vineri, 13 aprilie 2012

Ispravile lui Pacala (13)

Răfuiala
Încotro să se mai ducă? Şi la ce? Era şi seară.
Osteniţi de drum, pe malul râului se aşezară.
— Să mânem aci!
— Prea bine. Ah, stăpânule iubit,
Nici nu ştii, în calea asta cât de multe-am pătimit!
Ba în sac să mă înăbuş, ba în râu să pier la fund,
Dar avuşi de mine milă, n-ai lăsat să mă cufund.
D-aia şi eu, îndurat-am toate, fără să cârtesc;
Doar să pot, părinte dragă, şi la drum să te-nsoţesc!

Cuvântând aşa, Păcală se trânteşte-alături jos,
Lângă râu — şi, cum se culcă, prinde-a sforăi vârtos.
Luna strălucea pe boltă şi-aşternea cu măiestrie
Peste râu o punte dalbă de lumină argintie.
Iară popa sta pe gânduri. Să se culce? Ţi-ai găsit!
Parcă mai putea să doarmă, cum era de necăjit?!
Lângă sluga-i adormită, sta... părea că stă de pază.
Dar deodată... ce-i dă-n minte? Faţa i se-nviorează.
“Ha! (în gândul său îşi zice). Ai venit şi tu cu mine,
Năzdrăvanule? Degeaba! tot scăpa-voi eu de tine!”
Îşi îndreaptă-n grabă ochii spre copilul său apoi:
— Hai, că e târziu, băiete! să ne odihnim şi noi.
— Bine, tată dragă, haidem!
Cu acestea se lungiră
Şi ei unul lângă altul jos pe iarbă, şi-adormiră.
Dar Păcală, de alături, cum dormea cam iepureşte.
Numai ce se scoală iute, şi prin minte ce-i trăsneşte?
Schimbă locul, se aşează... între popă şi băiat:
— Iac-aşa... Să stea copilul popii lângă râu culcat.
Pe la jumătatea nopţii, luna s-ascunsese-n nor;
Vântul apleca-nspre apă crengile răchiţilor.
Deşteptat din somnu-i, popa se ridică-n sus tiptil.
Zvârle de pe ţărm în valuri... pe iubitul său copil.
Şi crezând că-şi îmbrâncise nu copilu-n râu, ci-argatul,
Zice: — Mulţumescu-ţi, Doamne, că scăpai de necuratul!
Pune iar la urmă capul jos pe-a ţărmului verdeaţă,
Şi-adâncit în vise doarme, până-n zori de dimineaţă!
Când deschide însă ochii, dup-al zorilor mijit,
Şi zăreşte pe Păcală jos alăturea lungit,
Iar pe-al său fiu nicăirea: Vai! să-nnebunească-i vine:
— Îndrăcitule!... Copilul!... Unde e de lângă mine?
Sluga, se ridic-agale: — De!... pe unde-o fi... ştiu eu?
Ce?... te-ai supărat, părinte?
Popa sare ca un leu:
— A! Răpusu-mi-ai şi fiul? Îţi plătesc eu astăzi ţie!
Ia stăi! Şi spre el s-aruncă, să-l sugrume, să-l sfâşie.
Neclintit din loc, Păcală, de mânia lui râdea:
— Hei... îi zise-n lături dându-l, ce te răţoieşti aşa?
Toţi eram aci aseară. Dacă azi băiatul nu-i,
Eu sunt vinovat? Ia seama, supărării frâu să-i pui!
Vezi să nu te-ntorci acasă cu spinarea jupuită!
Aş! Acestea-l scot pe popa şi mai tare din sărită.
— Cum? Ce-ai zis? Ce-ai zis! Ha, câine, diavol, şarpe veninos!
Ian aşteaptă, că ţi-oi da eu! Ş-un pietroi luă de jos.
Dar Păcală se repede, strâns cu dreapta mi-l înşfacă,
Iar cu stânga scoate-nscrisul din şerpar: — Părinte, iacă!
Pe această hărţulie s-află scris ce-mi eşti dator!
Azi să mă omori voit-ai, şi-aş putea să te omor!
Dar eu nu vroi decât ceea ce se spune-aci-n înscris!
Pregăteşte-ţi deci spinarea! Auzit-ai ce ţi-am zis?
Popa-n braţe-aşa voinice lănţuit când se văzu,
Din întărâtată fiară, miel îndată se făcu.
— De! gândea, mă are-n mână!... E mai tare, din păcate!
Şi-ncepu să se tocmească: — Ian ascultă, măi argate!
Văd că-s vinovat şi nu vroi împotrivă-ţi a mă pune:
Eşti în dreptul tău a-mi face tocmai cum înscrisul spune.
Însă iartă, fie-ţi milă, nu mă jupui prea tare.
Căci să rabd aşa durere nu voi fi — mă tem — în stare.
Cu cosorul pe spinare mulţumeşte-te a-mi face
O zgârietură, două, şi mă lasă-apoi în pace.
Azi, pe tine-ntâia oară-i doară că m-am supărat!
— Da? Să iert? Să-mi fie milă? Aş? Mi-e frică de păcat!
S-ar putea să calc înscrisul?... Şi... la urmă... dumneata
Ai avut vrodată milă, de când eşti, de cineva?
De argaţii d-astă-vară ţi-a fost milă — vai de ei —
Când sluţitu-i-ai cu briciul?... Ei erau chiar fraţii mei!
Auzind acestea popa, ce să zică?... ce să facă?
Anteriul de pe spate şi cămaşa şi-o dezbracă:
— Hai poftim!
Dar lui Păcală inima i s-a-nmuiat:
— Nu-ţi fac nici o-nţepătură!... Iacă! zise. Eşti iertat!
Ridicându-i sacu-n urmă, îi turnă din el sub nas,
Jos pe pajişte grămadă, cărţile: — Na, bun rămas!
Eu mă duc... Pe cărţi, părinte, să citeşti, când îi voi.
Sacu-l iau cu mine însă, că la drum... mi-o trebui.
Doar atâta-ţi iau simbrie! De-azi, te las cu Dumnezeu!
Astfel glăsui flăcăul, şi-a plecat în drumul său.
Chiar atunci — de dup-o culme — răsărea şi-al zilei domn,
Soarele, scăldând în aur câmpul deşteptat din somn.
* * *
— Ş-unde-a mers de-aici Păcală?
— Staţi, mai ascultaţi la mine!
Pân-aici... nimica toată; ce-i frumos, de-acuma vine!
Petre Dulfu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!