie 2012

Faceti-va bine (201)

Napul
Denumire ştiinţifică: Brassica napus; Brassica campestris.
Denumire populară: curechi chinezesc.
Prezentare. Napul este o plantă erbacee bienală, aparţinând de familia cruciferelor. Poate ajunge până la înălţimea de un metru. Cea mai importantă parte de plantei este rădăcina, de formă aproape sferică, netedă. Frunzele sunt ascuţite, lanceolate, iar florile au culoare galbenă. Pentru nevoi medicinale se foloseşte nu numai rădăcina, valoroase fiind, de asemenea, frunzele şi seminţele. Seminţele conţin un ulei comestibil. Din rădăcina de nap se extrage un suc, iar din frunze se prepară infuzie sau decoct.




O povestire foarte scurta de-a lui Tudor Octavian

Jumătatea de neamţ
În martie 1990, un sculptor român, stabilit de mai bine de două decenii în Germania, a aterizat la Bucureşti ca să-şi revadă prietenii şi să se intereseze de soarta unor lucrări de-ale sale, instalate cu mulţi ani în urmă în cîteva oraşe din ţară.
La Galaţi, în faţa unui grup statuar mare, care fusese gîndit să se înfăţişeze privirilor de pe Dunăre, crescuse un copac rămuros. Din larg, nimeni nu-şi dădea seama că în spatele copacului se găsea o operă de artă. Iar de aproape, nici atît, deoarece frunzişul său des îmbrăca părţi întregi din ansamblu care-l făceau de neînţeles. 


Minkkinen




miercuri, 26 decembrie 2012

Aventurile lui Tom Sawyer (13)

           Acum Tom se hotărâse definitiv. Era abătut şi deznădăjduit din cale afară. Îşi spunea că e un băiat părăsit şi fără de prieteni, că nimeni nu-l iubea. S-or căi poate, când or auzi la ce-l împinseseră. El unul încercase să fie băiat de treabă, să meargă pe calea cea bună, dar cei din jur mereu i se puseseră de-a curmezişul. Bine! Dacă voiau cu tot dinadinsul să scape de el, fie şi-aşa!... Tot pe el or să-l scoată vinovat de urmări şi n-aveau decât. Nici nu se putea altminteri. El, sărmanul, singur pe lume, ce drept avea să se plângă? Da, da, până la urmă îl siliseră să facă pasul ăsta şi al lor va fi vina dacă de aci înainte va duce o viaţă plină de nelegiuri. Altă cale nu-i rămânea. Tot vorbindu-şi aşa, coborâse mult la vale pe Drumul Poienii şi auzea slab, din depărtare sunetul clopoţelului care vestea şcolarilor începerea lecţiilor. Îl podidiră lacrimile la gândul că în veci n-avea să mai audă acest sunet prietenos, atât de binecunoscut urechii sale. Era cumplit, dar n-avea încotro. De vreme ce-l alungau în lumea rece şi haină, el nu putea decât să se supună, dar îi ierta pe toţi. Aci, sughiţurile de plâns se înteţiră.



marți, 25 decembrie 2012

Plansul

Fericiti copiii care n-au fost iubiti de parintii lor. Nu vor avea de suferit, nu vor tanji dupa dragostea aceea pe care, dupa moartea celor care le-au dat viata, nu le-o va mai oferi nimeni, niciodata.
Oh, daca am sti lucrul asta, daca n-am fi obligati intai sa-l traim si abia apoi sa-l intelegem.
Si cat de rau ne purtam, uneori, cu ei, cu parintii nostri care ne iubesc asa cum nimeni, niciodata, nu o va mai face...
Ma gandesc la mama si la tata, acum, in ziua Craciunului, si-mi vine sa plang cu lacrimi de sange. Cat i-am facut sa sufere si ei, saracii, indurau toate, pentru ca ma iubeau cu dragostea aceea pe care nimeni, niciodata, nu ne-o mai poate oferi. 
As vrea sa le pot spune, acum, Craciun fericit, sa ii invit la masa, sa torn in pahare, sa pun colinde, sa aprind, ca pe vremuri, lumanarelele din brad... si sa ma bucur, simplu, ca sunt cu ei, sa ma umplu de sentimentul acela de bine si de siguranta pe care numai parintii pot sa i-l dea unui om.
Dar vai, acel sentiment a disparut, s-a stins, degeaba il mai caut. Cat l-am avut la indemana, nu mi-a pasat de el. Acum, ca nu mai e, il doresc cum nimic altceva nu-mi doresc pe lume.
Mama, tata, oricunde-ati fi acum, plang pentru voi, cum n-am mai plans pana azi. Plang si pentru mine, pentru ca sunt fara dragostea voastra.... 


luni, 24 decembrie 2012

Craciunul in viziunea lui Buzzati

Poveste de Crăciun
Posomorât şi hieratic este palatul episcopal, cu zidurile ce-şi picură sarea; să stai înăuntru e un supliciu în nopţile de iarnă. Şi catedrala de lângă el este imensă, ca s-o străbaţi toată nu ţi-e de-ajuns o viaţă şi dai peste o asemenea învălmăşeală de capele şi sacristii, încât, abandonate de secole, unele au rămas aproape necercetate. Ce va face în seara de Crăciun - se întreabă lumea - uscatul arhiepiscop, de unul singur, în timp ce oraşul petrece? Cum îşi va învinge melancolia? Cu toţii au câte o consolare: copilaşul are un tren şi coconari, surioara are o păpuşă, mama are copiii pe lângă ea, bolnavul - o nouă speranţă, bătrânul celibatar — pe tovarăşul de petreceri, puşcăriaşul — vocea unuia din celula alăturată. Cum o să se descurce arhiepiscopul? Sârguinciosul don Valentino, secretarul Excelenţei Sale, zâmbea auzind ce vor­beşte lumea.


Din peisajele lui Ansel Adams (2)




duminică, 23 decembrie 2012

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(25)

Frumoasa Doroteea
Soarele copleşeşte oraşul cu o lumină dreaptă şi groaznică; nisipul îţi ia ochii şi marea străfulgeră. Lumea buimacă se prăbuşeşte mişelnic şi îşi face somnul de după-amiază, somn care e un fel de moarte fără saţ, unde adormi­tul, trezit pe jumătate, îşi gustă voluptăţile piericiunii.
În acest timp, Doroteea, tare şi mîndră ca soarele, înaintează pe strada pustie, singură trează la această oră sub nemărginitul azur, şi aruncînd pe lumină o pată izbitoare şi neagră.
Merge înainte, legănîndu-şi molatic atît de subţirele tors pe şoldurile atît de largi. Rochia de mătase turnată pe trup, de-un ton luminos şi tranda­firiu, contrastează puternic cu întunecimea pielii şi scoate în văz boiul înalt, spatele scobit şi sînii ascuţiţi.                                   


Din articolele mele sinaiene(3)

Pe cine reprezintă consilierii locali?
La fiecare patru ani, când vin alegerile locale, o sumedenie de oameni se înghesuie pe listele diferitelor partide, pentru a obţine un post de consilier local. În sine, fenomenul ar putea fi considerat pozitiv, pentru că o ofertă numerică mare ne permite să alegem cu mai multă responsabilitate. Astfel spus, cu cât candidează mai mulţi, cu atât avem de unde alegem mai bine. Din păcate, de multe ori se întâmplă să nu putem alege pe cine vrem. 


In a gadda da vida

Ştirea zilei de azi, 23.12.2012 este că a murit Lee Dorman.
Dacă mă întrebai ieri, pe vremea asta, cine este Lee Dorman, aş fi răspuns sec: "nu ştiu". Există oare o ruşine mai mare decât ca un iubitor şi fan al trupei Iron Butterfly să nu fi auzit niciodată de Lee Dorman?
Adevărul e că eu nu am fost niciodată fan Iron Butterfly. Am fost, dacă mi se permite să mă exprim aşa, fan al unei piese: IN A GADDA DA VIDA. Atât și nimic mai mult.
Am ascultat piesa asta pe vremea când idolii mei erau Jimi Hendrix și Deep Purple. Și pot spune că mi s-a întâmplat să îmi reneg idolii, căzând la picioarele altor chipuri cioplite. 


Legendele Olimpului (53)

Nimfa Pitis   
     Zeul s‑a retras după aceea într‑o pădure‑ntunecoasă. Lăsase nimfele în pace. Cânta necontenit din nai. I se părea că stă de vorbă cu draga lui, cu nimfa Sirinx. Nimfele îi aud cântarea şi sunt mişcate de durerea care îl macină pe Pan şi de credinţa ce i‑o păstrează nefericitei sale Sirinx.
Vin din desişuri, furişate, şi‑l văd cum sade pe un trunchi şi suflă‑n nai, slăvind pe nimfa care se prefăcuse‑n trestii.
Sub cântul lui, nimfele toate se prind de mijloc şi dăuiesc. Când Pan porneşte trist spre munte, în pâlcuri nimfele‑l urmează, purtând în plete flori şi frunze şi cântă‑n cor, ca altădată.


Povestiri din volumul Cuore (7)

Virtute cetăţenească
La orele douăsprezece punct, eram toţi cu profesorul di­naintea primăriei, ca să vedem cum i se dă înmînează "Virtutea cetăţenească" unui copil care salvase pe un camarad al său din Pad, unde era să se înece. Un steag mare tricolor fâlfâia pe balconul faţadei.
Intrarăm în curtea primăriei. Era înţesată de lume. Vă­zurăm în fundul curţii o masă învelită cu postav roşu, hârtii deasupra, şi, în jurul mesei, un rând de fotolii poleite, pen­tru primar şi pentru consilieri.
În dosul fotoliilor erau uşierii primăriei, îmbrăcaţi în tu­nici albastre şi cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla rânduită în şir, o companie din garda municipală. Soldaţii din acea companie aveau multe decoraţii. Alături de ei era o companie de grăniceri. În partea cealaltă erau pomperi în uniformă de sărbătoare şi mulţi soldaţi, care veniseră acolo numai ca să privească; vânători, călăraşi, tunari.


Poveste de iubire (7)

Ipswich, Massachussetts, e la aproximativ 40 de minute de Mystic River Bridge - depinde de cum conduci şi de starea vremii. Personal, mi se întâmplase o dată să parcurg distanţa şi în 29 de minute. Un anume domn şi foarte distins bancher din Boston susţine că ar fi parcurs-o într-un timp mai scurt; dar atunci când intră în discuţie cronometraje sub 30 de minute între Bridge şi vila Barrett devine foarte greu să poţi deosebi realitatea de fantezie. Părerea mea rămâne că 29 de minute reprezintă aici o limită absolută. Mă refer şi la faptul că stopurile de pe autostrada 1 nu pot fi ignorate de nimeni, nu ştiu ce credeţi dumneavoastră.
- Conduci ca un dement, îmi spuse Jenny.
- Suntem la Boston, am replicat. Toţi conduc ca nişte demenţi.


O poveste din goana trenului a lui Cehov

O fire enigmatică
Un compartiment de clasa întâi.
Pe canapeaua îmbrăcată în catifea zmeurie, stă pe jumătate întinsă o cuconiţă frumuşică. Evan­taiul scump, cu ciucuri, trosneşte în mânuţa ei, care-l strânge cu înfrigurare, pince-nez-ul alunecă mereu de pe năsucul drăgălaş, broşa din piept se ridică şi se lasă întruna, ca o barcă pe valuri. Cuconiţa este vădit tulburată… Pe canapeaua din faţa ei, stă ataşa­tul special de pe lângă cabinetul guvernatorului, un tânăr scriitor debutant, care publică în buletinul guber­niei schiţe cu subiecte din viaţa mondenă, pe care le intitulează „novelle”… Acum se uită în ochii ei, se uită ţintă, cu un aer de cunoscător. Observă, studiază, prinde taina firii ei excentrice, enigmatice, o desci­frează… Îi vede ca în palmă sufletul, cu toate ascun­zişurile lui.


Din peisajele lui Ansel Adams (1)




Din povestirile lui Dürrenmatt(5)

Tabloul lui Sisif
Întîmplarea a făcut să ajung, iarna aceasta, într-un sat din Elveţia franceză, însă perioada de izolare petre­cută acolo mi-a rămas destul de confuză în memorie. Îmi reamintesc cu claritate numai colina albă, cu pante largi, însă cele cîteva căsuţe s-au restrîns, fantomatic, la o aglomerare de scări, coridoare şi camere neprietenoase, prin care cutreieram agitat, încoace şi încolo. Doar o sin­gură întîmplare din aceste săptămîni uitate mi-a rămas în minte, cam ca atunci cînd, după ce ne-am uitat din neatenţie la soare, multă vreme în faţa ochilor avem o pată cenuşie. Privisem atunci de pe o scară întortocheată, care se pierdea undeva în întuneric, printr-o fereastră pe jumătate acoperită cu gheaţă, într-o încăpere viu lu­minată, unde vedeam clar tot ce se petrecea, dar nu au­zeam niciun zgomot. Astfel, fiecare amănunt mi-a ră­mas în minte şi aş putea să spun şi culoarea hainelor pe care le purtau atunci copiii, îmi amintesc îndeosebi de o jachetă roşu aprins, vîrstată cu auriu, a unei fete blon­de. 


Portretul lui Dorian Gray (13)

Ieşi din cameră şi începu să urce scara; Basil Hallward îl urma îndeaproape. Păşeau abia auzit, aşa cum, instinctiv, merg oamenii noaptea. Lampa arunca umbre fantastice pe perete şi scară. O pală de vînt zăngănea ferestrele. Cînd ajunseră la ultimul palier, Dorian puse lampa pe podea şi, scoţînd cheia, o răsuci în broască.
-  Încă vrei neapărat să ştii, Basil? întrebă el cu o voce scăzută.
-  Da.
-  Sunt încîntat, răspunse el zîmbind. Apoi adăugă oarecum cam aspru. Eşti singurul om din lume care are dreptul să ştie totul despre mine. Ai mai mult de-a face cu viaţa mea decît crezi. Luă lampa de jos, deschise uşa şi intră. Un curent de aer rece trecu pe lîngă ei, iar lumina izbucni brusc într-o flacără de un portocaliu intens. El se cutremură.
-  Închide uşa, şopti, în timp ce punea lampa pe masă.


Aventurile lui Tom Sawyer(12)

Una din pricinile pentru care gândul lui Tom se mai abătuse de la taina ce-l rodea era o preocupare nouă şi plină de gravitate. Becky Thatcher nu mai venea la şcoală. Tom se luptase câteva zile cu mândria lui, încercând să nu se sinchisească, s-o uite pe Becky, dar nu izbutea. Se trezea dând târcoale pe întuneric casei tatălui ei, cu inima plină de jale. Becky era bolnavă. Dacă murea! Gândul ăsta îl umplea de desperare. Nu-l mai interesa războiul şi nici măcar pirateria. Farmecul vieţii pierise, totul era searbăd, cenuşiu. Lăsă deoparte cercul şi bastonul de crichet, joaca nu-i mai făcea nici o plăcere. Mătuşă-sa băgă de seamă şi se îngrijoră.


sâmbătă, 22 decembrie 2012

Masculin - feminin

Subiectul homosexualităţii este unul dintre cele care nu se epuizează niciodată. Lucrurile sunt, dintr-un anumit punct de vedere, foarte limpezi: homosexualii există şi au drepturi, iar oamenii se împart în categorii cuprinse între două extreme - cei care sunt de acord cu orice doresc homosexualii şi cei care nu sunt de acord cu nimic în ceea ce-i priveşte.
În opinia mea, una dintre cele mai condamnabile poziţii pe care le poate avea un om cu privire la această chestiune este cea exprimată prin cuvintele: „n-au decât să facă ce vor în intimitatea lor; câtă vreme nu îmi aduc mie niciun prejudiciu este OK”. Spun că această poziţie este condamnabilă pentru că este totalmente egoistă şi pentru că nu ţine seama decât de prezent.


Non bis in idem

Asta vara, intorcandu-ma eu de la Dortmund impreuna cu Dana si Gogol, am binevoit sa merg cu vreo 200 la ora intr-o zona unde viteza maxima era 100 km/h. Am fost vazut de radar, care mi-a trantit niste poze pe baza carora mi s-a dat amenda. Mare. 
Buuuuuun, pana aici - toate bune si frumoase. Numai ca ce sa vezi? Pe langa amenda, mai am de suportat inca o consecinta: permisul meu de conducere se suspenda pentru o luna. Conform legii germane, am dreptul ca in urmatoarele patru luni de la primirea instiintarii sa trimit permisul la politia din Bielefeld - orasul in dreptul caruia era instalat radarul. 
Dupa mintea mea, aici este o incalcare (in toata lumea) a principiului juridic "non bis in idem", infaptuita prin folosirea abuziva a conjunctiei "si". Sigur, nu sunt jurist si orice absolvent de drept o sa-mi faca teoria praf - asta nu inseamna ca o sa ma si convinga. 


BOAZ

Există o poziţie a corpului în care poţi muri pur şi simplu, fără nicio cauză. Foarte puţini oameni cunosc lucrul asta, fiecare crede că pentru a muri trebuie să suprimi funcţionarea inimii, ori a creierului, să distrugi ficatul sau să scoţi din trupul omului tot sângele. Sigur, şi astea sunt căi prin care poţi să instalezi moartea, dar ele sunt dureroase şi cel puţin inestetice, câtă vreme a te pune în acea poziţie te asigură că vei ajunge să cunoşti finalul cel mare fără niciun fel de suferinţă şi, mai ales, lăsându-le celor rămaşi în această lume o imagine plină de frumuseţe.


vineri, 21 decembrie 2012

Mai sus de marginea fustei

Şi dacă?
El era dictatorul şi, de câteva minute, în Sala Supre­mului Konzern, se terminase raportul Congresului Universal al Înfrăţirii, la sfârşitul căruia moţiunea adversarilor săi fusese înlăturată cu o majoritate zdrobitoare; datorită cărui fapt, el era Personajul Cel Mai Puternic Din Ţară Şi Tot Ceea Ce Se Referea La El De Acum Înainte Va Fi Scris Sau Spus Cu Litere Mari, Asta Ca Un Tribut De Onoare.
Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a vieţii şi nu mai putea dori nimic mai mult care să fie cu putinţă. La patruzeci şi cinci de ani, Stăpânirea Pământului! Şi nu ajunsese aici prin violenţă, cum se obişnuieşte, ci prin muncă, fidelitate, aus­teritate, renunţare la bucurii, la râsete, la plăcerile fizice şi la sirenele moderne. Era palid şi purta ochelari, dar cu toate astea nimeni nu-i era superior. Se simţea chiar puţin obosit. Dar fericit.


Exercitiul

Prima miscare - iti scoti ochelarii si ii asezi fara zgomot pe tastatura. Apoi te ridici brusc, in asa fel incat scaunul pe care ai stat sa nu-si tîrîie niciun milimetru picioarele pe dusumea. Ramai nemiscat pret de o clipa, ascultand incordat - cine stie, poate de data asta il vei auzi pe omul cel dinauntru, nascut odata cu tine, in aceeasi secunda cu tine, cel pe care l-ai ingropat clipa de clipa in adancuri tot mai intunecate. Nu, nu se aude nimic. Esti singur. Foarte bine.


Portretul lui Dorian Gray (12)

 Cum avea să-şi amintească mai târziu, era în seara de nouă noiembrie, în ajunul zilei cînd urma să împlinească treizeci şi opt de ani. În jurul orei unsprezece mergea spre casă, venind de la lordul Henry, unde cinase, şi era înfăşurat în blănuri grele, căci noaptea era rece şi ceţoasă.
      La colţul Pieţei Grosvenor cu strada South Alley a trecut pe lîngă el un om care mergea foarte repede, cu gulerul paltonului ridicat. În mînă ducea o geantă. Dorian l-a recunoscut. Era Basil Hallward. A fost cuprins de o stranie senzaţie de frică, pe care nu şi-o putea explica. Nu a dat niciun semn că l-ar recunoaşte şi şi-a continuat repede drumul spre casă.



Mulțimi

Din când în când, îmi aduc aminte de cartea mea intitulată "Mulţimi". Mai am şi acum vreo două sute de exemplare, adică vreo cinci pachete ambalate în hârtie îngălbenită, legate cu sfoară maro, grosolană, din aceea cu care prindeam, când eram copil, limba tăiată de la un pantof vechi de-al tatei, de fâşia de cauciuc decupată din vreo camera de tractor aruncată pe marginea drumului, construind în acest fel o praştie.



Povestiri din volumul Cuore (6)

Sânge romaniol
În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniştită ca de obicei. Tatăl său, care ţinea o prăvălioară de mărunţişuri se dusese la Forli, ca să facă târguieli şi luase şi pe nevasta sa, şi pe copila cea mai mică, Lizetta, pe care urma s‑o arate unui doctor, fiindcă suferea de ochi. Lăsase vorbă că o să se întoarcă tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopţii şi femeia care venea să slujească la ei cu ziua, plecase de cu seară; nu rămăsese acasă decât bunica, paralizată la picioare, şi Ferruccio, un băiat de vreo treisprezece ani.
Casa era numai cu un etaj şi da în drumul cel mare; la o bătaie de puşcă de un sat aproape de Forli, orăşel din Romagna. Alături era o casă părăsită, din cauză că arsese cu două luni mai înainte şi pe uşa ei se mai zărea încă firma unui han.
În dosul căsuţei era o grădiniţă de zarzavaturi, împrej­muită cu un gard, care avea o portiţă de lemn. Uşa prăvăliei, care servea şi de intrare, dădea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratică şi livezi de duzi.
Era către miezul nopţii. Ploua şi sufla un vânt straşnic.



joi, 20 decembrie 2012

Din povestile lui O. Henry (12)

Prinţul din hăţişuri
In fine, se făcuse ora nouă şi truda chinuitoare a zilei se sfîrşise. Lena urcă în camera ei, la al treilea etaj de la hotelul „Cariera de piatră". Robotise din zorii zilei, făcînd munca unei femei adulte, frecînd podelele şi spălînd farfuriile şi cănile grele de limonit, strîngînd măturile şi aducînd apă şi lemne în hanul deprimant şi gălăgios, ori de cîte ori fusese nevoie.
Zgomotul de la cariera de piatră din timpul zilei în­cetase — exploziile, foratul, scîrţîitul marilor macarale, strigătele maiştrilor, încărcatul şi expediatul vagoanelor-platformă care transportă blocuri masive de calcar. Jos, în biroul hotelului, trei sau patru muncitori ocărau şi mormăiau în jurul unui joc de dame care se întinsese pînă tîrziu în noapte. Prin încăperi atîrnau mirosurile grele de came fiartă, grăsime încinsă şi cafea ieftină, ca o ceaţă deprimantă.


Faceti-va bine (200)

Nalba mare
Denumirea ştiinţifică: Althaea officinalis.
Denumiri populare: rujă, nalbă bună.
Prezentare. Nalba mare este o plantă perenă, erbacee. Face parte din familia malvaceelor. Se găseşte în flora spontană, dar se şi cultivă ca plantă decorativă şi pentru nevoi medicinale. Rădăcina este rotundă şi cenuşie, iar tulpina ajunge până la o înălţime de 1,5 metri. Şi tulpina şi frunzele sunt păroase. Nalba mare înfloreşte în perioada iulie-septembrie. Florile apar la subsuoara frunzelor din partea de sus a plantei şi au culoarea, de obicei, alb-roză, uneori albă. Nalba mare creşte pe terenuri nisipoase, sărăturoase, pe marginea apelor curgătoare. Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, în primul rând, dar şi florile şi frunzele.


Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(24)

Proiectele
Plimbîndu-se printr-un întins parc singuratic, îşi zicea: „Ce frumoasă ar fi într-un costum de curte, încărcat şi fastuos, coborînd, în atmosfera unei seri frumoase, treptele de marmură ale unui palat, în faţa marilor peluze şi a bazi­nelor! Căci are în chip firesc înfăţişarea unei prinţese."
Mai tîrziu, trecînd pe o stradă, se opri înaintea unei prăvălii de gravuri, şi, găsind într-un carton o stampă cu un peisaj tropical, îşi spuse: „Nu! Nu într-un palat aş vrea să mă bucur de scumpa ei viaţă. Nu ne-am simţi la noi. De altfel, pereţii cernuţi cu aur n-ar lăsa niciun loc ca să-i agăţ portretul; în galeriile solemne n-am găsi nici un loc pentru intimitate. Neapărat, ca să mă îndeletnicesc cu visul vieţii mele, aici ar trebui să locuiesc."


Traversarea

Dacă te duci prin centrul oricărui mare oraş, fie el din România, din Italia, din Germania sau de aiurea, îi întâlneşti negreşit. Nu-ţi trebuie să aştepţi prea mult, nici măcar o oră, ca să apară măcar unul. Tot ce trebuie să faci e să te aşezi pe o bancă şi să priveşti strada. În dreapta ori în stânga, depinde cum te-ai aşezat, semaforul îşi schimbă culorile cu regularitate. În timp ce maşinile se scurg, pietonii aşteaptă cuminţi verdele. Când apare, se grăbesc să treacă, apoi vine din nou rândul maşinilor. Acelaşi lucru, de dimineaţă până seara târziu, zi după zi, an după an. Pare că niciodată nu va fi altfel, gândul la rutina asta îţi intră în sânge, te plictiseşte, aproape te adoarme, când.... iată cum apare şi personajul despre care vorbeam. Poate fi un bărbat, poate fi o femeie, asta nu ai cum să anticipezi, dar nici nu are vreo importantă. Se mişcă foarte încet, pentru că are o vârstă respectabilă, o vârstă la care omului îi pasă de mult prea puţine lucruri. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta. Păşeşte pe carosabil şi începe traversarea. Semaforul e la 20 de metri distanţă, arată roşu, sau arată verde, bătrânului pieton nu-i pasă de aceste detalii. El trece strada, pe-acolo e drumul lui, direcţia lui. Nu are importanță că din ambele părţi vin maşini care ar putea să-l lovească, nu contează nimic altceva decât că el trebuie să îşi continue drumul către casă, ori către brutărie, ori către parcul înverzit.
Nimeni nu-l claxonează, nimeni nu scoate capul pe fereastră să-l admonesteze. Toţi opresc şi îl aşteaptă să treacă. Toţi ştiu că bătrânul pieton nu mai are demult nimic de pierdut.
În sfârşit, a trecut. Uite-l cum se pierde în mulţime.


Poveste de iubire (6)

Ray Stratton mi-e drag.
S-ar putea să nu fie un geniu, sau cine ştie ce glorie sportivă (cam mălai mare la fotbal), dar mi-a fost întotdeauna prieten sincer şi bun tovarăş de cameră. Dar câte n-a avut de îndurat din partea mea în ultimul an de colegiu! Mă întreb unde se aciua să studieze de atâtea ori când, venind acasă să se apuce de carte, pe clanţa de la intrare îl întâmpină cravata mea (semnal convenţional pentru: "Atenţie, înăuntru se lucrează"). Recunosc că nu se omora cu învăţătura, dar din când în când n-avea încotro, căci veneau examenele. Să spunem că mergea să înveţe în sala de lectură a căminului, sau la Lamont, sau chiar la "Pi Eta Club". Dar unde mergea să se culce în nopţile acelea de sâmbătă spre duminică, în care Jenny şi cu mine hotăram să încălcăm regulamentul şi să rămânem totuşi împreună? Săracul Ray era nevoit probabil să umble cu bogdaproste prin vecini, în presupunerea că ei n-aveau vreo combinaţie a lor. Noroc, cel puţin, că toate astea se petreceau în sezonul mort de fotbal. Aş fi făcut şi eu acelaşi lucru pentru el.


Colhozul

Am facut, zilele astea, un test rapid: i-am intrebat pe unii dintre prietenii mei virtuali cu care imi duc in comun viata de internaut, ce inseamna cuvantul "colhoz". Inainte de a pune intrebarea, i-am pregatit - le-am spus ca vreau un raspuns imediat, nu unul sosit dupa un minut si purtator al unui text gasit cu GOOGLE. Din cinci, niciunul nu a stiut sa-mi spuna. Cu totii stiau ca e ceva sovietic legat de agricultura, dar atat.
Ei bine, daca l-as fi intrebat pe Crin Antonescu, el ar fi stiut cu precizie ce inseamna colhoz, ca doar a fost profesor de istorie. Mi-ar fi spus ca e vorba de un mod de a presta munci agricole in fosta Uniune Sovietica, a carui esenta era plata in produse, in functie de numarul zilelor-munca. Daca erai colhoznic si munceai 28 de zile intr-o luna, primeai mai mult decat ala care muncise doar 26 de zile in luna respectiva. Mai exista si sovhozul, in cadrul caruia, spre deosebire de colhoz, erai platit in bani. O forma de organizare pe care Antonescu trebuie ca o uraste: daca ar fi platit ca un sovhoznic, probabil ca ar muri de foame din prima luna, intrucat n-ar avea nici macar o zi-munca.


O poveste vietnameza

Povestea arborelui de capoc
Tînărul şi chipeşul Trinh Trung Ngo, vlăstar al unei avute familii din ţinutul de miazănoapte, închiria deseori o joncă pentru a coborî în părţile de miazăzi să facă negoţ. După ce-şi ancora ca de obicei corabia sub podul Lieu-Khe (podul Sălciilor), se îndrepta către tîrgul din Nam Xang. în calea lui întîlnea adesea, venind dinspre Cătunul de Răsărit, o fată de-o frumuseţe răpitoare, în­soţită de-o mică slujnică. Deşi îi căzuse tare dragă, nu ştia cum să se apropie de ea, necunoscînd obiceiurile locului. Într-o zi, întîlnind-o din nou şi luîndu-şi inima în dinţi spre a-i vorbi, o auzi spunînd slujnicei sale, în timp ce grăbea pasul: 
  E mult de cînd, amăgită de vinurile ameţitoare ale primă­verii şi ţintuită în patu-mi feciorelnic, n-am mai putut ieşi să mă plimb pe podul Lieu-Khâ; şase luni au şi trecut şi mă întreb dacă peisajul o fi rămas acelaşi! Pentru că în noaptea asta sunt liberă, n-ai vrea, draga mea, să mă-nsoţeşti pînă acolo? Poate prive­liştea acelui loc să-mi aline tristeţea.



miercuri, 19 decembrie 2012

Din povestirile lui Dürrenmatt(5)

Bătrînul
Formaţiunile de tancuri veneau cu atîta forţă de peste colină încît orice rezistenţă devenise imposibilă. Cu toate acestea oamenii luptau, crezînd poate într-o minune. Împărţiţi în grupe, se ascundeau în gropi săpate în pămînt. Unii s-au predat, majoritatea au căzut în luptă şi doar cîţiva au scăpat în păduri. Apoi lupta a încetat la fel de brusc cum se întîmplă uneori cu furtuna. Cei care mai trăiau au aruncat armele şi s-au îndreptat cu mîinile ridicate spre inamic. Spaima îi paralizase pe oameni. Soldaţii străini s-au răspîndit în ţară ca lăcustele. Au intrat în vechile oraşe. Băteau cu pasul lor greu uliţele şi îi băgau pe oameni în case, cînd se făcea seară.


Tinte inalte

Dupa ce mi-am cumparat, asta vara, celebra bicicleta Bocas, m-am dat cu ea cateva saptamani, iar rezultatul a fost nul: n-am slabit, nu am capatat constitutie atletica, nu am descoperit sensul vietii. Asa ca mi-am propus, pentru anul care vine, tinte inalte, conform teoriei ca daca ating macat un sfert din nivelul lor, tot inseamna ca am ajuns departe. Iata despre ce tinte inalte este vorba:



Aventurile lui Tom Sawyer(11)

Cam pe la amiază, întreg orăşelul fu zgâlţâit ca de un curent electric de înspăimântătoarea veste. Fără telegraf, despre care în zilele acelea nici nu se visa încă, vestea zbura din gură în gură, de la grup la grup, din casă în casă, cu o iuţeală nu mult mai mică decât a telegrafului. Fireşte că învăţătorul îi lăsă liberi pe şcolari în după-amiaza aceea; tot târgul l-ar fi socotit drept un om ciudat, de n-ar fi făcut-o.
Lângă cel ucis fusese găsit un cuţit plin de sânge închegat. Cineva îl recunoscuse ca fiind al lui Muff Potter, aşa zicea lumea. Se mai spunea ca un cetăţean întârziat dăduse peste Potter pe când se spăla la gârlă, în ceasul întâi sau al doilea al dimineţii, Potter încercase să se ascundă, apoi îşi luase iute tălpăşiţa. Toate astea dădeau de bănuit, dar mai ales spălatul, care, nu prea făcea parte din obiceiurile lui Potter. Se mai spunea că oamenii cotrobăiseră peste tot în oraş ca să-l găsească pe „ucigaş". (E ştiut că lumea nu se prea codeşte când e vorba să-şi dea părerea asupra vreunei mărturii şi să condamne.) Totuşi nu se putuse da de urma lui. Pâlcuri de călăreţi plecaseră pe toate drumurile din preajma târgului, iar şeriful “spera” că-l va aresta pe Potter înainte de lăsarea întunericului.


Portretul lui Dorian Gray (11)

Ani de zile Dorian Gray nu s-a putut elibera de influenţa acestei cărţi. Sau, mai precis, nu s-­a străduit să se elibereze de ea. Şi-a procurat de la Paris nu mai puţin de nouă exemplare cu hîrtie ultrafină din prima ediţie, şi le-a legat în diverse culori pentru a fi în ton cu stările lui variate şi fanteziile schimbătoare ale unei firi asupra căreia părea, uneori, să-şi fi pierdut aproape în întregime controlul. Eroul, minunatul tînăr parizian, în care se amesteca în mod atît de curios temperamentul romantic şi cel ştiinţific, deveni un fel de tip care îi prefigura propria personalitate. Şi, într-adevăr, îi părea că întreaga carte conţine povestea propriei vieţi, scrisă înainte ca el s-o fi trăit.


Intamplari mici cu Carola Clift (2)





marți, 18 decembrie 2012

Izbirea

Prima dată când voinţa mea s-a confruntat cu voinţa unor necunoscuţi a fost, pot să spun cu oarecare exactitate, pe când aveam între 13 şi 15 ani. Ştiu asta pentru că evenimentul s-a petrecut în sala B a cinematografului din Sinaia, în timp ce aşteptam să înceapă filmul "Walking Tall", care rula în România sub numele de "Legenda şerifului din Tennessee". Ori, filmul a avut premiera în 1973, când eu aveam 13 ani.


De-ale lui Zoscenko (40)

La post
Grea meserie au şi medicii ăştia. Vezi că azi pacientul e cam mitocan. Nu se jenează deloc. Cum nu pricepe ceva, sare la bătaie sau îl omoară pe medic cu ce-i vine la îndemînă.
Or, medicul poate e un intelectual şi poate nu-i place să fie omorît. De-aia poate e şi nervos.
Oricum, la noi, la consultaţii, nu e obiceiul să fie omorîţi medicii. La noi stă neschimbat la post, poate chiar de cînd a început revoluţia, acelaşi medic. N-a fost omorît niciodată.
Felcerul, e adevărat, a încasat-o odată la mu­tră, dar de medic nu s-a atins nimeni.


Intamplari mici cu Carola Clift (1)




Mici intamplari cu animale (122)

Vînătorul de capre negre care a sosit la munte pe vreme rea, dacă vede caprele negre ieşind din pădure şi năzuind la deal spre creste, e vesel, fiindcă ştie cu siguranţă că în curînd va străluci soarele. În schimb, toamna, oricît de lipsit de nori ar fi cerul, dacă observă caprele negre că se trag în jos spre pădure, se va grăbi şi el să coboare, viforul şi zăpada fiind în prag.


După mine!