Mici intamplari cu animale (39)

Invoială cu ursul

Cînd treceam în hoinărelile mele prin apropierea stînei din Tomnatic, nu lipseam să nu merg la ea, chiar şi dacă apro­pierea însemna cale de un ceas. Acolo băciuia bătrînul Oprea — cu care eram prieten.

De data aceasta parcă s-a bucurat şi mai mult cînd m-a re­cunoscut de departe, venind escortat de hărmălaia cîinilor lui.

—  Bine că ai venit cu puşcă  — zîmbi mulţumit, după ce ne-am strîns mîna.

—  Adică vă necăjeşte rău ursul ?

—  Ne necăjeşte şi-i dăm dare grea. Dar altceva am vrea să împuşti dumneata, dacă-i face bine... Ia, pe afurisitul ăsta de cîine, pe Bîrcu, şi-mi arătă cîinele, care se culcase în apro­piere.

—  Cum aş putea face una ca asta? Şi de ce i-ai hotărît moartea, Oprea? Aproape n-am mai văzut cîine de stînă atît de voinic şi de frumos.

Oprea mi-a motivat sentinţa de moarte. Bîrcu era într-a­devăr voinic şi frumos. Şi viteaz a fost, între toţi cîinii. Dovadă si sfisietura de la gît, care i se vindecase fără păr şi pentru care lupul a plătit cu viaţa lui. Însă de la o vreme Bîrcu s-a stricat.

—  S-a învoit cu ursul!

—  Cum vine asta, Oprea ?

—  Iacă aşa. Cum nu-i nici prost, Bîrcu a văzut că după ospăţul ursului totdeauna rămîne cîte ceva. Nu poate mînca ursul deodată juncanul sau vaca. Rămîne carne şi cîinele ăsta a găsit-o şi s-a înfruptat din ea. Şi atunci de ce să prigonească el ursul, care îi întinde şi lui masă bună ? De ce să-l oprească din agoniseala din care are folos şi el? Şi a intrat în el nărav. Nu mai sare la urs şi dacă sare o face aşa, într-o doară, ca să nu i se cunoască viclenia. Apoi dimineaţa ia urma, se furişează pînă unde dă de ceea ce a rămas din hoit şi se întoarce la stînă umflat, încît abia îşi duce pîntecele...

—  Dar cu lupii ?

—  Cu lupii a rămas duşman de moarte. Lupii iau oaia şi nu mai rămîne din ea decît lînă pe ciozvîrte de piele. Pe seama lui Bîrcu nu prisoseşte, asa ca de pe urma ospăţului ursului. Mi-e milă şi mie de el, dar n-am ce face. Dacă-l mai las, se nărăvesc după el şi ceilalţi cîini.

Mi-a fost şi mie milă de cîinele frumos, cu părul lung, ţe­pos, sur de parcă i s-ar fi presărat piper peste blana albă. Şi ne privea cu nişte ochi blînzi, în care licărea deşteptăciune.

M-am împăcat cu Oprea într-o tranzacţie. Cînd au venit stăpînii oilor cu sare şi ca să-şi primească burdufurile de brînză, l-au dus pe Bîrcu în sat. Degradat — cîine de curte.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor