miercuri, 21 martie 2012

Copiii din strada 23 August

Dacă aș fi locuit la Sinaia, aș fi dus-o mereu pe Maria prin tot felul de locuri minunate din păduri și de pe munți - locurile de care nu mă mai puteam rupe eu pe vremea când eram copil. Mi-ar fi făcut o plăcere nebună să pot merge cu fetița mea prin Valea Rea, pe la Cascada Vânturișului, prin locurile cu multă zmeură ori prin poienile cu flori. Visam cândva să o duc la cules de ciuperci, ori la strâns muguri de brad, să o duc prin margini de păduri pline de frăguțe pe care să le culegem și apoi să batem împreună spuma delicioasă cu care am crescut eu mare și voinic.
Dar n-a fost să fie. Nici la Timişoara şi nici la Hannover nu există locuri şi amintiri. Există, de fapt, dar sunt ale altora. Ale mele sunt în altă parte. Practic, comorile pe care le-am adunat eu în suflet au devenit, brusc, nefolositoare. Nu se mai bucură nimeni de ele, în afară de mine şi de băieţii cu care descopeream, pe atunci, toate frumuseţile. Nu înţeleg. E drept aşa?
Poate că da, aşa trebuie să meargă lucrurile. Nici tata nu mi-a arătat mie locurile unde a copilărit el. Nici mama. Tot ce mi-au putut spune au fost nişte poveşti. Acum îi spun eu poveşti Mariei, poveşti cu minunăţii care au fost cândva reale dar acum s-au transformat în umbre proiectate pe ziduri de vechi case părăsite. Ce straniu: de fapt, toate sunt acolo, unde au fost mereu - şi locurile unde au copilărit părinţii mei şi toate locurile din lume sunt acolo unde au fost de la întemeierea lumii, dar cei care le-au iubit ori nu mai sunt, ori sunt plecaţi, ori, pur şi simplu, sunt absenţi. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă m-aş duce la Sinaia, aş intra în pădure şi aş regăsi locul unei vechi cazemate, din cele pe care le construiam noi, copiii din strada „23 August”.  Nu s-ar întâmpla nimic, ştiu sigur. Locul ăla nu mi-ar mai spune nimic, ar fi un loc ca oricare altul din pădure. Şi atunci, de ce să cred că Mariei i-ar spune ceva?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!