Azi, înainte de a pleca să o iau pe Maria de la școală, am ieșit puțin cu Richi. Marea problema e că dacă nu este scos cel puțin de trei ori pe zi, face pipi pe mochetă, iar mocheta asta prăzulie este mare cât tot apartamentul, cu excepția bucătăriei și a băii. Așa că îl scot, n-am chef să mă pună turcii la plată.
Am coborât, am ieșit în curtea din spate, i-am dat drumul animalului și, urmărindu-l cum se duce, am realizat brusc că el nu îmi aparține. Da, Richi nu e al meu, e al nevestei, trup și suflet (în condițiile în care animalele au suflet). Nu-mi pare rău deloc, resursele mele de iubire pentru animale s-au epuizat de când a murit Rax, prietenul meu negru din Calea Codrului. Știți cum e cu dragostea, uneori o pui pe toată la bătaie, se întâmplă ceva tragic și gata, mai departe nu poate fi decât prietenie, afecțiune, duioșie, mă rog, ce-o fi. Dar dragoste....
Așa am pățit eu cu Rax - a fost câinele vieții mele, ca să zic așa. Niciodată după el nu a mai fost un altul. Și câinele ăla era al meu. Cu adevărat era al meu și simțeam asta din privirile lui, din felul în care se apropia de mine, din modul în care aproape torcea ca o pisică atunci când întindeam mâna ca să-l mângâi... Era al meu și numai al meu, chiar dacă o iubea și pe mama și pe Luminița. Nu era al lor nici măcar puțin de tot.
Ei, asta simt eu acum când mă uit la Richi. Simt - și nu știu cum se petrece lucrul ăsta - că nu e al meu. Sigur, poate simt asta pentru că nici eu nu sunt al lui - adică nu-l iubesc cum îl iubeam pe Rax. Totul este posibil. Nici nu știu dacă mă interesează cu adevărat o explicație sau îmi este de ajuns să constat că așa e. Oricum, ideea e că eu nu am câine. E unul pe-aici prin casă, unul care doarme cu mine, de care n-am loc nici când mă duc la baie, care se uită la mine cu ochii ăia care parcă ar înțelege ce și cum... E Richi - cățelul casei, cățelul familiei. Corect, e Richi - dar nu e câinele meu.
Așa am pățit eu cu Rax - a fost câinele vieții mele, ca să zic așa. Niciodată după el nu a mai fost un altul. Și câinele ăla era al meu. Cu adevărat era al meu și simțeam asta din privirile lui, din felul în care se apropia de mine, din modul în care aproape torcea ca o pisică atunci când întindeam mâna ca să-l mângâi... Era al meu și numai al meu, chiar dacă o iubea și pe mama și pe Luminița. Nu era al lor nici măcar puțin de tot.
Ei, asta simt eu acum când mă uit la Richi. Simt - și nu știu cum se petrece lucrul ăsta - că nu e al meu. Sigur, poate simt asta pentru că nici eu nu sunt al lui - adică nu-l iubesc cum îl iubeam pe Rax. Totul este posibil. Nici nu știu dacă mă interesează cu adevărat o explicație sau îmi este de ajuns să constat că așa e. Oricum, ideea e că eu nu am câine. E unul pe-aici prin casă, unul care doarme cu mine, de care n-am loc nici când mă duc la baie, care se uită la mine cu ochii ăia care parcă ar înțelege ce și cum... E Richi - cățelul casei, cățelul familiei. Corect, e Richi - dar nu e câinele meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu