sâmbătă, 31 martie 2012

Szigetszentmiklos

Petrecem noaptea la un hotel din Szigetszentmiklos, langa Budapesta. Nema poze, nema impresii. Doar ca la restaurant nu au portii pentru copii si a primit Maria un snitel pe care nu cred ca l-ar da gata nici daca s-ar pune pe el cu toata scoala. Maine pe la pranz, sper sa fim in Timisoara. Eu am ajuns la vreo ora dupa restul familiei si cand am batut la usa m-a latrat animalul Richi de zici ca eram cel mai mare dusman al lui. Asta e viata...


Din patimirile lui GOG (5)

O VIZITĂ LUI GANDHI

NU VOIAM SĂ PĂRĂSESC India fără să văd pe cel mai celebru indian în viaţă şi m-am dus, acum două zile, la Satyagraha-Ashram, domiciliul lui Gandhi.
Mahatma m-a primit într-o cameră aproape goală, unde, şezând jos, el se afla meditând, lângă o vârtelniţă inactivă. Mi s-a părut mai urât şi mai slab decât cum apare în fotografii.



vineri, 30 martie 2012

Mici intamplari cu animale (25)

Regret că azi nu mai pot identifica pe cel ce mi-a descris întîmplarea ce urmează. Atîta îmi aduc aminte, că era un profesor de liceu. Îmi scria :
Pe cînd copiii mei erau mărunţi, locuiam în apropierea clă­dirii liceului. Într-o seară, fiica mea vine plîngînd în casă, fiindcă a lovit-o vreun băiat rău cu o piatră în ceafă, peste gard, pe cînd era în curte. O caută mamă-sa şi găseşte în ceafa fetei urma loviturii: o zgîrietură destul de pronunţată. Va fi fost o bucată de cărămidă — ne zicem, mîngîiem fata, bleste­măm în gînd pe ticălosul care a lovit-o şi ne bucurăm că n-a nimerit-o în ochi.


Faceti-va bine (87)

Degetarul galben
Denumire ştiinţifică:  Digitalis grandiflora.
Prezentare. Degetarul galben este o erbacee a cărei înălţime ajunge la un metru. Face parte din familia scrofulariaceelor şi este o plantă toxică, otrăvitoare. Plantă perenă, degetarul galben are un rizom nu prea dezvoltat, tulpina aeriană fiindu-i, în schimb, puternică. Înfloreşte vara, în lunile iulie şi august. Florile au o culoare galben-pal  sau  un  roşu-pal.  Degetarul  galben  creşte  în  păduri, în luminişuri,  la  marginea pădurilor, în general în zonele cu vegetaţie aglomerată şi sol hrănitor. 



Plecarea la Timisoara

Maine pe la 10 plecam spre Timisoara. Maria a inceput vacanta de doua saptamani a Pastelui si sigur ca vrea acasa. Eu, trebuie sa recunosc deschis, nu simt nimic. Mi se rupe, cu alte cuvinte. Ca stau aici, ca stau acolo, e totuna. Maria abia asteapta sa o vada pe buni Mitza, pe Christine, pe Ali, e nerabdatoare sa se duca in vizita la Montessori. Ar trebui sa ma bucur de bucuria ei. Dar adevarul e ca nu simt nimic special. E o plecare precum oricare alta. Plec ca sa am de unde veni. Am devenit cetatean al lumii, nu mai sunt nici sinaian, nici timisorean, nici hanovrez, nici roman, nici german, nu mai sunt nimic: m-am aneantizat in oceanul global. Mi se pare pozitiv acest lucru, pentru ca abia asa mi-a iesit din cap ideea ca as fi cineva: nu sunt decat un individ intr-o imensa multime de indivizi. Partea neplacuta e ca asta te desensibilizeaza: daca toti suntem la fel, niste entitati neinsemnate, pentru ce ne-ar mai pasa unii de ceilalti? Facem lucrurile din datorie. Daca ma gandesc bine nu stiu de unde vine simtul datoriei: suntem datori, poate, fata de Creator, pentru ca ne-a creat? Ii platim datoria asta facand ceva cu vietile noastre? Crescandu-ne copiii si modelandu-i? Poate ca este asa. Dar eu recunosc cinstit: fac ceea ce fac, atat cat fac, fara sa simt nimic. Nu simt absolut nimic. Doar uneori, ma traverseaza cate o duiosie cand ma uit la Maria cum doarme, sau cand imi amintesc rasul ei de dimineata. Ma mai strabate, fulgerator, cate o nostalgie calda cand imi amintesc de anumiti oameni din trecut. In rest...un infinit gri, ca o sosea pe care nu circula nimeni.


Experiența inutilă

Unul dintre micile panseuri din lista pe care am urcat-o mai devreme spune așa: experiența e ceva care se obține atunci când nu îți mai e de folos. O vorbă înțeleaptă, fără discuție. Aici nu e vorba de experiența în cine știe ce job, nici de experiența la făcut plăcinte, ori la scufundat în ape reci. E vorba de experiența mare, a vieții în ansamblul ei. Experiența care te ajută să discerni binele de rău, să faci alegeri importante în mod corect, să ii poți învăța pe alții. Experiența asta se identifică, la un moment dat, cu înțelepciunea. Din păcate, ea vine la vârsta când nu o mai poți folosi, pentru că ești mai interesat de problemele de sănătate - iată tristul adevăr. Mulți își dau seama de asta, numai ce-i auzi zicând; „oh, ce n-aș da să am din nou 20 de ani și mintea de acum”. Din fericire, asta nu se poate. Păi cum ar fi să trăim într-o lume în care tinerii de 20 de ani sunt înțelepți și plini de experiență? Nici nu vreau să mă gândesc!


Ursul baltat

Spuneam, intr-un post mai vechi, ca am avut diverse experiente si intalniri cu ursii. Iata ca nici n-am scris bine si, mergand cu Maria la plimbare, am dat peste un urs. Unul baltat, dupa cum se vede:



Cate vaci mananca un om intr-o viata

Sub titlul "Misterul dintre chiflele de pâine de la McDonald's. Din ce e făcută chifteaua de carne din hamburgeri", site-ul Antenei 3 ne spune urmatorul lucru absolut fantastic: "Se pare că o singură chiftea este făcută, printre altele, din carnea congelată a peste 70 de vaci, care este mărunţită şi tocată în ustensile speciale."
Asa ceva nu mi-as fi inchipuit niciodata. Trebuie sa recunosc ca la viata mea am macat vreo 100 de hamburgeri. Asta inseamna, conform acestui site, ca am infulecat peste 7000 (sapte mii) de vaci! Nu este odios?  


Poante si glumite

Am primit un mail cu poante si glumite. Surprinzator, nu sunt din alea care iti explica de ce e casatoria ca un cascaval sau de ce au sefii secretare. Sunt unele mai destepte decat media. Asa ca le pun si eu pe blog. Poftim:
Toate generalizarile sunt false... inclusiv aceasta. 
Poarta-te frumos cu copiii tai. Ei îti vor alege azilul. 
Împrumuta bani de la un pesimist. Nu se asteapta sa îi dai înapoi. 
Moartea este ereditara. 



joi, 29 martie 2012

Instinctul fotbalului

Eu nu sunt amator de fotbal. Găsesc că e o mare pierdere de timp să stai cu orele şi să priveşti cum dau unii cu piciorul într-o minge. Dacă toţi oamenii ar fi ca mine, alde Mutu şi Beckham nu ar mai face vile de milioane de euro şi fotbalul ar deveni un sport la fel de interesant ca oina. Celor care mă întreabă dacă mă uit la fotbal le spun că da, cu două condiţii: să fie finala Campionatului Mondial şi una din finaliste să fie România. Treaba asta nu e de ieri de azi, ci de când aveam doar vreo 7-8 ani. Mă miram la culme când îi vedeam pe adulţi cumpărând tone de bere, seminţe şi alte chestii asemănătoare, apoi aşezându-se în faţa televizorului alb-negru şi urlând, oftând, trântindu-şi palmele pe genunchi, înjurând, sărind de pe scaune - toate în funcţie de ce făceau jucătorii pe teren. Ţin mine şi azi cum m-a întrebat, odată, când eram mai mărişor, cineva pe stradă, ce etapă a campionatului intern urmează. Am zis că a treia, doar aşa, ca să nu par complet pe dinafară, numai că era etapa a douăzeci şi noua sau cam aşa ceva. În fine.
Acum, de câte ori mă duc la şcoală după Maria, găsesc în curte băieţi care joacă fotbal. Băieţi mici, abia se ţin pe picioare, dar dau cu piciorul în minge. Datorită lor, am avut o revelaţie: fotbalul nu este o invenţie, ci un instinct. Pur şi simplu, de câte ori văd o minge venind către mine, simt o dorinţa incredibilă de a-i arde un şut. Eu, care nu dau doi bani pe fotbal. Nu, nu aş juca, dar aş da şuturi, mi se pare că „balonul rotund” se potriveşte perfect cu liniile piciorului, cu scobitura laterală a tălpii - cea aflată sub gleznă, cu adâncitura dintre tibie şi oasele labei piciorului....


Mici intamplari cu animale (24)

Vecinul meu avea în dosul casei o livadă cu fel de fel de poame alese. Era acolo şi un păr bătrîn, care spre toamnă cocea nişte fructe galbene ca aurul, mai dulci ca mierea şi cu un parfum deosebit de delicat. Perele acestea erau deliciul oame­nilor, dar şi al graurilor.
Omul nu putea sta toată ziua să hîşîiască de la pere păsările, aşa că într-o vară a făcut o sperietoare. A umplut cu paie nişte pan­taloni vechi, un veston, a trecut prin mîneci o bîtă ca să stea mînecile răstignite, a găsit pe undeva şi o căciulă spartă, a pus-o în capul chipului de om şi i-a cusut-o acolo, ţuguiată. Apoi a suit momîia în păr şi a priponit-o bine.


Scobitorile euleriene

Aseara am facut, in sfarsit, experimentul cu poliedrele, asa cum am promis. Am cumparat niste cartofi, apoi am ciopartit unul dintre ei cu un cutit, transformandu-l intr-un corp cu multe fete, adica intr-un poliedru. Dupa aia, i-am promis Mariei un premiu daca verifica formula lui Euler: v + f = m + 2. Cand a auzit de premiu, si-a pus imediat mintea la contributie. Marea problema a Mariei - credeam eu - urma sa fie dificultatea numararii. Numai ca ea a gasit rapid o solutie: scobitorile. S-a apucat sa infiga in fiecare varf al poliedrului cate o scobitoare, apoi le-a scos una cate una numarandu-le. La fel a facut cu muchiile: a infipt cate o scobitoare in mijlocul fiecareia. La sfarsit, a numarat fetele, prin aceeasi metoda. Formula a fost verificata: varfuri plus fete egal muchii plus doi, deci premiul a fost castigat. In final, am decis ca de-acum inainte scobitorile nu mai sunt simple scobitori ci scobitori euleriene. Ia priviti:



Faceti-va bine (86)

Dediţelul
Denumire ştiinţifică: Pulsatilla pratensis.
Denumiri populare: floarea vântului, iarba vântului, oiţe albe, vânturele, adormiţele, sisinei.
Prezentare. Dediţelul  este o plantă erbacee din familia ranunculaceelor. Tulpina subterană – rizomul – este masivă, dar puţin consistentă. Tulpina aeriană este de mici dimensiuni – până la 20 cm înălţime. Frunzele de la bază sunt palmate. Dediţelul are o singură floare, foarte frumoasă, de culoare violetă, ce apare prin lunile martie şi aprilie. Dediţelul creşte prin fâneţe, pârloage, terenuri virane, în general în locuri însorite şi puţin umblate.



Din povestile lui Banica, spuse de Fanus Neagu(1)


ÎN AJUN DE ANUL NOU
Ce e zăpada? Lacrimi îngheţate.
O, căruţaşule să nu mă minţi...
Cânta mama, de cu seară, în timp ce frământa aluatul şi-n casă mirosea a vanilie şi-a scorţişoară, iar afară se pornise să ningă îndesat.
Bănică nu înţelegea nimic din acest cântec vechi, privea pe fereastră, atras de jocul fulgilor care se roteau şi cădeau pe sania lui rezemată de salcâmul gros în trunchiul căruia bunicul a înfipt două inele de fier pentru legat caii.



Interfetele

Aici, in hotelul Pelikan, am avut revelatia faptului ca e al naibii de greu sa gasesti niscai oameni in libertate prin tarile civilizate. In libertate de exprimare, vreau sa spun. Toti se ascund atat de bine in interioarele lor, incat ceea ce vezi te poate face sa crezi ca esti intr-un joc din alea cu personaje animate. Oamenii cu care intri in contact au niste limite bine stabilite ale apropierii de ceilalti. Nu poti discuta cu ei decat profesional, sau despre vreme. Cine are unul-doi prieteni, poate ca isi mai deschide sufletul cat de cat in fata lor. Altfel, totul e butaforie. Decoruri. Masti. Toate tipele alea care traiesc la modul oficial, care nu sunt decat interfete intre tine si sistem, toate sunt niste masti. Daca vrei oameni, trebuie sa-i cauti in alta parte, printre cei care sunt la baza sistemului. Cameriste, bucatari, soferi, vanzatori, portari, astia sunt cu totul altfel. Astia au figuri omenesti vii, figuri care exprima ceva, sentimente, nemultumiri, bucurie, ingrijorare, fericire. 



Ce-am invatat azi la scoala

Iaca o poezioara scrisa de un anonim, care circula prin mediile scolaresti americane si a fost exportata cu succes si prin cele europene. Primele doua versuri din ultimele trei, adica alea cu Pak si Cheen, nu-mi sunt clare, nu stiu ce e Pak, habar n-am ce e Cheen, dar poate imi spune cineva care sta prin Amerique. De altfel, in clipul la care am pus link, Pete Seeger zice de Germania si Franta, plus ca in loc de Nehru e Washington. Eu pun ce-am gasit si nu stiu care e varianta originala.

What did you learn in school today
Dear little boy of mine?
I learned that Nehru never told a lie
I learned that soldiers never die.
I learned that everybody’s free
That’s what the teacher said to me
And that’s what I learned in school today.




miercuri, 28 martie 2012

Maria și naturalul

Tot bătând-o eu la cap pe Maria cu produsele naturale, tot spunându-i că nu știu ce chestii în țiplă sunt otrăvitoare, pentru că sunt procesate, pline de înlocuitori și chimicale, m-am trezit că vine și îmi spune ceva de genul: „Tata, de fapt toate sunt naturale, pentru că provin din natură”. Am încercat eu să o dau cotită, să-i explic că în natură nu se găsesc, de exemplu, filtre de carburant ori staniol, dar n-am avut succes. Chestia e că Maria are dreptate. Totul este natural, dacă prin asta înțelegem „provenit din natură”. Nu există nimic care să fie din afara naturii. Omul nu face decât să combine ceea ce natura a produs deja. Bomba atomică nu există în natură, dar toate componentele ei sunt acolo. Și câte și mai câte chestii - înfricoșătoare sau nu - se pot face combinând elemente puse la dispoziție de natură. Abia atunci când omul va produce ceva „din nimic”, cum a făcut Dumnezeu, abia atunci vom putea spune că e vorba de ceva ne-natural. Deși probabil că unii filosofi vor zice că și „nimicul” e natural. În fine, o să fac discuția asta mai încolo.


Pelikan

Hotelul în care locuim temporar se numește Pelikan. Iată cum te întâmpină el:




Ispravile lui Pacala (11)


Cucul
Cam aşa o duse popa cu Păcală, toată vara;
Orice născocea... degeaba! tot el înghiţea papara.
Şi când se gândea, sărmanul, câte-o să mai pătimească,
Până va cânta-n pomi cucul: îi venea să-nnebunească!



O tentativa de manipulare

O dovada clara ca unii politicieni ne cred in continuare o turma de cretini am gasit pe blogul unei deputate PNL pe nume Diana Tusa. Am vazut-o de cateva ori pe aceasta femeie la niste dezbateri televizate, unde nu mi s-a parut a se remarca prin nimic, nici in bine nici in rau. Sarcina celor din opozitie e simpla: vin la emisiuni si injura puterea, - indiferent ce ar face ea. Diana Tusa a injurat cum trebuie, uneori cu ingeniozitate, alteori cu umor, ce sa zic, am vazut asta la o gramada de alti deputati PDL sau PSD. Dar ceea ce scrie ea pe blog mi se pare putin cam prea de tot. Numai priviti:


Mici intamplari cu animale (23)

Pe cînd petreceam vara la casa de vînătoare de la Oaşa, vine într-o zi un muncitor de pădure să se plîngă cerînd leacuri. Avea o împunsătură adîncă în coapsă, alta în palma stînga — străpunsă din parte în parte pînă în pielea podului palmei. Hainele îi erau sfîrtecate în mai multe locuri. Ne-a povestit ce i s-a întîmplat. Lucrau doi inşi la repararea unui scoc de plu­tire. Deodată aud tropot venind spre ei. Năpăstuitul abia a avut vreme să se întoarcă şi a si fost burduşit şi răsturnat de un căprior, care s-a repezit la el. Din prima lovitură a primit îm­punsătura în coapsă. L-a prins pe ţap de coarne cu mîna dreaptă; cînd să pună şi stînga, s-a smucit „fiara" şi i-a stră­puns palma. Pînă să sară tovarăşul şi să dea cu securea, i-a mai sfîrtecat şi hainele.
Am făcut ce ne pricepeam să facem cu medicamentele de campanie — spălătură, tinctură, bandaje, şi l-am sfătuit să meargă la Sebeş, la spital.
—  Ce să facem cu ţapul, domnule?
—  Ce să faceţi?... Îl mîncaţi...
A stat o clipa omul pe gînduri, apoi :
—  Dacă-i aşa, nu mă mai duc la niciun spital...
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor



Faceti-va bine (85)

Dalacul
Denumire ştiinţifică: Paris quadrifolia.
Prezentare. Aşa cum îi spune şi numele, planta aceasta poate fi utilizată în combaterea unei boli cumplite, numită dalac (antrax). Este o plantă erbacee, aparţinând de familia liliaceelor. Are un rizom târâtor, tulpina aeriană fiindu-i, în schimb, dreaptă. Dalacul înfloreşte în lunile mai şi iunie, având câte o singură floare pe fiecare plantă. Floarea de dalac are o culoare galben-verzuie. Dalacul creşte prin pădurile cu umiditate, pe o arie largă, de la câmpie şi până la munte. Pentru nevoi medicinale se recoltează fructul dalacului, o bacă neagră-albăstruie de mărimea unui bob de mazăre, precum şi frunzele. Pentru tratamente în cazul infecţiilor cu dalac se folosesc p reparate din frunze. Dalacul este o plantă toxică. 



Traseism pre-electoral la varf

Ca om care a facut politica, nu pot decat sa ma bucur ca am iesit din haznaua asta nenorocita. Spun asta acum, inainte de alegeri, cand vad cum ies la iveala, ca dintr-o mlastina, cadavrele. Tara fierbe. De la consilierii locali si pana la presedintii partidelor, cu totii isi fac socoteli legate de ce portie de cascaval ar putea sa mai apuce. Fel de fel de conserve care au stat in asteptare, se desfac acum si te lasa sa intrezaresti mizeria care colcaie pe fiecare centimetru patrat al culiselor politicii. Intai a fost Melescanu - liberal de frunte, om serios, asezat, care stie ce spune. Dintr-odata am constatat ca el era omul lui Basescu in PNL. Apoi a urmat Frunzaverde - mason de frunte, un greu al pedelistilor. Brusc am aflat ca el e omul liberalilor in PDL.


Un râs sănătos




marți, 27 martie 2012

Sarcini aberante

În basmele româneşti se poate face cunoştinţă cu cel mai aberant tip de sarcină din câte pot fi trasate pe lumea asta. Ea este descrisă prin următoarele cuvinte: „Dacă îmi găseşti fata, ţi-o dau de nevastă şi îţi dau şi jumătate de împărăţie; dacă însă nu o găseşti, unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi capul”.
Carevasăzică, eu mă duc la împărat, îi spun că sunt gata să plec în căutarea fiicei lui răpite şi pentru asta sunt dispus să înfrunt pericole inimaginabile - zmei, balauri, Talpa Iadului etc, iar el, în loc să-mi spună „bine fiule, dacă faci asta uite, eu îţi dau bani să ai o viaţă întreagă ba încă şi copiii tăi”, se apucă să îmi atragă atenţia că nu am decât două variante, una din ele fiind descăpăţânarea. Nenorocirea e că în momentul ăla nici nu mai poţi da înapoi, de-acum e ori-ori. Şi atunci mă întreb: de ce naiba pune împăratul problema în felul ăla? Care e raţiunea pentru care un om care s-a străduit din răsputeri să-i găsească împăratului fata, merită să moară fiindcă nu a reuşit? Ce filosofie adâncă o fi aici?
Probabil că pe vremea când se formau basmele, românii erau la fel de şmecheri ca şi azi. Ei se angajau la câte o treaba dificilă, apoi stăteau cu anii fără să facă nimic, doar păpând banii angajatorului. Şi atunci, nu-i exclus ca nişte împăraţi mai dibaci să se fi lămurit cum stă treaba şi să le fi zis şmecherilor respectivi ceva de genul: „eu vă angajez, dar dacă nu vă faceţi treaba, vă scurtez cu un cap”


Conspiratia lucrurilor

Ma enerveaza la culme lucrurile. Ele sunt lipsite de inteligenta si cu toate astea conspira impotriva mea. Mereu imi stau in cale. Daca vreau sa pun ceva undeva, locul ala e deja ocupat. Daca iau un lucru din dulap, cand vreau sa-l pun la loc constat ca pe locul lui au cazut intre timp alte lucruri. Daca vreau sa aud muzica, trebuie sa o fac prin intermediul lucrurilor. Daca am nevoie de frumusete, ea nu-mi poate veni fara mijlocirea lucrurilor. Orice ar vrea spiritul meu sa intreprinda, lucrurile intervin, intermediaza, ori se opun. Asa ca va trebui sa ma dispensez de lucruri.


Parcarile de la Sinaia

Ca vechi sinaian ce ma aflu, nu pot trece cu usurinta peste stirile despre orasul meu, nu pot ignora parerile unora si altora despre ce se petrece acolo. Asa ca nu am putut sa ma fac ca nu observ textul urcat de Mugur Bunea pe Facebook, in care nu face altceva decat sa reproduca scrisoarea pe care i-a adresat-o primarului de Sinaia, Vlad Oprea. Iata despre ce este vorba:



Bătrânul în fața pomului înflorit

Ieri, la şcoală, am trăit ceva greu de descris. Am ajuns ca de obicei pe la 15:05, am intrat în curte, agale, pentru că Maria nu iese mai devreme de 15:15 şi dintr-odată m-a izbit drept în faţă frumuseţea copacilor înfloriţi. Nu ştiu de ce nu i-am văzut şi alaltăieri. Poate au înflorit peste noapte. Poate mi s-au primenit ochii şi am început iar să văd ce uitasem că există. Nu ştiu. Dar pomii aia parcă erau acolo special ca să-mi ațină calea. Am simţit nevoia să fac ceva, să mă transform în bondar ca să mă bag cu totul într-o floare, să mă dau peste cap şi să fiu iar de 7-8 ani, apoi să mă cațăr până pe cea mai de sus creangă şi să mă simt rândunică, să mă subţiez ca un fum şi să învălui crengile înflorite într-o ceaţă imperceptibilă...



luni, 26 martie 2012

O poezie a lui Dan Galbina

Absenţă

Chiar acest gând îmi arde rădăcina părului

... El se află pretutindeni
dar asta înseamnă absenţă,
iată un adevăr ca o închisoare zidită de prizonier,
degeaba vin credinciosii si fac, cu pikamerul,
găuri parfumate în cer.

Arată-Te
fii de faţă cu mine
îţi cer o prezenţă scurtă
ca sclipitul sabiei lîngă gîtul condamnatului
îţi cer o prezenţă scurtă ca un haiku,
vino de trei ori
Dumneata Matale Tu !

si totusi si totusi
mai cade un vînt
prin este
si sînt.



Moşul german şi moşul român

Știre din Germania:
Un bărbat în vârstă de 78 ani ani a împuşcat mortal doi medici şi a rănit un ofiţer de poliţie înainte de a se sinucide la Weilerbach (sud-vestul Germaniei), au afirmat luni surse din cadrul poliţiei din oraşul vecin Kaiserslautern, informează AFP şi AP, citată de Agerpress.
Bătrânul a intrat într-o clinică din Weilerbach luni după-amiază şi a deschis focul, apoi a fugit. Fiind urmărit de poliţie, el a tras asupra ofiţerilor rănindu-l pe unul dintre ei în zona gâtului înainte de a se refugia în locuinţa sa.
În momentul în care poliţiştii au intrat în clădire l-au găsit pe bărbat mort în casă.
Motivul gestului nu este cunoscut deocamdată, iar poliţia a afirmat că nu se ştie încă dacă bătrânul, al cărui nume nu a fost dat publicităţii, era un pacient al clinicii.
Deci avem aici ocazia de a constata superioritatea moșului german față de cel român. Cel german e în stare să tragă gloanțe la greu în doctori, apoi să fugă cu poliția pe urme. Moșul român zace resemnat prin câte-un pat putrezit și cam asta e tot. Chestie de mentalitate, de educație, dar și de nutriție, pentru că ai noștri au mâncat înlocuitori naturali (soia, năut), pe când ai lor au băgat înlocuitori artificiali (use search). Se pare că astea artificiale îl fac pe om mai responsabil, mai hotărât și mai viguros. Sau, cine știe, poate că la Ceaușescu și soia și năutul erau falsificate.
Cât despre motivele moșului german, ele încă nu sunt cunoscute. Dar fac pariu că aia doi medici împușcați s-au dat la amanta lui de 24 de ani.


Vinuri pe gustul meu

Am gasit, in sfarsit, niste vinuri care sa-mi placa. Bineinteles ca sunt italiene, nu nemtesti. Pana acum, cred ca am incercat vreo 5 soiuri autohtone si niciunul nu mi-a spus nimic. Astea italiene, insa.....
Iata-le, impreuna cu Fochis, ultima achizitie a Mariei. Bineinteles ca inainte de a le face poze, le-am golit, pentru ca m-am temut ca nu cumva sa le alterez buchetul cu zgomotul click-ului de la camera foto.



Piţigăiala

M-am saturat de pitzigaiala. Aproape in orice loc merg, apare cate o tipa cu voce studiata, subtire si vesela, de parca ar avea 14 ani, dar ea ori e o balabusta de 120 de kile, ori o namila cu aspect de cal ingrijorat, ajuns din eroare la etajul opt.
Ideea e ca tipele astea sunt, in realitate, de o duritate fara seaman. O receptionera, o functionara de la primarie, o vanzatoare la propriul mic magazin, in spatele zambetului standard si al vocii pitigaiate sunt niste fiare, au toate simturile incordate ca nu cumva sa le tragi pe sfoara, ori sa te piarda de client. Dar zambesc si isi subtiaza vocile, ca sa para zglobii.
Naiba stie daca o sa dau pe-aici peste vreun om in starea lui naturala. Probabil ca daca vreau asa ceva o sa trebuiasca sa-l injur pe vreun functionar, ca sa lase toate prefacatoriile laoparte si sa imi croiasca vreo doua pe spinare cu cablul de la imprimanta.


De-ale lui Zoscenko (6)

DECÎT AŞA RUDE, MAI BINE LIPSĂ
  Timofei Vasilievici a umblat două zile în cău­tarea lui nepotu-su, Serioga Vlasov. A treia zi, cînd să plece acasă, a dat de el. L-a întîlnit în tramvai.
S-a urcat în vagon, a scos o copeică, şi cînd s-o dea taxatorului, ce-i văd ochii? Figura omului care vindea bilete îi păru cunoscută. S-a uitat mai bine — da! Serioga Vlasov în persoană — taxator de tramvai.
— Tii! a strigat Timofei Vasilievici. Serioga! Tu eşti, bre, frăţioare?
Fîstîcit, taxatorul a potrivit ruloul cu bilete, cu toate că nu era de loc nevoie s-o facă, şi a zis:



Legenda copiilor din Hameln

Ieri am fost la Hameln. E vorba de un oras cu vreo 60.000 de locuitori, care si-a pastrat, in centrul istoric, aspectul medieval. El este faimos din pricina unei legende din secolul XIII, care spune ca un misterios cantaret din flaut (sau, mai degraba, fluier), pe nume Bundtig, a scapat orasul de sobolani cantand din instrumentul lui fermecat. Sobolanii, vrajiti, n-au putut sa reziste si s-au luat dupa cantaret, care i-a dus departe de Hameln. Apoi, el s-a intors dupa recompensa fagaduita, insa cei din Hameln, in cel mai pur stil romanesc, i-au spus: "ai de luat". El n-a zis nimic si a plecat. Dar in duminica urmatoare, cand toti adultii erau la biserica, s-a intors si a inceput sa cante din nou, iar toti copiii s-au luat dupa el. Nu se stie unde i-a dus, cert e ca nu au mai fost gasiti niciodata.



duminică, 25 martie 2012

Faceti-va bine (84)

Dafinul
Denumire ştiinţifică: Laurus nobilis.
Denumire populară: laur.
Prezentare. Dafinul este planta gloriei, a glorioşilor, a învingătorilor. Cunoscut şi sub numele de laur, dafinul a făcut istorie în Antichitate, fiind considerat o plantă nobilă. Este un arbore de mică înălţime – maximum 10 metri – ce-şi are originile în zona Mediteranei. Aparţine familiei lauraceelor, fiind reprezentativ pentru această grupare de plante. Frunzele dafinului au formă ovală, margini ondulate, sunt consistente şi lucioase. Pe faţă, au o culoare verde închis, cerată. Florile dafinului sunt mici, de culoare alb-gălbuie. Fructul este o boabă alungită. Întreaga plantă, dar mai ales frunzele, emană un miros specific, plăcut. Motiv pentru care frunzele de dafin poposesc, de multă vreme, nu numai pe capul celor atinşi de aripa gloriei, ci şi în oalele de gătit, ale noastre, ale tuturor. Dafinul este, în prezent, un condiment recunoscut de bucătăria universală. Dincolo de această calitate, dafinul are, însă şi o serie de proprietăţi medicinale semnificative.



Mici intamplari cu animale (22)

Sunt rare cazurile, dar ele nu lipsesc, cînd cerbi şi căpriori teferi, din libertatea şi sălbăticia lor, atacă omul. O asemenea întîmplare s-a petrecut pe Muntele Căzile, de pe valea Sebeşului.
Toată noaptea mugiseră cerbii în jurul cabanei, şi nici nu mijise de ziuă cînd am plecat ca să-i mai prind în plantaţia de molizi, întinsă din apropierea cabanei pînă spre culmea dante­lată de primii copaci ai pădurii seculare de dincolo. Vîntul bătea spre această frînghie de arbori.


Cu Mihai Tanasescu la groapa de gunoi

Vad in presa stirea bomba: Mihai Tanasescu a fost numit vicepresedinte al BEI (Banca Europeana pentru Investitii), in locul unui grec pe nume Plutarchos Sakellaris. Mare lovitura de imagine pentru Romania (asa cred eu, daca gresesc nu e nicio paguba). Daca scriu despre asta nu e nici pe departe pentru ca m-ar fi apucat niscai frisoane patriotarde, ci pentru ca mi-am adus aminte de o intamplare cu ursi in care a fost implicat Mihai Tanasescu.



Dovezi in sprijinul lui Darwin

Ieri, la ZOO, am avut prilejul sa meditez asupra faptului ca intr-adevar teoria lui Darwin nu e exclus sa fie corecta. Am vazut la o familie de maimute scene pe care le cunosc foarte bine, atat de la prieteni cat si din proprie experienta. Pun pozele si nu mai comentez nimic, dar cred ca darwinistii ar putea sa le preia si sa le foloseasca. Just take a look:



Românul ca ursul

Probabil de la întâmplările cu animale pe care le mai postez aici, m-am adus aminte de urșii din viața mea. Și au fost câțiva, unii în vis, alții în realitate. O să povestesc despre ei în mai multe posturi.
Primul de care-mi aduc aminte a apărut într-o seară la noi în curte. Era o ursoaica însoțită de doi ursuleți.


sâmbătă, 24 martie 2012

ZOO2

Azi am vizitat din nou ZOO. Am vazut hipopotamii. Spectacolul pe care il ofera ei este greu de descris. M-am luptat sa fac niste poze cu mobilul. Uite ce a iesit:



vineri, 23 martie 2012

Baba cu sticle de plastic

Prin toate locurile, in Hannover, se gasesc niste, sa le zicem, automate de primit sticle de plastic. Vii frumusel cu sticlele pe care le-ai golit, le bagi intr-un orificiu, apesi pe o tasta (ca termenul buton a devenit ridicol) si automatul iti scuipa niste euroi. Simplu si eficient. Iata un astfel de automat, plasat intr-unul din magazinele lantului EDEKA:



Mici intamplari cu animale (21)

Oameni de vîrsta mea, şi mai bătrîni, din comunele de pe valea Ierii (Turda) mi-au povestit necazul pe care l-au avut cu un cerb.
Înainte de primul război mondial, stăpînul de atunci al întinsului domeniu forestier de la Dobrin a vrut să colonizeze acolo cerbi. A lăsat să se facă un ţarc larg, a adus un număr de cerbi şi de ciute şi doi ani i-a ţinut în ocol, ca să se obiş­nuiască, sub paza şi îngrijirea personalului angajat anume. După doi ani ţarcul a fost deschis şi au fost eliberaţi cerbii, care s-au răspîndit îndată. Printre aceşti cerbi era unul de frunte: frumos, mare, cu coarne puternice. Hrănit şi îngrijit în împrejmuire, a pierdut frica de om. După ce a fost eliberat, a început să atace pe cine vedea. Ieşea chiar la drumul mare, care coboară din satul Valea Ierii pînă în drumul Arieşului şi ataca trecătorii. Parcă anume pîndea şi îi făcea plăcere să atace oamenii. Odată, mi se spune, s-a năpustit asupra unei căruţe şi a spintecat unul dintre cai; rănirile oamenilor, unele grave, erau dese. Trecătorii umblau cu groaza în sîn că va apărea deodată primejdia — cerbul Pista al grofului Iuliu Andrassy. Administraţia domeniului plătea despăgubiri, dar avea poruncă de la stăpînul atotputernic să cruţe acest taur de prăsilă, menit să-şi treacă vrednicia altor generaţii de cerbi. Oricît  s-au milogit bieţii ţărani de acolo, Pista n-a fost îm­puşcat de vînătorii grofului. Într-o dimineaţă l-au găsit mort lîngă drum. Vreun ţăran braconier i-a făcut felul, spre bucuria satelor dimprejur şi spre nespusa furie a grofului. Jandarmii au răscolit satele după „blăstămatul braconier", dar nu l-au putut dibui.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor


Faceti-va bine (83)

Curpenul de pădure
Denumire ştiinţifică: Clematis vitalba.
Prezentare. Curpenul de pădure este o liană lemnoasă, cu lungimi între şase şi 10 metri. Este o plantă perenă care face parte din familia ranunculaceelor. Se evidenţiază printr-un rizom puternic. Florile sunt albe, iar fructul este o achenă. Curpenul de pădure înfloreşte din iunie până în septembrie. Creşte în zona de deal şi de câmpie, prin vegetaţia mare, adică în păduri, tufărişuri, în flora din lunci. Pentru uz medicinal se recoltează frunzele şi florile, care se usucă, pentru a fi preparate sub formă de infuzie. Din frunzele verzi se poate prepara un suc.
Întrebuinţări. Sucul din frunzele verzi ale curpenului de pădure este recomandat în bolile reumatismale şi în sciatică, în dureri intercostale, junghiuri sau chiar în durerile din zona capului. Ceva mai puternică, infuzia de curpen se foloseşte în tratamentul paraliziilor, dar şi în reglarea sistemului respirator. Folosită cu şampon, această infuzie contribuie la întărirea părului, stimulându-i creşterea.
Preparatele din curpen de pădure sunt eficiente şi în tratarea tusei.
 


Magazinul din colt

La hotelul unde locuim noi in perioada asta, marea problema e lipsa spatiului. Suntem doi adulti, un copil si un caine intr-o singura camera cu trei paturi. Avem, intr-adevar, o bucatarie incropita, cu un aragaz electric pe care nu incap doua oale. In plus nu exista hota, prin urmare nici nu se pune problema de facut vreo ciorba sau vreun ghiveci fabulos. Mancam hrana rece sau ce se mai gaseste prin oras - pizza, paste, patiserie. Eu unul sunt obisnuit, am dus-o asa ani si ani. Dar cu Maria se schimba treaba: nu vreau sa se invete cu asa ceva de la 9 ani, mai are ceva pana sa fie studenta. In fine, cred ca nu va dura mai mult de luna mai. Dumnezeu cu mila.
Maga zinul din colt



12 Apostel

In duminica in care am parasit Bad Nenndorf si ne-am mutat in Hannover, am mancat pizza la o carciuma recomandata de receptionera. Receptionera era grasana si ne-a spus ceva ce o interesea pe ea in mod evident: pizza de acolo e uriasa. Ne era foame si oricum nu mai aveam chef sa cautam, asa ca ne-am infipt la locul indicat, care s-a dovedit a fi restaurantul "12 Apostel" - aproape lipit de hotelul Sheraton. 



Poliedre

Aflu din mai multe surse ca formula 1+2+3+....+n = n(n+1)/2 nu e a lui Euler ci a lui Gauss. Nu ma mai apuc sa sterg nimic sau sa modific. O sa fac insa o reparatie si o sa ma refer la o formula care e sigur a lui Euler. Ea zice asa: pentru orice poliedru, v+f = m+2, unde v este numarul varfurilor, f este numarul fetelor iar m este numarul muchiilor. Cel mai simplu se poate verifica asta in cazul cubului: 



Noua Republica si lipsa argumentelor

Intr-unul din posturile mele anterioare, m-am referit la miscarea politica pe cale sa se afirme sub numele de Noua Republica. Scriam aacolo ca nu vad niciun motiv pentru a da votul acestei miscari si argumentam aceasta pozitie. La scurt timp, am primit o replica de la un activist al Noii Republici. A urmat un schimb de mesaje. O sa le reproduc aici pe toate - nu sunt multe si apoi o sa explic de ce am hotarat sa pun punct acestei aventuri. Iata:



Limba omeneasca

Ne pregatim de scoala. Sunt atatea de facut: toaleta, pieptanat indelung, scos cainele, preparat gustarea pentru pauza de masa...Si deodata, ma trezesc ca-mi spune Maria: "Tata, de fapt nu exista mai multe limbi, exista una singura pe care o vorbesc toti oamenii, doar ca unii spun masa si altii spun table".
Ei, ce idee frumoasa si globalista. Asa-i, dupa cum poti spune zapada, nea sau omat, tot asa poti spune casa, house ori maison. Si uite-asa, noi suntem cu totii una si vorbim o singura limba: limba omeneasca


joi, 22 martie 2012

Un bondar

Am dat o fugă până la „magazinul din colț”, ca să cumpăr câteva chestii de primă necesitate. Soarele strălucește puternic, e o zi călduroasă de primăvară. Pe trotuar, la un moment dat, am văzut un bondar. Unul gras - reprezentant de frunte al speciei lui. M-am gândit: „o să fie călcat cât de curând”. L-am ocolit cu grijă și am trecut mai departe. M-am gândit la fluturele lui Ray Bradbury, cel pe care un călător în trecut îl strivește accidental, modificând astfel istoria lumii. Dacă aș fi călcat bondarul, poate că gestul meu ar fi determinat viitorul, poate că peste câteva sute de ani un copil s-ar fi născut cu păr pe umeri din cauza mea. Așa că m-am dus mai departe, gândindu-mă că nu are rost să modific viitorul cu bună știință - lasă-i pe alții să o facă. La întoarcere, mi-am adus aminte de bondar. Am început să mă uit atent pe unde merg și până la urmă l-am zărit: era tot acolo. Până să ajung la el, dintr-un mic magazin pe lângă care treceam a ieșit un arab întunecat la chip și mi-a tăiat calea. S-a dus drept către bondar, a ridicat piciorul drept și...a călcat lângă. „Ce noroc pe bondarul ăsta” mi-am spus eu - acum o să-l salvez. M-am apropiat și l-am mișcat puțin cu ristul: n-avea niciun sens, era mort, lipit de asfalt. Probabil că și când trecusem prima oară pe lângă el era mort.


După mine!