vineri, 6 aprilie 2012

Ispravile lui Pacala (12)


Evanghelia
După ce-a-ngropat-o popa şi pe ea cu cinste mare,
Sta la vatra-i, dus pe gânduri: ce să mai încerce oare?
Astăzi soacra, ieri nevasta îi plecară pe vecie.
Mai avea un fiu pe lume, doar atâta bucurie.
Şi Păcală tot în slujbă!
Spre-al său fiu deci s-a-ndreptat:
— Dragul tatii! Cu-aşa diavol, într-o casă nu-i de stat!
Să lăsăm aicea totul şi s-o ştergem amândoi;
Că de nu, strigoiul ăsta ne răpune şi pe noi!
— Ai dreptate, zise fiul. Decât să ne prăpădim
În curând şi noi, mai bine, zău, în lume să fugim!
Hotărând ei astfel, haide, popa-şi strânge de prin casă
Cărţile cu slovă veche, şi-ntr-un sac adânc le-ndeasă.
Intr-apoi în cămăruie, una-alta să mai cate.
Dar Păcală, de pe-afară, a-nţeles ce gând îl bate.
— Hm! voieşti să fugi în lume, bunule stăpân al meu?
Bine, fugi! Dar unde-i merge, am să te-nsoţesc şi eu.
Cu acestea, zvâc! din tindă în odaie el pătrunde,
Şi sub cărţi în sacul mare al părintelui s-ascunde.
Din cămara de alături popa-n casă iar când vine,
Mai îndeasă-n sac ce-ndeasă, — dup-aceea-l leagă bine,
Şi săltându-l pe un umăr: — Doamne! dă-ne ajutor!
Cu băiatul după dânsul, a luat-o la picior!
* * *
Merg aşa ei multă vreme, când la deal şi când la vale,
Până, iată-i, cam spre seară, că-ntâlnesc o apă-n cale.
Cum s-o treacă? Pod pe-aproape, luntre nu se pomenea.
Râul nefiind prea mare, popa înainte-o ia.
Şi odrasla-i după dânsul, cu picioarele prin apă.
Dar deodată, sacul popii, zup! în râu cu fundul scapă.
De sub cărţi atunci Păcală strigă tare, să s-audă;
— Saltă sacu-n sus, părinte! Evanghelia se udă!
Popa, dus cu gându-aiurea, îşi opreşte paşii-n grabă:
— Cum? Ai spus ceva, băiete? pe copilul său l-întreabă.
— Eu? Nimic! răspunse-acesta. Apoi calea şi-o urmară.
Dar abia trei paşi făcut-au, sacul, buf! în apă iară.
De sub cărţi, Păcală strigă şi mai tare ca nainte:
— Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte!
Popa stă, ridică sacul, şi-nspre-a sa odraslă cată:
— N-auzişi nimic, băiete, nici acum?
— Ba cum nu, tată!
Parc-aud şi-acuma încă respicatele cuvinte:
“Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte!”
Cine se putea să strige? Că p-aicea nimeni nu-i.
Strigătul părea că vine chiar din fundul sacului!
Bietul popă, hoalbă ochii: — Ce-o fi asta? Dar deodată
Spre băiat îşi aţinteşte iar privirea-nviorată:
— Valeu! ce minune, Domnul, azi să văd m-a-nvrednicit!
Ştii, din sacul meu, anume, glasul cui l-ai auzit?
Evanghelia-mbrăcată numa-n aur şi cu file
Aurite de pe margini: aia mi-a vorbit, copile!
Ah, ce carte minunată, dragul tatii! ai văzut?
Hai la mal... să strâng la pieptu-mi cartea sfântă, s-o sărut!
Şi la celalt ţărm al apei într-o clipă ajungând,
Nu ştia, biet, cum să scoată cartea scumpă mai curând!
Când dezleagă sacul însă şi zăreşte pe Păcală,
Popa-ncremenit rămâne: — Tu eşti? Ochii nu mă-nşeală?
Vai! Trăsni-te-ar sfântul, drace! N-am să scap în veci de tine?
El ţâşni din sac afară: — Ce? Te-ai supărat pe mine?
Popa, o mâlci pe dată: — Aş! Mă vezi tu supărat?
Mă prinsese doar mirarea, când în sac de tine-am dat!
Petre Dulfu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!