joi, 17 mai 2012

De-ale lui Zoscenko (14)

ELECTRICIANUL
Eu, fraţilor, nu discut cine e mai important în teatru — actorul, regizorul sau poate tîmplarul. Faptele au s-o arate. Faptele vorbesc singure.
Cele de mai sus s-au petrecut la Saratov sau la Simbirsk, pe scurt, undeva pe-aproape de Turkestan. La teatrul orăşenesc. Se juca acolo o operă. Afară de artişti, care jucau desăvîrşit, mai era la teatrul acela şi un electrician, pe nume Ivan Kuzmici Miskişev. În 1923, cînd s-a făcut o fotografie în grup cu tot teatrul, electricianul ăsta a fost aşezat undeva, la margine; deh, personal tehnic. În mijloc, pe un scaun cu spetează, stătea tenorul.

   Ivan Kuzmici Miskişev n-a zis nimic, dar a rămas cu un fel de rîcă. Mai ales că el a ieşit în fotografie şters, neclar.
   Acuma să vezi ce se-ntîmplă. Azi, bunăoară, se joacă „Ruslan şi Ludmila”. Muzică de Glinka. Dirijează maestrul Kaţman. La opt fără un sfert vin la electricianul nostru două domnişoare, cu­noştinţe de-ale lui. Le-o fi invitat el mai înainte, ori au venit aşa, de capul lor, asta nu se ştie. Ei bine, vin domnişoarele astea, îi fac ochi dulci şi se roagă de el să le bage în sală. Să vadă spec­tacolul.
Electricianul zice:
— Cu multă plăcere, doamnelor. Imediat vă procur două bilete. Aşteptaţi-mă aici, lîngă ca­bină.
Şi dă fuga la director.
Directorul îi zice:
— Azi e zi de sărbătoare. Îi o mulţime de lume. Toate locurile sînt ocupate. Nu pot.
— Aşa? face electricianul. Atunci eu refuz să joc. Refuz, adică, să vă luminez producţia. Ju­caţi fără mine. Să vedem care din noi e mai im­portant, cine se cuvine să fie fotografiat la mar­gine, şi cine la mijloc.
Şi zicînd aşa, s-a întors în cabină, a stins toate luminile, a încuiat cabina cu cheia şi stă şi flir­tează cu fetele.
Balamuc mare! Directorul aleargă încoace şi încolo. Publicul urlă. Casierul ţipă: îi e teamă să nu i se fure banii pe întuneric. Haimanaua aia de prim-tenor, obişnuit să se fotografieze întot­deauna în mijloc, se prezintă la direcţie şi spune cu vocea lui de tenor:
— Eu pe întuneric refuz să cînt. Dacă nu e lumină — zice — eu plec. Eu — zice — îmi pă­zesc vocea. Să cînte electricianul.
Electricianul sare şi el:
— Şi ce dacă nu cîntă! Atîta pagubă! Dacă dînsul se tot fotografiază în mijloc, atunci cu o mînă să cînte şi cu ailaltă să aprindă luminile. Crede că dacă e tenor trebuie să i se facă mereu lumină? Acum vremea tenorilor s-a dus!
Vezi bine, cei doi s-au şi luat la harţă.
Deodată, apare directorul şi zice:
— Unde-s fetele alea, fir-ar ele ale dracului? Din cauza lor se duce de rîpă spectacolul. Las' că le găsesc eu un loc, lua-le-ar naiba!
— Iată-le! zise electricianul. Numai că spectacolul se duce de rîpă nu din cauza lor, ci din cauza mea. Fac lumină imediat. Că mie din prin­cipiu nu mi-e milă de energie.
Şi îndată aprinde luminile.
— Puteţi începe — zice.
Domnişoarele au fost aşezate în faţă şi specta­colul a început.
Acum socotiţi şi dumnevoastră cine prezintă mai multă importanţă în complicatul mecanism teatral.
Desigur, dacă stai să judeci la rece, tenorul pre­zintă şi el o anumită valoare pentru teatru. E cîte o operă care nici nu se poate juca fără tenor.
Dar nici fără electrician nu e viaţă pe scena tea­trului.
Aşa că ei amîndoi sînt la fel de valoroşi. Şi n-are nici un rost să faci pe grozavul, fălindu-te că eşti tenor. N-are rost să eviţi relaţiile priete­neşti. Şi nu e cazul ca alţii să iasă în fotografie şters, neclar!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!