duminică, 29 aprilie 2012

Un sentiment uitat

Ieri am mers prin Serengeti Park atât de mult pe jos, împreună cu Maria, încât la un moment dat am obosit. Şi cum tocmai eram lângă nişte pâlcuri de flori, m-a năpădit un sentiment pe care-l uitasem complet din vremea când aveam 12 -13 ani şi mergeam cu băieţii din 23 August - astăzi Ferdinand, în vârful Văii Rele, să culegem narcise. Aventura dura destul de mult şi nu era chiar lesne de dus la bun sfârşit. O luam pe drumul forestier şi mergeam pe el până la capăt, când se pierdea într-o potecă tot mai subţire. Acolo începea urcuşul, foarte abrupt, prin pădure. Îl luam în piept şi, după vreo jumătate de oră, copacii se răreau şi ajungeam într-o zonă cu pantă puţin mai lină, plină de narcise. Urcam şi culegeam, lumina devenea tot mai puternică şi, în sfârşit, ajungeam deasupra Sinaii, pe vârful Cumpătu. Ne continuam drumul cu braţele pline de flori şi, în punctul de unde se vedea oraşul cel mai bine, stăteam întinşi în iarbă şi ne umpleam de fericirea pe care numai libertatea deplină ţi-o poate da. Nu am mai cunoscut fericirea aia niciodată.
Apoi coboram. Treceam pe lângă o stână unde uneori ne înfruntam cu câinii, apoi intram iar în pădure şi, pe poteci pe care doar noi le ştiam, ajungeam în oraş. Cu toată oboseala, cu toată durerea de picioare, mă simţeam de parcă aş fi fost cel mai important om din lume. Până să ajung acasă, mă întâlneam cu fel de fel de oameni, unii din zonă, alţii, evident, turişti şi simţeam fără să-i privesc că se uită cu jind la buchetul meu uriaş de narcise, că ar vrea şi ei să culeagă, dar că nu au nicio şansă să ajungă acolo sus, unde numai eu şi băieţii din 23 August ştiam să ajungem. Îmi închipuiam că mă privesc ca pe un erou al muntelui, care îi cunoaşte în amănunt toate tainele, un băiat deprins să înfrunte înălţimile şi pericolele şi, trebuie să recunosc, senzaţia aia mă umplea de o mulţumire greu de descris.
Câteva din trăirile de-atunci m-au năpădit, cum spuneam, la sfârşitul turei pe care am dat-o prin Serengeti Park. Oboseala şi mirosul florilor m-au făcut să mă simt pentru o secundă ca pe vremea când coboram împreună cu băieţii din Vârful Cumpătu. Am încercat să păstrez senzaţia, să mă bucur de ea, dar a fugit rapid, nu înainte de a face să adie în sufletul meu un fior de bucurie tristă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!