De-ale lui Zoscenko (8)

Aristocrata

Grigori Ivanovici răsuflă o dată adînc şi în­cepu:

— Mie, măi fraţilor, nu-mi plac femeile care poartă pălărie. Cînd femeia umblă cu pălărie şi cu ciorapi de fildecos, ori ţine în braţe un căţe­luş, ori are un dinte de aur, pentru mine o aris­tocrată din astea nici nu mai e femeie, nu face două parale.

Cu toate astea, într-o vreme mi s-au aprins călcîiele după o aristocrată. Mă plimbam cu ea, am dus-o şi la teatru. La teatru am şi dat de bucluc. Acolo, la teatru, şi-a dat ea ideologia pe faţă.

Am cunoscut-o în curte. La o şedinţă. Mă uit şi văd o fîţă. Cu ciorapi în picioare, cu un dinte de aur în gură.

— Unde stai, cetăţeană? zic. La ce număr?

— La şapte, zice.

— Să fii sănătoasă, zic eu.

   Şi nu ştiu cum, mi-a şi căzut cu tronc la inimă. Am îndesat-o cu vizitele. La apartamentul şapte. Mă duceam ca persoană oficială, chipurile ca s-o întreb: cum stai, cetăţeană — aveţi ceva defec­ţiuni la robinet, la toaletă? Funcţionează?

— Da, zice, funcţionează.

Şi îşi trage peste umeri şalul de molton, şi nu mai scoate o vorbă. Numai ochii îi sticlesc. Şi dintele din gură străluceşte.

Am tot dat pe la ea vreo lună de zile, pînă s-a obişnuit cu mine. A început să-mi răspundă mai în amănunt: robinetul funcţionează, mulţumesc, Grigori Ivanovici.

Pe urmă am mers şi mai departe — am început să ieşim împreună la plimbare pe străzi. Cum ieşim în stradă, îmi cere s-o iau la braţ. O iau eu la braţ şi mă las tîrît de ea. Ce să-i spun nu ştiu, şi mi-e şi ruşine de oameni.

Odată îmi zice:

— Ce mă tot duci aşa pe străzi? Am ameţit. Cum eşti cavaler şi la putere, zice, ai putea să mă duci, parexamplu, la teatru.

— Se poate, zic.

Taman bine a doua zi s-au primit de la celulă nişte bilete pentru operă. Am căpătat şi eu unul. Altul mi l-a cedat Vasea lăcătuşul.

Nu m-am uitat la bilete, dar vezi că nu erau la fel. Al meu era la parter, al lui Vasea la galerie.

Ne-am dus la teatru. Ne-am aşezat pe locurile noastre. Ea pe biletul meu, eu pe-al lui Vasea. Stau la cucurigu şi nu văd nici pe dracu. Dacă mă aplec peste balustradă, o văd pe ea. Dar nu prea bine. Am căscat eu ce-am căscat, pe urmă am coborît. Cînd mă uit, eram taman în antract. Dînsa ieşise şi ea în antract.

— Bună seara, zic.

— Bună seara.

— Oare, zic, aici funcţionează robinetul?

— Nu ştiu, zice.

Şi o ia spre bufet. Eu — după ea. Se învîrte prin bufet şi se uită la tejghea. Pe tejghea — o tavă, şi pe tavă — nişte prăjituri.

Eu mă foiesc ţanţoş pe lîngă dînsa, uite-aşa ca un burjui, şi o invit:

— Dacă, zic, ai poftă să mănînci o prăjitură, nu te jena. Plătesc eu.

— Mersi, zice.

Şi se apropie de tavă, cu un mers destrăbălat, şi haţ una cu cremă. Şi dă-i, înfulec-o!

Banii mei — număraţi. Cel mult pentru trei prăjituri. Ea mănîncă, eu mă scotocesc prin bu­zunare, mă uit pe furiş cîte parale am. Parale — mai nimica.

După ce a mîncat-o pe aia cu cremă, haţ alta. Am icnit, dar am tăcut. M-a luat aşa, ca o ruşine burgheză. Halal cavaler fără bani!

Mă învîrt în jurul ei ca un cocoş. Ea rîde şi aşteaptă să-i fac complimente.

— N-ar fi timpul să intrăm? zic eu. Poate a sunat.

— Nu — zice ea.

Şi mai ia o prăjitură.

— Nu-i cam mult pe stomacul gol? zic eu.

— Nu, zice, sîntem obişnuiţi.

Şi o ia şi pe-a patra.

Atunci mi s-a suit sîngele la cap.

— Pune-o la loc! zic.

S-a speriat. A rămas cu gura căscată. Eu — parcă m-a muşcat strechea. Acuma tot s-a zis cu plimbările noastre!

— Pune-o dracului la loc! zic.

A pus-o la loc. Eu îl întreb pe bufetier:

— Cît am de plată pentru trei prăjituri?

Bufetierul face pe nisnaiul.

— Aveţi de plătit patru bucăţi, zice. Atîta şi atîta.

— Care patru?! zic eu. Cînd a patra e pe tavă?

— Nix, zice el. Măcar că e pe tavă, dar a fost muşcată şi turtită cu degetul.

— Da' de unde! zic. De unde-ai mai scos-o şi pe asta?

Bufetierul face pe nisnaiul, dă din mîini.

S-a strîns lumea, vezi bine. Experţi.

Unii zic că a fost muşcată, alţii zic că nu.

Eu mi-am întors buzunarele pe dos: ce de-a nimicuri au mai căzut din ele! Lumea rîde. Mie nu-mi arde de rîs. Eu număr banii. I-am numă­rat: taman bine mi-ajung pentru patru bucăţi. Degeaba am mai făcut tărăboi, pe cinstea mea! Am plătit. După aia îi zic doamnei:

— Mănînc-o, cetăţeană. S-a plătit.

Doamna nu se clinteşte. Se jenează să mănînce prăjitura.

— Dă c-o mănînc eu — se bagă unul.

Şi a mîncat-o. Pe banii mei.

Am intrat în sală. Am văzut opera pînă la sfîrşit. După aia, ne-am întors acasă.

În faţa casei, ea îmi zice cu tonul ei burghez:

— Destul de urît din partea dumitale. Ăi care  n-au bani nu se plimbă cu doamnele.

Eu îi zic:

— Nu banii, cetăţeană, fac fericirea omului. Iartă-mă că-ţi dau poveţe.

Şi uite-aşa ne-am despărţit.

Nu-mi plac aristocratele.