Mici intamplari cu animale (38)

Cuiburi insolite

În grădina unei gospodării din oraşul B. trăia o pereche de căprioare aduse acolo de vreo doi ani şi îngrijite cît de bine pot fi îngrijite asemenea făpturi gingaşe în întinderea celor cîteva sute de metri pătraţi. În primăvară, cînd m-am abătut pe acolo, căpriorul avea treabă multă cu curăţitul cor­niţelor, îi crescuseră podoabe lungi, destul de groase şi per­late — semn că troaca cu grăunţe şi verdeaţa dată de la mînă pot înlocui în oarecare măsură belşugul de hrană din libertate. De altfel, cînd le-am văzut, aceste căprioare erau urîte. Toc­mai năpîrleau, cu părul de iarnă pe jumătate smuls, jumătate zbîrlit şi murdar, cu cel de vară încă neîncheiat. În legătură cu această schimbare de haină, întîi mi s-a spus, apoi am ob­servat şi eu, stînd la un fel de pîndă, un lucru ciudat.

În orăşelul cu multe clădiri publice înalte şi pline de coşuri, sălăşluieşte un număr excepţional de mare de stăncuţe. Pretu­tindeni zăreşti aceste păsări deştepte văzîndu-şi de treburile lor, păşind grav cu paşi largi, povestind perechi-perechi şi obser­vînd toate cu ochii lor alburii. Au însă un mare păcat: îşi fac cuiburile în coşuri şi le astupă adeseori cu desăvîrşire, motiv pentru care nu sînt prea iubite şi ocrotite în oraş.

La vremea asta de primăvară stăncuţele îşi clădesc sau îşi repară cuiburile. Pentru perechile harnice, descoperirea unei cîrpe sau a unei şuviţe de lînă echivalează cu găsirea unei co­mori. Şi acum iată ce se întîmplă cu căprioarele...

Căpriorul zace la soare, moţăind cu plăcere. Deodată vin în zbor, una după cealaltă, două stăncuţe, se aşază pe căprior şi îndată încep să smulgă cu ciocurile din blana de iarnă, aproape desprinsă de la rădăcină. Căpriorul le primeşte cu vădită plă­cere: se întinde, îşi lungeşte gîtul închizînd şi mai mult ochii. Aşa cum fac, de pildă, purceii, cînd îi scarpini pe burtă. În puţine clipe stăncuţele au smuls cîte un smoc bun de păr, fie­care a luat în cioc ce a smuls şi au plecat repede spre cuibul lor. Nu peste mult timp vin alte stăncuţe — poate revin şi cele de mai înainte —, se aşază şi pe spatele căprioarei care se plimbă prin ţarc şi repetă aceeaşi... recoltare de păr bun pentru cuiburi.

Deci o facere de bine împrumutată: căprioarele se bucură şi le place că sînt scărpinate de stăncuţele ce adună părul din blana de iarnă, incomodă, care în bună parte stătea numai prinsă în părul nou şi de care în libertate s-ar scăpa uşor frecîndu-se de tufe. De cealaltă parte, stăncuţele au un... cen­tru de aprovizionare bogat şi foarte uşor de exploatat.

Dar cum au ajuns să încheie acest „contract" cuminte? Iniţia­tiva, desigur, a fost a stăncuţelor. Ele sînt mai isteţe şi scotocesc toate ungherele după ceea ce le trebuie. Au descoperit în ţarcul căprioarelor un mănunchi de păr lepădat. L-au luat, i-au con­statat calitatea bună şi l-au folosit la cuib. Apoi s-au întors să mai caute, tot acolo. Şi au văzut că pe spinarea căprioa­relor se găseşte mulţime mare de asemenea material bun. Cu căprioarele, stăncuţele au cunoştinţă veche: cînd omul umple trocuţa cu păsat vin şi ele, stăncuţele, şi se înfruptă alături de aceste făpturi blînde şi fără pizmă faţă de hoaţe. Deci, de ce să nu încerce să şterpelească puţin păr? Prima încercare a reuşit. Părul s-a desprins uşor şi îmbelşugat, iar căprioara nu s-a arătat potrivnică. Din contra, ea a avut un simţămînt plăcut cînd i s-a smuls uşor părul mort, şi a stat liniştită, invitătoare, cînd s-a apropiat stăncuţa din nou ca să fure. Apoi a descoperit secretul şi perechea de stăncuţe din coşul vecin, şi pe urmă altele, şi a început o exploatare sistematică a... minei de păr! Spre folosul şi mulţumirea tuturor părtaşilor.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor