Au circulat diverse
teorii pe marginea evenimentelor legate de Bestie. Una din ele il are ca
protagonist pe Jean Chastel, alta pe un anume conte Vargas. Iată-le.
Jean Chastel, luat
prizonier şi torturat într-o temniţă orientală, s-a întors cu o boală, pe
care i-a transmis-o apoi şi fratelui său, Pierre, precum şi fiului său, Antoine Chastel.
Dominat de această cumplită boală - licantropia, Pierre şi-ar fi ucis unul din
nepoţi, apoi ar fi reuşit să îşi ţină în frâu pornirile criminale. Mai puţin
norocos, şi neputându-şi controla stările, Antoine s-a retras pentru a trăi ca
un pustnic într-o zonă muntoasă, spre care Bestia a fost văzută îndreptându-se
de mai multe ori. Bănuit de localnici şi denunţat lui Beauterne, a fost vizitat
de archebuzier; la întrebările acestuia Antoine ar fi răspuns cu un urlet
animalic, repezindu-se asupra ofiţerului. Arestat şi întemniţat, a fost în cele
din urmă eliberat din lipsă de probe, dar în perioada cât a stat arestat, nu au avut loc crime.
În cele din urmă, Chastel-tatăl a curmat chinurile fiului său, împuşcându-l cu
un glonţ de argint, ceea ce a dus la moartea trupului său animalic. Câteva zile
mai târziu, un Antoine palid şi schimbat s-a întors acasă, pentru a începe o
viaţă nouă.
Deşi multe elemente ale
teoriei se bazează pe zvonuri şi speculaţii, următoarele fapte sunt consemnate:
Pierre Chastel a fost
investigat pentru uciderea nepotului său, în 1745; Antoine Chastel a fost arestat
de Beauterne, împreună cu tatăl şi fratele său, pentru agresiune,
la data de 16 august 1765, şi consemnul dat judecătorilor a fost: „Nu îi eliberaţi decât la
patru zile după ce voi părăsi provinicia”; în această perioadă, nu
a fost ucis nimeni; de asemenea, Jean Chastel şi familia lui erau cunoscuţi în
epocă sub numele de Vrăjitorii,
iar în raportul referitor la autopsia Bestiei, există fraza: „… unii oameni, printre
care şi nişte judecători din vecinătate, m-au
prevenit că Fiara
era de fapt un Vrăjitor”… Adică cineva din familia
Chastel...
O a doua teorie il propune
ca vinovat pe Contele Getulio Vargas (Vargo).
Surprins de fraţii unei
tinere ţigănci pe care o violase şi o târa de păr prin pădure, Contele Getulio
Vargas a fost blestemat de unul dintre aceştia, ca „întreaga natură să îi stea împotrivă,
animalele să se întoarcă contra lui şi să nu mai aibă niciodată linişte”.
Vargo le-a râs în nas. Câteva minute mai târziu, un tăietor de lemne îngrozit
asistă la atacul unei „Fiare
mari” asupra Contelui care se îndrepta liniştit spre casă. După
spusele omului, Bestia semăna cu un lup, dar era „mai mare decât un urs” şi se deplasa pe picioarele
din spate. În clipa următoare, scutura în toate părţile, ca pe o
zdreanţă, trupul Contelui pe care îl ţinea în fălci; atacată de ciobănescul
alsacian al tăietorului de lemne, Fiara a abandonat omul şi a rupt beregata
câinelui dintr-o singură muşcătură. Apoi, scoţând un urlet sinistru, monstrul
biped s-a îndepărtat. Când şi-a făcut destul curaj pentru a se apropia de locul
atacului, tăietorul de lemne a văzut stupefiat că Vargo încă trăieşte, în ciuda
sângelui care băltea în jurul lui, curgându-i abundent dintr-o rană urâtă care îi
cuprindea gâtul şi pieptul.
Transportat de tăietorul
de lemne la castel, Vargo şi-a revenit miraculos de repede. Numai că a început
să îi ceară bucătarului să îi gătească carnea din ce în ce mai puţin, până
când, sub ochii îngroziţi ai servitorilor, Contele a înfulecat un picior de
miel crud.
Iar în noaptea următoare, Vargo a dispărut de acasă. Fraţii săi, convinşi că îşi
pierduse minţile în urma atacului şi a rănii căpătate, au plătit oamenii să îl
caute, dar Contele nu mai era de găsit. Nimic concret despre soarta lui nu avea
să se mai afle vreodată…
Toate acestea se
petreceau în mai 1764… cu o lună înainte de prima semnalare a Fiarei din Gevaudan…
şi în aceeaşi zonă. Iar femeia care a descris prima monstrul, în iunie 1764, a
declarat despre el că „nu
avea ochi de animal; avea ochii unei fiinţe care fusese cândva om, dar acum
aparţinea Diavolului”… „Asta
nu e opera unui animal”, a mai spus unul din bătrânii locuitori ai zonei
după primul atac al Fiarei, „ci
a unui vârcolac. Erau vârcolaci în munţi când eram eu tânăr”. Pe
măsură ce crimele şi atacurile se succed, tot mai mulţi locuitori încep să
adopte teoria vârcolacului.
O întâmplare stranie are
loc în 1765, punându-i pe mulţi pe gânduri. Unul din prietenii apropiaţi ai
dispărutului Conte Vargo, un tânăr nobil pe nume Chaumette, dă din întâmplare
peste Fiară. Spre stupefacţia lui, Bestia pare prietenoasă şi se apropie „gudurându-se, şi
mişcându-şi aparent afectuos coada”. Mai puţin încântat de
întâlnire, Chaumette îşi descarcă pistolul în animal. Bestia se îndepărtează
imediat, oprindu-se însă din când în când şi privind peste umăr, „de parcă îi reproşa ceva”…
La scurtă vreme după
acest incident, Chaumette a fost abordat de un preot iezuit, care l-a avertizat
că Vargo se adăposteşte în abaţia de Mercoir, că este infectat de melancholia canina
şi că bântuie ţinuturile transformat în Fiară. Astfel se explică, susţine
preotul, şi comportamentul Bestiei (în fapt, al Contelui…) faţă de vechiul său
prieten. Indignat, Chaumette a declarat aserţiunea preotului drept „fantastică”,
şi nu şi-a mai bătut capul cu ea.
Numai că în perioada
următoare, printre crime şi mutilări, Bestia a revenit cu obstinaţie la moşia
lui Chaumette. Iar după ce Chastel avea să o împuşte folosind glonţul de
argint, terminând cu monstrul şi cu zvonurile legate de Contele Vargo odată
pentru totdeauna, Chaumette a fost auzit de cunoscuţi zicând: „Dobitocul ăla de iezuit…
până la urmă avea dreptate!…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu