Semnele bolii

Spun unii că există o boală care se manifestă prin apariţia la încheieturile genunchilor a unor pete de un frumos albastru deschis. Într-o zi, constaţi că ai acele pete la încheietura genunchiului stâng. Te duci repede la doctor şi el îţi spune că boala e periculoasă, dar se vindecă dacă ţii un regim. Regimul presupune, printre altele, să renunţi la unele obiceiuri cu care convieţuieşti de când erai adolescent - să zicem mâncatul de cartofi prăjiţi şi băutul de bere. Te apuci de regim şi după un timp petele dispar. Mai trece o vreme şi, într-o zi veselă îţi spui:    „Ia să mănânc eu nişte cartofi prăjiţi şi să beau o bere, că doar numai din atât nu o să se întoarcă boala”. Mănânci şi bei, petele nu apar. După un timp, iar mănânci cartofi şi iar bei bere. Petele nu apar. Trec luni şi ani, bei bere la cartofii prăjiţi şi nu se întâmplă nimic. Apoi, într-o dimineaţă, vezi că încheietura genunchiului drept a prins o uşoară nuanţă de bleu-ciel. Te sperii şi imediat renunţi la bere şi cartofi. După câteva luni, pielea îşi revine la culoarea normală

Joci jocul asta de câteva ori, după care începi să capeţi convingerea că boala e ca o fereastră pe care o deschide vântul, dar pe care o poţi închide când vrei tu. Aşa că la un moment dat, nu mai ţii cont de regim, mănânci şi bei ca înainte. După ce trece o lungă perioadă în care ai făcut ce-ai vrut, într-o dimineaţă senină simţi ceva nu tocmai obişnuit, o senzaţie că se întâmplă ceva cu tine. Imediat te gândeşti: „E boala”. Dai să te uiţi la încheietura genunchiului - drept sau stâng, n-are a face - dar ceva te reţine. „Dacă e plină de pete albastre?” te întrebi. „Asta ar însemna să mă apuc iar de regim, ori eu nu mai pot să fac lucrul ăsta, uite, săptămâna viitoare e ziua mea, pe urmă vine sindrofia de la serviciu, mai e niţel şi soseşte Paştele. Dacă îmi privesc spatele genunchilor, nu mai pot să beau şi să mănânc, aşa că mai bine nu mă mai uit”. Şi, din clipa aia, încetezi să-ţi examinezi încheieturile genunchilor. Când te duci la baie, te fereşti să te vezi în oglindă, nu mai porţi pantaloni scurţi ca nu cumva cineva să-ţi spună vreodată „Vezi că ai nişte pete albastre”, când te dezbraci în prezenţa cuiva ai grijă să nu-i întorci spatele. După o vreme, te gândeşti: „Dacă petele astea apar în faza următoare a bolii şi la încheieturile mâinilor?” Aşa că începi să le ascunzi şi pe ele, porţi numai mânecă lungă, nu te mai duci la plajă, refuzi să ţi se ia sânge. În scurt timp, oglinzile devin, vorba lui Borges, abominabile. Nu le mai foloseşti, te apropii de ele doar când nu se poate altfel şi atunci închizi ochii. Marea ta grijă devine să te fereşti de orice obiect lucios, în care se pot reflecta semnele bolii. Şi în tot acest timp, mănânci cartofi prăjiţi şi bei bere, într-un fel de confruntare cu boala care ştii sigur că te năpădeşte tot mai mult, dar pe care ai senzaţia că o poţi învinge prin ne-privire. În cele din urmă, acoperi oglinzile cu pânze albe, fără să realizezi că asta nu înseamnă nimic altceva decât că deja ai murit şi tot ce mai urmează să ţi se întâmple este să fii îngropat.