Aventurile baronului Munchhausen (9)

A cincea aventură pe mare

Acum, domnii mei, fiindcă tot mai avem timp să mai bem o sticlă, vă voi povesti şi o altă întâmplare, foarte ciudată, petrecută cu câteva luni înainte de ultima mea întoarcere în Europa.

Sultanul, căruia îi fusesem prezentat atât de către ambasadorii Imperiului Romanic şi ai Imperiului Rus, cât şi de ambasadorul Franţei, m-a folosit, trimiţându-mă la Cairo într-o misiune de mare importanţă şi de aşa natură încât va trebui să rămână în vecii vecilor o taină.

Aşadar, am pornit pe uscat, cu mare pompă şi alai. Pe drum însă, mi s-a ivit prilejul să-mi înmulţesc numărul slujitorilor cu vreo câţiva, dintre cei mai folositori. De-abia mă îndepărtasem cu câteva mile de Constantinopol, când văzui un om mărunt şi pirpiriu alergând în goana cea mai mare peste câmpii. Omul avea, legate de fiecare picior, greutăţi de plumb cam de câte cincizeci de livre fiecare.

Uimit de priveliştea aceasta, îl întrebai:

- Prietene, încotro alergi atât de repede? Şi de ce te împovărezi la fugă cu asemenea greutăţi?

- Acum o jumătate de oră - îmi răspunse el - am plecat de la Viena, unde am fost în slujba unui mare boier, pe care l-am părăsit chiar astăzi. Am de gând să mă duc până la Constantinopol, pentru a-mi căuta un stăpân. Mi-am pus greutăţile la picioare, ca să-mi mai potolesc puţin viteza, de care acum nu am nevoie, căci moderata durant, cum zicea odinioară profesorul meu.

Mărturisesc că-mi plăcu acest Asahel. Aşa că îl întrebai dacă n-ar fi dispus să intre în serviciul meu, iar el îmi răspunse că n-are nimic împotrivă. Apoi am plecat mai departe, străbătând sumedenie de ţări şi oraşe.

Şi iată că nu departe de drumul nostru, pe o pajişte frumoasă, dădurăm peste un alt om, care stătea neclintit, părând că doarme. De dormit, însă, nu dormea, că îşi ţinea plecată urechea la pământ, ascultând cu atâta luare-aminte de parcă ar fi dorit să-i audă pe locuitorii iadului celui din afund.

- Ce asculţi acolo, prietene?

- Ascult aşa, ca să-mi treacă vremea, cum creşte iarba.

- Şi poţi s-o auzi?

- O, păi asta e o nimica toată!

- Dacă-i aşa, te iau în serviciul meu, prietene. Te pomeneşti că vreodată vom avea ceva de ascultat.

Iar omul meu se ridică şi mă urmă.

Şi iarăşi, nu departe de locul acela, pe o movilă, se afla un vânător, cu puşca la ochi, care trăgea în văzduhul albastru.

- Noroc, noroc, prietene vânător! Dar în ce tragi? Nu văd nimic decât văzduh deşert şi albastru.

- O, nu fac decât să-mi încerc puşca asta nouă făcută la Kuchenreuter. Tocmai colo, pe vârful catedralei din Strassbourg, era mai adineauri o vrabie pe care am împuşcat-o.

Cine-mi cunoaşte patima pentru isprăvite ţintaşilor şi ale vânătorilor, va pricepe lesne de ce nu i-am mai dat drumul minunatului ochitor. Şi se înţelege de la sine că n-am cruţat nimic pentru a-l lua în serviciul meu.

Străbătând mai departe mai multe ţări şi oraşe, am ajuns în cele din urmă şi pe lângă munţii Libanului. Aici, la marginea unei uriaşe păduri de cedri, am întâlnit un om bondoc şi grosolan care, trăgea de un odgon aruncat pe după întreaga pădure.

- Ce tragi, prietene? îl întrebai eu.

- Trebuie să iau lemne de construcţie, şi cum mi-am uitat securea acasă, acum caut să mă descurc cum pot. Şi, spunând asta, omul trase şi doborî în faţa mea, ca şi cum ar fi fost un braţ de păpuriş, întreaga pădure care se întindea cam pe o milă pătrată. Ce-am făcut e lesne de bănuit. Nu l-aş fi scăpat pe omul ăsta din mâini, chiar dacă aş fi fost silit să dau toată leafa mea de ambasador.

Şi cum mergeam noi tot înainte, când am ajuns, în sfârşit, şi pe pământul egiptean, s-a stârnit o vijelie atât de mare, încât m-am temut să nu fiu smuls cu trăsură, cu cai, cu alai cu tot, şi aruncat în văzduh. La stânga drumului nostru se vedeau înşiruite şapte mori de vânt, ale căror aripi se învârteau atât de iute în jurul fuselor lor, încât nici vârtelniţa celor mai iuţi torcătoare nu le-ar fi întrecut. Nu departe de acolo, pe dreapta drumului, sta un om dolofan cam ca Sir John Falstaff, şi îşi astupa nara dreaptă cu degetul arătător. Când a văzut însă ce greutăţi întâmpinăm noi şi cât de amarnic ţopăim din pricina vijeliei, dolofanul a făcut o jumătate de întorsătură spre stânga, a luat poziţia de drepţi şi, înclinându-se ca un muşchetar în faţa colonelului său, m-a salutat scoţându-şi pălăria. În clipa aceea nu mai simţit nici o adiere de vânt, iar cele şapte mori încremeniră deodată.

Mirat de această întâmplare ce mi se părea cu totul nefirească, strigai către blestemăţia aceea de om:

- Ia ascultă, ce însemnează asta? Ai pe dracul în tine sau eşti chiar dracu' însuşi?

- Să-mi fie cu iertăciune, excelenţa voastră, am făcut şi eu un pic de vânt pentru stăpânul meu, morarul - îmi răspunse omul. Dar pentru ca să nu spulber cu totul cele şapte mori, am fost nevoit să-mi astup o nară.

"Grozav mai e! gândii eu în sinea mea. Afurisitul ăsta îmi va putea fi de folos cândva, când mă voi întoarce acasă şi mi se va tăia răsuflarea tot povestind minunile care mi s-au întâmplat în călătoriile de pe uscat şi de pe apă". Curând după aceea am făcut târgul şi vajnicul făuritor de vânt şi-a părăsit morile şi a pornit cu noi la drum. Ajunserăm în sfârşit la Cairo. Şi după ce mi-am dus sarcinile la îndeplinire, am chibzuit să mă descotorosesc de tot alaiul meu nefolositor, să nu opresc decât pe noile mele ajutoare care îmi puteau fi de folos, şi să întreprind călătoria mea de reîntoarcere ca simplu particular.

Şi pentru că vremea era încântătoare, iar vestitul fluviu Nil se înfăţişa mai minunat decât s-ar putea descrie, m-am lăsat ispitit să închiriez o luntre şi să călătoresc pe apă, până la Alexandria. Lucrurile au mers strună până în ziua a treia a călătoriei.

Fără îndoială, domnii mei, că veţi fi auzit de mai multe ori despre inundaţiile anuale ale Nilului. Aşadar, după cum vă spusei, în ziua a treia Nilul începu să crească, să se umfle nestăvilit, iar în ziua următoare, şi pe dreapta şi pe stânga fluviului, pe o întindere de mai multe mile, fu inundată întreaga ţară. În ziua a cincea, după apusul soarelui, luntrea se împiedică pe neaşteptate de ceva.

Am crezut la început că am dat peste niscai lujeri sau tufărişuri. Dar îndată ce s-a crăpat de ziuă, am văzut că suntem înconjuraţi din toate părţile de migdali cu roade pârguite, nespus de gustoase. Când am aruncat sonda, ne-am dar seama că plutim la o înălţime de cel puţin şaizeci de picioare deasupra pământului şi că nu ne mai puteam urni nici înainte şi nici înapoi. Iar cam pe la ceasurile opt sau nouă, după câte am putut socoti, măsurând înălţimea soarelui, s-a stârnit deodată un vânt care ne-a culcat luntrea cu totul pe o parte. Luând apă, luntrea s-a cufundat şi, după cum veţi afla îndată, multă vreme nici n-am mai dat cu ochii de ea. Din fericire, am scăpat toţi câţi eram, adică opt bărbaţi şi doi băieţandri, agăţându-ne de crengile copacilor, care însă ne puteau ţine numai pe noi, nu şi încărcătura luntrei noastre.

Aşa am dus-o vreo trei săptămâni, hrănindu-ne doar cu migdale. De băutură, se înţelege de la sine că nu duceam lipsă. În a douăzeci şi doua zi a nenorocirii noastre, apa se retrase tot atât de repede pe cât crescuse, iar în a douăzeci şi şasea zi puturăm să punem din nou piciorul pe pământ. Cel dintâi lucru pe care l-am zărit atunci a fost luntrea noastră.

Ea se găsea cam la două sute de stânjeni departe de locul unde se scufundase. După ce am uscat la soare toate lucrurile trebuincioase, le-am luat din luntre pe cele de care aveam imediată nevoie şi am pornit să găsim iarăşi calea pe care o pierduserăm. După socotelile deosebit de exacte pe care le-am făcut, mi-am dat seama că din pricina revărsării ne abătusem cu o sută cincizeci de mile dincolo de zidurile grădinilor şi ale altor împrejmuiri care se întind de-a lungul fluviului. După un drum de şapte zile am ajuns din nou la Nil, care acum curgea iarăşi în albia sa şi i-am povestit unui bei aventura noastră. Acesta ne-a dat cu toată dragostea tot ce ne-ar trebui si ne-a trimis cu una din propriile lui bărci mai departe. Apoi, după alte şapte zile, am intrat în Alexandria de unde ne-am îmbarcat pentru Constantinopol. La sosire, sultanul ne-a primit cu deosebită bunăvoinţă.