miercuri, 22 februarie 2012

Sfârșituri

Mă întind să iau cutia cu cafea și brusc realizez că ceea ce se mișcă e mâna mea, pe care o privesc de parcă aș fi altcineva. Starea de febrilitate nu se mai dă dusă. Pusee de amețeală, contorsiuni ale minții, vin în valuri. „E de la vinul de aseară” - îmi spun. Dar știu foarte bine că nu e așa. E sfârșitul, a început de ceva vreme și acum e în plină desfășurare.
Sfârșitul a fost când am terminat facultatea. Stăteam lungit pe pat, cu mâinile sub cap, cu privirile în tavan și îmi spuneam: „Gata, s-a isprăvit”. Scăpasem de toate problemele, examene, conflicte, repartiție, toate erau rezolvate. „Ce probleme aș mai putea să am de acum înainte?” mă întrebam. „Cum o să fie să trăiesc fără probleme?”
Sfârșitul a fost când am divorțat de Luminița. Eram director, divorțul mi se părea o oportunitate, eram pe val, mergeam tot înainte.
Sfârșitul a fost când am plecat din Sinaia și am venit la Timișoara. Stăteam pe un fotoliu, noua mea soție pe altul, discutam - cum o făcusem atâta vreme și brusc am realizat că avem păreri total diferite. Nu se mai întâmplase asta, între noi fusese armonie deplină.
Sfârșitul a fost când nu am mai fost nici domnu' profesor, nici domnu' consilier, nici domnu' director - nimic. Am redevenit Raul Baz, cel dinainte, despuiat de funcții și onoruri, un om ca oricare altul, pierdut printre străini într-un oraș ostil. Atunci a fost un sfârșit greu, a trebuit să-mi încordez toate puterile ca să-i fac față.
Sfârșitul a fost când a murit mama - singură și ea printre străini, nefericită, nemulțumită, fără să fi obținut ce și-a dorit de la viață.
La toate sfârșiturile astea, mi-a fost dat și un nou început: nașterea copilului meu care, într-un fel tainic, este a doua mea naștere. Taina aceasta este atât de mare, încât nu îndrăznesc nici măcar să mă gândesc la ea, să încerc s-o descâlcesc. Maria, fetița mea!
Sfârșitul este și acum: sfârșitul sfârșiturilor. Mă uit la degetele mele dansând pe tastatură și parcă sunt la un concert de pian, de fapt sunt degetele pianistului, eu sunt undeva în public, în penumbră, pregătit pentru momentul final, când aplauzele vor inunda sala, artistul se va ridica de pe scaunul lui, se va înclina și apoi se va pierde în spatele draperiilor grele.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!