joi, 22 martie 2012

Ispravile lui Pacala (10)

Moara dracilor
Asfinţise mândrul soare. Popa se plimba-ncruntat
Prin cerdac, prin bătătură, tot cu gândul la argat.
“Cum s-o scot cu el la capăt? Nu mai ştiu, s-a mântuit!”
Dar deodată-n loc s-opreşte: “A, ba ia stăi! Am găsit!”

Apoi intră-n casă grabnic: — Mamă-soacră, ştii ce? du-te,
Ia trei saci din cămăruie, umple-i cu cenuşă, iute!
Dar să nu te vaz-argatul!
— Cu cenuşă? soacra-ntreabă.
Cum? La ce bun?
— Vei pricepe mai pe urmă! Hai, degrabă!
Baba — ce să-i mai răspunză? — ia pe loc de după uşă,
Din cămara de alături, trei saci — pune-n ei cenuşă.
Popa cheam-apoi năuntru pe Păcală: — Măi argate!
Uite vezi tu lângă vatră ăşti trei saci? Sunt cu bucate;
Cu secară unul, altul cu porumb, celalt cu grâu.
Du-i la măcinat, acuma, seara, până nu-i târziu!
Însă nu la orice moară! n-au la muncă toate spor!
Colo să mi-i duci, sub râpă, hăt, la Moara Dracilor!
Şi să fii aci, băiete, cu făina gata, mâine,
Când s-o lumina de ziua. Înţeles-ai?
— Da, stăpâne!
Apoi, hai! Păcală scoate sacii-n largul bătăturii,
Îi aşează-n car — îşi umple traista cu de-ale gurii;
Doi juncani la car înjugă, şi porneşte-n sus la drum.
— Ei! tot nu eşti dumerită, mamă-soacră, nici acum?
— He, ba cum nu? Moara ceea e ştiută-n sat la noi.
Cine dă pe-acolo noaptea, nu mai vine-n veci napoi!
N-are să-ţi mai vie-acasă nici argatul dus cu sacii!
Când cenuşă-n saci vedea-vor, ce crezi c-o să-i facă dracii?
“Mă! tu-ţi râzi de moara noastră?”
— Vorbă nici că mai încape!
A scăpat de urşi el, mamă; dar de diavoli... n-o să scape!
Cam aşa vorbeau în poartă, seara, popa-mpeliţatul
Şi baborniţa de soacră, — după ce plecase-argatul.
Iar Păcală, cu juncanii, s-a tot dus p-un drumuşor,
Pe sub cerul plin de stele, pân’ la Moara Dracilor.
Auzise şi el vorba că pe-acolo draci s-adună,
Că de intri-n moara ceea, noaptea: sănătate bună!
Dar el nu ştia ce-i frica. Vrea să vază cum sunt dracii.
Trase-n faţă deci cu carul, şi-a cărat în moară sacii.
Pricepuse el că-ntr-înşii nu-s bucate, ci... cenuşă;
Însă ce-i păsa lui d-asta? Îi împinse după uşă.
Înăuntru-n moară, beznă. — Hei! morar! Aci eşti? Scoală!
Dormi? Aşi! nimeni nu-i răspunse. Moara răsuna a goală.
Stăi! îşi zice-n gând flăcăul. Sunt flămând. Să-mi văz în pace
De cinat, pân’ una, alta. Şi pe vatră foc îşi face.
Dintr-un vreasc, apoi frigare cu briceagul îşi ciopleşte,
O felie de slănină în frigare-nţepeneşte
Şi-o-nvârteşte-ncet deasupra jarului, ca să se frigă.
Când de-afară, numai iată că aude-un glas ce-i strigă:
— Cine eşti tu, măi! din moară? Dup-aceea, buf! deodată
Uşa morii se deschide, cu putere-n laturi dată,
Şi... răsare-un drac.
Păcală, de pe scaun, de la foc,
Îl măsoară cu privirea, făr-a se clinti din loc:
— Uite-l mă! ha-ha! sărmanul! Negru, ca din smoală scos!
Gol de tot! cu coarne-n frunte! Şi ce coadă are-n dos!
Vasăzic-aşa sunt dracii? Aoleo! da’ sluţi mai sânt,
De-or fi toţi la fel cu ăsta, prăpădi-i-ar Domnul sfânt!
Şi s-a pus p-un râs cu hohot. Dracul se uita mirat.
Apoi: — Mă! n-ai limbă-n gură? Cine eşti? te-am întrebat.
— Cine sunt? Ţii mult să afli? Cine să fiu? Singur Eu!
Âsta-i numele ce-mi dete la botez năşicul meu.
— Singur Eu?  Îmi pare bine! Şi... ia spune... ce lucrezi
Lângă foc aci, la vatră?...
— Păi... de cină-mi fac! nu vezi?
— A! de cină? o friptură? D-asta-mi pare şi mai bine.
N-am pus azi nimic pe limbă. Voi cina şi eu cu tine.
— D-apoi cum! Ţi-e foame tare? Vezi în balt-afară, drace,
Ca ai să găseşti friptură tu, pe-acolo, câtă-ţi place!
— Da? o să găsesc? întreabă tartorul, cu ochii pară
Nu glumeşti? Mă duc să caut! Şi ieşi pe uşă-afară.
Apoi pân’ să numeri zece, iată-l iarăşi, c-o frigare,
Cam la fel cu-a lui Păcală; iar în ea, c-o broască mare.
Intră, lângă foc s-aşează, prinde şi el să-nvârtească
Spre-a se frige pe jeratic pocitania de broască.
Iar când sfârâia mai tare şi ţâşnea dintr-însa zeamă,
Naibii, ce-i dă-n gând? Se face cum că n-a băgat de seamă:
Şi-şi atinge-odată broasca de slănina lui Păcală...
— Ce faci, mă! i-a zis flăcăul. Umblă mai cu chibzuială!
Nu-mi spurca friptura! Dracul se astâmpăr-o clipită:
Apoi... dă din nou cu broasca-i în slănina rumenită!
— Măre, n-auzi? Aşi, spurcatul şade niţeluş cuminte
Şi-şi lipeşte broasca iarăşi de slănina cea fierbinte.
— Hm! degeaba-mi stric deci gura? Stăi! Gândind Păcal-aşa,
Sare, iată-l, cu slănina, ce-n frigare-i sfârâia
Şi, deodată, paf ! pe diavol, drept în ochi mi l-a izbit,
Cu atâta foc, că ochii amândoi i-au şi plesnit.
— Na! ca să-ţi aduci aminte, cât îi mai trăi, jivină!
. . . . . . . . . . . . . . . .
În frigare-apoi îşi pune altă halcă de slănină.
Iară dracul: — Valeu! strigă. Mor! săriţi degrabă, fraţi!
Şi-ntr-o clipă moara, toată, se umplu de-ncornoraţi.
— Ce-i, fârtate? Ce-nsemnează aste ţipete nebune?
— Am rămas fără vedere!
— Cine ţi-a scos ochii? spune!
— Singur Eu! sărman de mine! cu friptura din frigare!
Se jălea Ucigă-l crucea, negăsindu-şi alinare.
Singur Eu!... (căci pe Păcală el aşa ştia că-l cheamă).
— Apoi, de! ceilalţi grăiră, pentru ce nu bagi de seamă?
Cine strică, frăţioare, dacă singur te-ai chiorât?
Dracul ţipă şi mai tare: — Singur Eu! N-aţi auzit?
Ş-alerga nebun prin moară.
— Ia taci, frate; taci că-ţi trece!
Du-te colo-n dosul morii, spală-te cu apă rece.
Bietu’ diavol... ce să facă? Merge să se spele-afară.
Dracii ăilalţi, toţi, privirea spre Păcală şi-o-ndreptară:
— A! şi tu, aici? Ia spune, ce caţi pe la noi, bădică?
Altu-n locul lui, atuncea, mai c-ar fi murit de frică.
Dar el în picioare ţanţoş ridicându-se de jos,
Şi privind pe draci în faţă, le răspunse mânios:
— Cum ce cat p-aici? Aceasta, unde ne aflăm, nu-i moară?
Iacă sacii, după uşă! Am venit să macin doară!
La o moară cumsecade socoteam aici că viu...
Că un cuib de hoţi vi-e moara, d-unde se putea să ştiu?
Dracii, toţi, ca arşi săriră: — Ce? măi omule!-ndrăzneşti
Despre moara noastră vorbe d-alde-acestea să rosteşti?
— Ba bine că nu! la naiba! când, aici, trăsei aseară
Cu porumb curat, să-l macin, şi cu grâu şi cu secară,
Iar acum, în saci... cenuşă!... alt-nimic nu se găseşte!
Mi-aţi furat în timpul nopţii pâinea scumpă, mişeleşte!
Mi-aţi turnat în saci cenuşă! Şi-aţi vroi să mai şi tac?
Tâlhării de-acestea, unde, unde-n lume se mai fac?
— Tâlhării? în moara noastră? diavolii-ntr-un glas strigară.
Aiurezi?
— Ba spun ce este!
— Nu se poate, ieşi afară!
— Ce? nici nu mă credeţi, tartori? Ia cătaţi în saci!
— Prea bine!
Vom căta, un drac răspunse. Şi de minţi, e vai de tine!
Când s-a dus să vadă însă: — Ira! ba-i cenuşă, frate,
Doar cenuşă-n toţi trei sacii! Bietul om avea dreptate!
Cine-o fi făcut aceasta?
— Cine altul decât voi?
Zise răţoit Păcală. Las’ că spun eu pe la noi.
Am să spun ce fel de moară-i moara voastră... ţineţi minte!
Nici picior de om p-aicea nu mai calcă d-azi nainte!
Dracii — cum să-l îmbuneze? — Iartă, nu fi supărat!
Potrivim noi, cum e bine! Astă dată... s-a-ntâmplat!
N-are să se mai întâmple! Şi sărind cu repezeală,
Hai! goliră de cenuşă toţi trei sacii lui Păcală.
Îi umplură cu făină: de porumb, de grâu, secară.
Ba i-au pus şi-n car: — Ei! place-ţi?
— Da! îmi place!
— Drum bun dară!
Du-te! ce-ai păţit cu sacii, nu mai pomeni pe-acasă!
Morii noastre, printre oameni, nu vrem nume rău să-i iasă.
— Aş! grăi Păcală. D-astăzi, moară ca a voastră nu-i!
Şi-njugându-şi boulenii, a plecat în drumul lui.
* * *
Noaptea nu trecuse încă, dar luceau pe boltă, roşii,
Zorile, vestind lumina; iar prin sat, cântau cocoşii.
Popa, după ce dormise toată noaptea liniştit,
Cum se deşteptă, cu soacra-i în cerdac ieşi grăbit.
— Nu s-a-ntors, şi-i ziuă, mamă! Vezi? L-or fi-nhăţat în gheare
Tartorii, de bună seamă. L-or fi dus! Ce bine-mi pare!
Care nu-i fu însă ciuda, când deodată, hop! cu carul,
Îl zări intrând pe poartă: — A, ba vine, zău, tâlharul!
Teafăr! n-are nici pe dracu’! Uite-l! scapă dacă poţi!
Vai, vai, bate-l-ar să-l bată Dumnezeu şi sfinţii toţi!
Dar şi-a stăpânit mânia... Şi vroind a mai afla
De la dânsul una-alta, începu a-l întreba:
— Ei, băiete, ce-i povestea?
— Bine. Iată-mă sosit.
— Cine mai era la moară?
— Hei, stăpâne preacinstit!
Când ai şti ce-a fost acolo! Dracii toţi din iad, gândesc!
— Zău? şi n-ai păţit nimica!
— Aş! ba cum să nu paţesc?
Îmi furaseră, spurcaţii: grâu, secară... tot!... din saci;
Şi mi-au pus în loc cenuşă! Da-i vârâi şi eu în draci!
— Cum?...
— Pe unul, mai obraznic, l-am sluţit c-o lovitură,
Ochii amândoi crăpându-i! Celorlalţi, le-am tras o gură,
De-au rămas holbaţi la mine! Apoi, când ai şti, săracii,
Cum s-au dus să-mi umple-ndată, cu făină, toţi trei sacii!
— Aş! se poate? zise popa. Iar Păcală: — Nu mă crezi?
Hai la saci, poftim, dezleagă-i, părinţele, şi-ai să vezi!
Şi din jug scoţându-şi boii, înspre iesle i-a mânat.
Popa drept la saci se duse; pe tustrei i-a dezlegat.
Spre cerdac apoi se-ntoarse: — Mamă! vino să priveşti!
E făină-n ei! Îţi place? Mai văzut-ai de când eşti?
Doamne! Cum să scapi de ăsta? Ce poţi oare să-i mai faci?
Când el ştie,-mpieliţatul, să orbească şi pe draci!?
Petre Dulfu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!