Mici intamplari cu animale (56)

Prada ursului

Animalele de pradă îşi au tactica lor, pe care o aplică aproape fără excepţie. Felinele — la noi rîsul şi pisica săl­batică — stau la pîndă sau se apropie tiptil, ca deodată să sară asupra victimei, din apropiere, în cîteva salturi largi. Dacă n-au reuşit să prindă în felul acesta, poate mai fac cîteva sărituri pe urma animalului scăpat, dar renunţă îndată, nu gonesc întins. Este adevărat că şi lupul se furişează pînă în apropierea turmei, ca apoi să se avînte şi să apuce, dar metoda lui de vînătoare, mai ales a mamiferelor mari sălbatice, e goana. Iute de picior, extrem de rezistent, goneşte vînatul pe distanţe mari, pînă ce acesta e istovit şi copleşit. Care e însă metoda ursului ?

Cît pare ursul de greoi şi de tîndălos, la nevoie e neînchipuit de sprinten, iar în fugă extrem de rapid. Oboseşte însă degrabă, nu poate să ţină iureşul pe distanţe mari, aşa cum fac alte sălbăticiuni. De turmă, de vita de la păşune, de ciurda de mistreţi se apropie şi el, încercînd să rămînă neobservat, ca să sară deodată şi să lovească. Dar oare goneşte după cerbi, căprioare şi mistreţi puşi pe fugă?

Iată cîteva observări nemijlocite, care ar răspunde la această întrebare.

Vorbeşte întîi un vestit vînător de jivine mari, atent obser­vator.

Într-o zi de august urcam o pantă a Muntelui Negovanul, spre coliba din Pîrva, în tovărăşia a doi paznici. Era tîrziu după-masă. Ne-am aşezat ca să ne odihnim puţin. Vedem în panta din faţa un grup de cerbi — erau două ciute şi trei tauri — ieşind în goană mare dintr-un pîlc de brădet ce se găsea în mijlocul plantaţiei întinse. Ne-am mirat de această grabă, dar imediat ne-a venit şi explicaţia. Din acelaşi petic de pădure a ieşit în fuga mare un urs zdravăn. Ajungînd în plantaţia plină cu bisacăn crescut înalt, s-a ridicat în două picioare, a privit lung în urma cerbilor, apoi, renunţînd la urmărire, s-a aşezat pe un bloc mare de piatră. A stat acolo mult, privind în jur, apoi a coborît leneş şi a început să pască. Nu i-a reuşit atacul prin surprindere şi a renunţat.

Am găsit în Muntele Balea din Retezat urma unui ţap negru, însoţită de urma unui urs. Intrigat să ştiu ce e cu urmele acestea, am căutat să le descos înţelesul si am mers pe ele înainte si înapoi. Ţapul, fiind în mişcare, a fost obser­vat de urs de departe; ursul s-a aşezat la pîndă în dosul unui bolovan mare, în calea prăzii, ţapul însă a trecut ca la douăzeci de metri de urs, care, văzîndu-şi planul eşuat, s-a repezit în salturi mari. În zadar! Cu cîteva sărituri, ţapul a trecut o cărare din apropiere, apoi rîul. Ursul l-a urmărit: doar pînă la cărare, o distanţă de numai vreo treizeci de metri, apoi s-a lăsat păgubaş.

Într-o primăvară, pe la orele opt dimineaţa, însoţit de un brigadier de vînătoare, ajunsesem la un observator din Muntele Măgura, observator din care cu o seară înainte am tras în­tr-un căprior. Acum veniserăm să-l căutăm. Abia urcat în observator, văd pe panta din faţa Muntelui Cujere o ciută cu un viţel care n-avea mai mult de zece-douăsprezece zile, fu­gind în plină goană, pe coastă în jos. Ajunşi în apropierea rîului Cujir, se opresc pentru un moment şi ciuta începe să pască. Dar după abia o jumătate de minut o iau din nou la goană pe coastă în sus, pînă la locul de unde au plecat. Acest joc s-a repetat de şase ori. La început n-am înţeles rostul acestor alergări. Panta era acoperită de arbori rari, distanţa pînă la mine era de vreo două sute cincizeci de metri; căutînd bine cu ocheanul împrejurimile n-am observat nimic ce ar fi putut speria ciuta. în cele din urmă am ghicit, cred, motivul: ciuta îşi deprindea viţelul să alerge, îl învăţa. După goana repetată de şase ori, ciuta ajunsă pe malul rîului sare în apă, viţelul o urmează şi, pentru un moment, unda repede a apei îl acoperă cu totul. Îngrijorat, spun paznicului să alerge în ajutor. Dar îndată a apărut capul viţelului, care încet, cu greu, a ieşit la mal. Ciuta se îmbăia în mijlocul apei, de plăcere bătea apa cu picioarele, încît ridica nouraşi de stropi. Zgomo­tul plescăitului apei se auzea pînă la noi. Scena aceasta atît de frumoasă mi-a prins întreaga atenţie. Dar întorcîndu-mi din întîmplare o dată privirea mai spre dreapta, mi s-a părut că mişcă un cotor de brad uscat, subţire. Cercetez cu atenţie şi descopăr un urs, un uriaş negru care, tupilîndu-se în iarba înaltă, se tîra încet spre ciuta din rîu. Oprindu-se unde tere­nul nu-l acoperea, numai cu capul ridicat din ierbărie, pri­vea neclintit prada de la vreo patruzeci de metri, de pe malul unei rîpe pe unde trebuia să treacă ciuta în drum spre adăpostul ei de zi. Cu binoclul la ochi văd precis cum îşi mişcă ursul urechile, ca să alunge muştele care îl necăjeau, văd cum îi luceşte în soare cojocul şi constat că are încă blana de iarnă, bună. Crucea lunetei îi găseşte spata, focul porneşte, namila se răstoarnă, ciuta şi viţelul dispar. Am regretat că n-am avut răbdarea să aştept şi atacul ursului. Dar el stătea la pîndă răbdurie, ştiind că atacul pe fugă, goana, nu i-ar reuşi

În Muntele Comarnic din Retezat, nu departe de satul Uric, în şaua unei muchii, se afla o sărărie, cam la osută cincizeci de metri deasupra rîului. La această sărărie se puteau vedea totdeauna capre negre. Îmi comunică paznicii că la vreo zece metri de la sărărie au găsit un brad frînt, purtînd în dreptul frînturii urmele ghearelor de urs. Căutînd rostul aces­tei rupturi, am ajuns la convingerea că ursul, în drumul lui, a observat la sărărie capre negre. S-a apropiat de ele, le-a atacat, dar fără să poată lovi vreuna. N-a mai urmărit de loc pe cele ce au plecat în goană speriată, ci... de mînie a rupt bradul.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor