marți, 28 februarie 2012

Ispravile lui Pacala (7)

Caprele popii
Dimineaţ-abia-ncepură zorile să se arate,
Popa iese-n pragul tinzii: — Ei! acum... ştii ce, argate?
Mergi de-mi ad-un car de lemne! Din pădure vii doar mâine.
Pân-atunci, merinde, iacă! eu îţi dau: un caş şi-o pâine.
Dar când vii, întreagă pâinea s-o aduci, — şi caşu-ntreg;
Ne-ncepute, pe-amândouă! Înţelegi tu?
— Înţeleg.
Şi punând în car merindea, mai punând şi o secure,
A-njugat Păcală boii şi-a pornit-o-nspre pădure.

Când veni cu lemne-acasă, merse drept la popa sus:
— Na, stăpâne, caşul, pâinea... Iacă-ntregi ţi le-am adus.
Popa le ridică-n mână: — Hm!... de-ntregi, întregi sunt ele,
Dar de ce-s aşa uşoare?
— Fiindcă... n-au miez, părinţele.
— Cum n-au miez?
— În coajă, icea, nu vezi câte-un dop tăiat?
Pe aci... scosei tot miezul!
— Vai! Aşa m-ai ascultat?
Blestematule!
— Păi!... altfel, se putea, stăpâne dragă,
Să mă satur din merinde şi să ţi-o aduc şi-ntreagă?
Ce? Te-ai supărat pe mine?
Popa... mai domol: — Ei aş!
Să mă supăr eu, se poate? pentr-o pâine, pentr-un caş?
Am glumit cu tine doară... Iar în gându-i: “Las’! zicea,
Că ţi-o fac eu ţie mâine, dacă mi-ai făcut aşa!”
Apoi ziua următoare mi l-a pus la treierat;
Şi mâncare, toată ziua, nici să guste nu i-a dat.
Seara după cină, popa, pe la şură se abate:
— Am venit să-ţi văd isprava. Ai făcut ceva, argate?
— Cum nu? Uite ici, părinte, cât am treierat... Un vraf!
Numai grâu ales, ca-n palmă; n-are firicel de praf.
— Da, nimic de zis! muncit-ai de ajuns... Dar la mâncare
Să te cheme, preoteasa... a uitat azi, mi se pare...
Nu-i aşa?
— Ba chiar aşa e!
— Ei, şi... nu eşti supărat?
— Pentru ce să fiu, stăpâne? Parc-am stat eu nemâncat!
Se putea să rabd de foame, cu atâta grâu pe mână?
Grâul ăsta mi-ar ajunge, nu o zi: o săptămână!
— Nu-nţeleg ce spui, creştine! zise popa cu mirare.
Ce-mi vorbeşti de grâu tu mie, când e vorba de mâncare?
— Păi... am priceput eu doară, când de-amiază ospătaţi,
Că pe mine la mâncare aţi uitat să mă chemaţi.
Pentru-atâta lucru însă vorbă n-am mai vrut să fac.
Am găsit eu rost îndată!
— Cum?
— Umplui cu grâu un sac...
Seara, altul. Şi cu sacii, hai, în sat la o vecină!
Dânsa, inimă miloasă, îmi dădu şi prânz’ şi cină.
— Vai, băiete! Vasăzică... îmi mâncaşi doi saci de grâu!
— Ce? Te-ai supărat, părinte?
Popa-şi puse gurii frâu.
Şi-a-nghiţit în piept mânia: — Asta-i! Nu m-am supărat.
Dar... să fi cerut, creştine! că-ţi dădeam noi de mâncat.
Când ajunse-n tindă însă, tremura: — Of!... nu mai pot.
— Ce-i? soţia sa-l întreabă. El i-a spus nevestei tot.
Iar la urmă: — Nu, cu ăsta, nu e chip s-o duc! şi pace!
Am înscris pe-un an cu dânsul: altfel, vânt chiar azi i-aş face!
Preoteasa, foc şi dânsa: — Vai! O zi să nu mai steie!
Astăzi chiar, să-i faci de ducă!
— Da, să-i fac! Dar cum, femeie?
— Prea uşor! Să-i dai vro treabă, ce puterile-i întrece.
Şi văzând că nu e harnic să ţi-o facă, o să plece.
— Bine zici!... Şi iese popa, merge iar spre şură-ndată.
Ce să-i dau? A, stăi! găsit-am o trebşoară... minunată!
— Vino-ncoace, măi argate! (Şi-n grădina largă-l scoase.)
Uite, vezi tu smârcu-acesta plin de ochiuri mocirloase?
Când voiesc să trec-nainte, mă cufund aici în glod.
Peste mlaştina aceasta fă-mi, din ce vei şti, un pod.
Să-l începi cât mai degrabă, astă-seară chiar, voiesc;
Iar când o miji de ziuă, mâine, gata să-l găsesc.
Însă ştii cum vroi să fie podul? Nu ca orişicare!
Tot o călcătură moale şi o călcătură tare!
Înţeles-ai?
— Da, părinte.
— Să te-apuci de lucru dară!
Şi-acolo lăsându-l, popa a intrat în casă iară,
Povesti şi preotesei cele ce-a orânduit;
Se culcar-apoi în tihnă, amândoi, şi-au adormit.
* * *
Iar Păcală?... În grădină sta sub cerul înstelat,
Cu privirea-n jos plecată; mai se preumbla-ngrijat.
Smârcul, împrejur, cu pasul şi din ochi îl măsura...
Cum? din ce să facă podul? în zadar el se-ntreba.
Pân-odată, din grădină când se-ntoarce iar la şură:
Dă cu ochii de-ale popii capre multe-n bătătură.
— Iacă, mă! îşi zise-n sine. Am găsit ce-mi trebuia!
Eu, să fiu un om cu stare, capre-n curte-mi n-aş ţinea.
Cât e ziua n-au astâmpăr! tot ce-i verde, strică, rod.
Vai, şi multe are popa! Ia să fac din ele pod!
Tocmai bune-s pentru asta!
Hai, pe urmă... c-un topor,
Caprelor le taie capul, şi picior după picior;
Şi târându-le-n grădină, unde-i papură şi baltă,
Peste mlaştină le-aşează, înşirate lâng-olaltă,
Trup la trup, cu burta una, alta cu spinarea-n sus.
Ca să iasă podu-ntocmai cum stăpânu-său i-a spus:
Tot o călcătură tare, alta moale. Apoi, du-te!
Căpăţâne şi picioare în gunoi le-ngroapă iute.
Printre capre, unde vede vrun locşor, l-astupă-ndată
Cu pământ, să fie podul neted ca dintr-o bucată;
Iar pe margini, pe deasupra, iarbă verde, flori aşează
Cum, din ce-i făcut anume podu-n jos, să nu se vază.
Şi când totul este gata, stă, se uită fericit:
— Ah, când o vedea stăpânul, cât o fi de mulţumit!
Pleac-apoi din nou spre şură, la culcare, fluierând.
Popa, vine până-n ziuă: — Gata-i podul?
— Hei! De când!
Am mai tras ş-un somn de-atuncea.
— Aida-de!
— Ce? nu mă crezi?
Zău, stăpâne, este gata! Mergem, dacă vrei, să-l vezi.
Popa strigă la fereastră: — Preoteaso dragă! Vină!
Vină şi tu! Şi plecară, cu argatul, în grădină.
Când văzu de-aproape podul: — Uite, zău, că-i isprăvit!
Hm! dar... l-ai făcut, băiete, chiar aşa cum am vorbit?
Ia să-ncerc!
— Poftim, încearcă-l!
Şi punând piciorul sus,
Hai, pe pod de-a lungul, popa, până la sfârşit s-a dus.
Iar la capăt se opreşte, înapoi privind mirat.
— Ei, părinte, ce zici? place-ţi?
— Da, băiete! minunat!
Chiar cum am vorbit aseară: tot o călcătură tare,
Alta moale!... Cum ştiut-ai să mi-l faci întocmai oare?
— Asta-i treaba mea, stăpâne!
Şi-au pornit, cu pasul rar,
De la smârcul din grădină, înapoi spre casă iar.
Dar pe popa, lângă casă, năduşelile-l trecură:
— Aoleu! băiete, unde-s caprele din bătătură?
— Caprele, stăpâne dragă? Las’ că sunt la loc bun toate,
În grădină! Fii pe pace!
— În grădină? Cum se poate!
Nu venim acum de-acolo? Şi nici una n-am văzut.
— He! dar oare peste podul din grădină, n-ai trecut?
— Ce-mi vorbeşti de pod, creştine, când de capre eu îţi spui?
— Apoi... podul, astă-noapte, cum? din ce crezi că-l făcui?
— Vai de mine şi de mine! Auzitu-l-aţi, nerodul?
Măi! doar nu ţi-a dat prin minte ca să-mi faci din capre podul!?
— Tocmai! ai ghicit, stăpâne!
— Haide! Ce-mi vorbeşti în şagă?
Cată-mi turma!
— Zău, părinte! am băgat-o-n pod întreagă!
Toate caprele-s acolo: unele cu burta-n sus,
Ca să deie călcătura moale, după cum ai spus.
Altele sunt, dimpotrivă, cu spinarea-n sus culcate,
Ca să deie călcătura tare!
— Eşti nebun, argate?
Mi-ai mâncat o-ntreag-avere! Tii! Vrei să mă laşi sărac?
— Apoi de, stăpâne! podul, altfel, cum era să-l fac?
Ce? te-ai supărat pe mine?
— Aş! pe dracu’! supărat!
Nu! dar... capre-aşa de multe... ia gândeşte! nu-i păcat?
.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .
Şi-a ţinut în frâu mânia popa, iarăşi, până-n casă,
Dar în casă când ajunse: — Ei, văzut-ai, preoteasă?
L-ai văzut, afurisitul, ce-mi făcu din nou? Îţi place?
Şi eu să mă uit la dânsul, şi nimic să nu-i pot face!
Of! când mă gândesc la capre, năbădăi m-apucă parcă!
— Dar pe mine! Ia mai du-te, zice preoteasa. Cearcă!
Dă-i chiar bani, din gros, părinte. Plata, pe un an, pe doi,
Dă-i-o! doar să plece! Altfel, ne răpune şi pe noi!
* * *
Alba-n sat demult intrase. Soarele, al zilei crai,
În deplina sa mărire strălucea p-un vârf  de plai.
Slugă vrednică, Păcală, migălea prin bătătură,
Îşi căta de lucru singur: mai la lemne, mai prin şură.
Popa iese iar: — Argate! treburi n-am de-acuma... Hai,
Pleacă! Ce să faci pe-acilea? Frunză la berbeci să tai?
Ţine, na... îţi dau simbria, pe-anu-ntreg... Te mulţumeşti?
— Aş! răspunse dârz Păcală. Cum pe anu-ntreg? Glumeşti?
Te-am slujit abia trei zile! Nu, oricât sunt de sărac,
Plată de pomană nu vroi! Mie bani munciţi îmi plac!
— Măi argate! Ţine banii! Eu ţi-i dau! Ce-ţi pasă ţie?
— Geaba stăruieşti, părinte! Vorbă multă, sărăcie!
Pân’ n-oi auzi prin frunze cu urechea glas de cuc,
După cum ne-a fost tocmeala: pân-atuncea nu mă duc!
Preoteasa ascultase pe furiş de la fereastă...
— Ei! din prag îi zice popa. Auzitu-l-ai, nevastă?
Îi dădui şi bani! Degeaba! E un prost făr’ de pereche?
Nu pricepe ce e banul? Sau e cam într-o ureche?!
...A! dar d-azi — ferit-a sfântul — cât o fi să stea la noi,
Nu-l mai ţiu pe lângă casă. Îl trimit... pe câmp la oi.
Petre Dulfu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!