Mici intamplari cu animale (29)

Pe cînd eram licean şi umblam în vacanţă cu puşculiţa, un băiat care păştea viţeii mi-a spus că într-o pădurice „se ţine o găină de munte". A văzut-o de mai multe ori, şi pe jos, şi prin copaci — să merg să o împuşc. Găina de munte nu putea să fie în acea regiune de dealuri joase; ştiam că potîrnichea nu se aşază în copac; de ieruncă pe acolo n-am auzit. Poate să fie vreun fazan, rătăcit cine ştie de unde. Ar fi fost un mare eveniment să împuşc un fazan! 

M-a dus băiatul pe unde văzuse acel vînat misterios, dar n-am dat de el. încă­păţînat, am venit a doua zi şi am căutat cu de-amănuntul peti­cul de pădure. Iat-o ţîşnind de sub o tufă! Ce ieruncă, ce fazan? Găină ca toate găinile, din soiul celor cenuşii cu pete mici, albe. Pînă să văd de puşculiţa mea, a alergat repede-repede şi s-a pierdut între tufe. Apoi am auzit-o bătînd din aripi şi am zărit-o cocoţată în coroana joasă a unui copac. Cînd m-am apropiat plecase, în zbor sau pe jos — nu ştiu. M-am ambiţionat să o împuşc cu flobertul meu de nouă mi­limetri, m-am căznit cîteva zile, am şi văzut-o, dar nu m-am putut apropia de ea. Atentă, şireată — sălbatică.

Aveam un prieten, pe Aurel, care era pîndar la vii şi, mai tîrziu, a fost paznic de vînătoare. Într-o seară am zărit găina în copac. Aurel, cu puşca lui vrednică, a coborît-o îndată. Era într-adevăr o găină de curte, care se sălbătăcise. Şi nu-i mer­gea rău în pădure, era mare şi grea, cu pene frumoase, ca lustruite. Nevoia a învătat-o să si zboare. Atît cît avea trebuinţă ca să se apere de duşmanii de pe jos.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor