Toţi indivizii extrem de graşi pe care i-am văzut - mă refer la cei care încă mai pot merge pe picioarele lor, aveau o expresie tragică. Ieri, la IKEA, teoria mi s-a confirmat din nou. Am văzut un colos înspăimântător, care mergea clătinându-se printre paturi şi dulapuri, oprindu-se la fiecare zece metri ca să-şi tragă sufletul. Mi s-a părut că era de cel puţin două ori cât mine şi asta, spre deosebire de ce mi se întâmpla acum vreo 10-15 ani, nu mi-a produs niciun fel de satisfacţie. Înainte vreme, când vedeam aşa ceva, îmi spuneam în barbă „Mama mia, păi eu faţă de ăsta sunt ca un pui de găină faţă de un struț". Acum nu-mi mai vin astfel de idei. Mai degrabă sunt cuprins de o anume fascinaţie, îmi imaginez cât de greu trebuie să-i fie unui astfel de om să trăiască, mă gândesc ce luptă duce el pentru fiecare secundă... Până la urmă, cum ar putea figura lui să exprime altceva decât tragism?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu