Aventurile lui Cepelică (11)

Unde se va afla de ce doarme Pătlăgică cu ciorapii în picioare

Aşteptînd să-i treacă julitura de pe nas, Pătlăgică stătea tot timpul în pat, pipăindu-şi plastu­rele. Nu suflase o vorbuliţă despre fuga lui Cepelică. Lăsă doar să se înţeleagă că din motive de ordin administrativ îl mutase în temniţa comună.

Căpşunica îl urmărea ca o umbră, dar nu izbuti să desco­pere unde ţine cheile închisorii. Hotărî atunci să se sfătuiască cu Cireşel, care, după cum ştiţi, căzuse la pat de cîteva săptămîni şi nu mai contenea cu plînsul.

Cînd află de la fată toate cele întîmplate, zvîrli plapuma deoparte şi sări în picioare.

- Cepelică în închisoare? Nu voi îngădui una ca asta! Dă-mi ochelarii!

- Ce-ai de gînd să faci?

- Să-l eliberez, declară vicontele cu glas hotărît. Pe el şi pe toţi ceilalţi.

- Dar cheile sînt la Pătlăgică. Cum o să i le iei?

- O să le şterpelesc. Pregăteşte un tort! Vei presăra înă­untru praf de dormit! Îl vei duce apoi lui Pătlăgică - e mort după dulciuri. Înştiinţează-mă de îndată ce-l vezi ador­mit. Executarea! Între timp voi face şi eu cîteva investigaţii.

Uluită de energia micului viconte, Căpşunica nu mai con­tenea să repete:

- Ce schimbat e! Doamne, ce schimbat e!

Nu mai puţin uluite de această schimbare erau contesele Cireşiamare, precum şi don' Pătrunjel împreună cu tînărul duce Mandarină, pe care vicontele îl întîlni în expediţia sa de recunoaştere.

- Dar e vindecat! – exclamă contesa Prima, nu fără o umbră de mulţumire în glas.

- Nici n-a fost vreodată bolnav, – spuse ducele Man­darină, strîmbîndu-se a lehamite. Prefăcătorie!Teatru!

Contesa Secunda se grăbi să-i dea dreptate. Nu de alta, dar se temea de toanele vărului ei, de unul din acele costi­sitoare capricii, care îl făceau să se cocoţe pe dulap şi s-o ame­ninţe că-şi curmă viaţa dacă nu-i de aceeaşi părere.

Cireşel aflase între timp de la un paznic îmbucurătoarea ştire că Cepelică a evadat din carcera secretă. Nu renunţă to­tuşi la planul de a-i elibera pe ceilalţi prizonieri. „Prietenii lui Cepelică sînt şi prietenii mei"! îşi zise el.

Prin întrebări meşteşugite descoperi de la un gardian bătrîn că Pătlăgică poartă cheile închisorii într-o pungă cusută într-unul dintre ciorapi.

„Asta încurcă totul... Pătlăgică doarme totdeauna cu cio­rapii în picioare. Va să zică trebuie făcut aşa fel ca să doarmă buştean, să i le putem lua fără să simtă nimic", chibzui Cireşel şi porunci Căpşunichii să amestece în tort o porţie dublă de somnifer.

Odată cu căderea nopţii, fata se înfăţişă înaintea cavale­rului cu un minunat tort de ciocolată.

- Nu vei avea de ce să te plîngi de stăpînul tău – îi făgădui el – cînd mă voi vindeca o să-ţi dăruiesc hîrtiuţa unei praline pe care am mîncat-o acum un an. Tii, ce par­fum are.

Capşunica se plecă pînă la pămînt în semn de adîncă mul­ţumire. Cînd reveni la verticală, Pătlăgică dormea tun. Înce­puse să sforăie ca o orchestră întreagă de contrabaşi. Îl înştiinţă pe Cireşel şi, împreună, ţinîndu-se de mînă, se îndreptară spre apartamentul cavalerului, strecurîndu-se prin coridoarele întunecate ale castelului. Trecură şi prin faţa camerei tînărului duce Mandarină, care la această oră tocmai făcea exerciţii de sărituri.

Ca să-şi poată executa primejdioasele salturi pe mobile şi de pe mobile ori de cîte ori avea de susţinut vreo pretenţie mai însemnată, ducele Mandarină avea, se înţelege, nevoie de un antrenament cît se poate de temeinic. Mandarină exersa numai noaptea.

Cireşel şi Capşunica chitiră pe rînd pe gaura cheii şi-l zăriră sărind ca o pisică de pe dulap pe policandru, apoi de pe tăblia patului pe rama oglinzii şi de acolo pe spatele unui scaun. Pe perdele se căţăra cu o iuţeală de necrezut. Devenise un acrobat perfect.

Odaia lui Pătlăgică nu era cu totul cufundată în întuneric. Capşunica avusese grijă să lase obloanele deschise şi razele lunii pătrundeau înăuntru.

Pe Pătlăgică îl găsiră sforăind din răsputeri. Tocmai visa cum Capşunica îi mai adusese un tort şi tot de ciocolată, mai mare, cît o roată de moară. Şi se făcea că nesăţiosul baron Por­tocală îi aţinea într-una calea, cerîndu-i ameninţător jumătate din tort. Iar el, gata să-şi apere drepturile, scosese bătăios sa­bia din teacă. Baronul o luase la fugă, dînd bice nenorocitului de Fasole, care se frîngea din şale sub povara căruciorului. De cum scăpă de baron, îi apăru tînărul duce Mandarină căţărat în vîrful unui plop înalt, urlînd cît îl ţinea gura: ,,Ori îmi dai jumătate din tort, ori mă arunc cu capul în jos. Păzea!"

După cum vă daţi seama, numai vise plăcute nu avea Păt­lăgică. Toţi voiau să-i smulgă tortul acela blestemat şi pînă la urmă însuşi tortul se apucă să-i joace festa.

Ciocolata se prefăcuse dintr-odată în carton. Şi cînd cava­lerul, fără să bănuiască nimic, muşcă cu lăcomie din el, se po­meni cu gura plină de ceva groaznic, ca o pastă de rumeguş.

În timp ce Pătlăgică se zbătea pradă coşmarului, Căpşunica îi dezvelise picioarele, iar Cireşel, dezbrăcîndu-i cu grijă ciorapii, scosese la iveală legătura cu chei.

- S-a făcut, – şopti el înfiorat.

- Dacă observă lipsa cheilor, face moarte de om, se în­grozi fata privind spre Pătlăgică.

- Să mergem, nu cumva să se trezească.

- Nu-i niciun pericol. Am pus atîta praf că ar fi ajuns la sigur pentru o armată întreagă de duşmani.

Ieşiră tiptil din cameră, închiseră binişor uşa şi coborîră treptele cu inima cît un purice.

Deodată Cireşel se opri încurcat.

- Şi gardienii?

Doamne, de gardieni am uitat cu totul!

Căpşunica îşi vîrî gînditoare un deget în gură. Se obiş­nuise să-şi scoată ideile din deget: cum îşi sugea un deget, hop şi ideea.

- Am găsit – chicoti înveselită. Eu mă duc în dosul cas­telului şi strig ca din gură de şarpe: „Ajutor, ajutor!". Tu alergi la gardieni şi-i trimiţi încoace. O să rămîi singur, des­chizi închisoarea şi... Asta e!

Înşelătoria reuşi de minune. Căpşunica se văita şi tipa „Ajutooor!" atît de sfîşietor încît şi arborii dacă ar fi avut urechi ar fi ieşit din rădăcini să-i vină într-ajutor. Gardienii, alarmaţi de Cireşel, ţîşniră într-acolo, ca nişte ghiulele de tun.

- Grăbiţi-vă, în numele cerului – îi  îndemna băiatul, frîngîndu-şi mîinile – au năvălit tîlharii! Tîlharii!

Rămas singur, Cireşel deschise poarta celulei şi care nu-i fu mirarea cînd printre ceilalţi prizonieri îl zări şi pe Cepelică.

- Tu aici? Cum aşa?

- Lasă, o să-ţi povestesc altădată pe îndelete. Acum nu-i timp de pierdut.

- Luaţi-o pe aici – îi îndrumă Cireşel, arătîndu-le o că­răruie ce ducea de-a dreptul spre pădure. Gardienii au luat-o în partea cealaltă.

Pe lelea Lubeniţa, mult prea grasă ca să poată fugi, o dă­dură de-a rostogolul ca pe un butoiaş.

Cepelică rămase cel din urmă. Îl îmbrăţişă cu căldură pe viconte, care avea ochii plini de lacrimi.

- Te-ai purtat vitejeşte – îl felicita Cepelică scuturîndu-i mîinile – şi ca să-ţi spun drept, eu unul n-am crezut nicio clipă că ai fost cu adevărat bolnav. Acum ia-ţi tălpăşiţa să nu te înhaţe din nou.

- Ne vom vedea în curînd – îl asigură Cepelică la ple­care. Cît despre Pătlăgică, las' pe mine, îi coc eu şi altele, tot una şi una.

Din două salturi îi ajunse pe ceilalţi din urmă şi puse voi­niceşte umărul s-o rostogolească pe mătuşa Lubeniţa. Cireşel, la rîndul lui, urcă în apartamentul cavalerului şi aşeză cheile la locul lor, adică la călcîiul ciorapului drept al lui Pătlăgică.

Gardienii, în acest timp o găsiră pe Căpşunica dîndu-se de ceasul morţii. Se trîntise la pămînt, îşi sfîşiase şorţul şi îşi zgîriase obrazul, ca să-i facă să creadă într-un atac banditesc.

- Încotro au luat-o? o întrebară gardienii gîfîind.

- Pe acolo, – sughiţă Căpşunica arătîndu-le drumul spre sat.

Gardienii se îndreptară în goană mare spre sat, îi dădură ocol de cîteva ori şi arestară în cele din urmă un pisoi, în ciuda protestelor sale mai mult decît zgomotoase.

- Suntem într-o ţară liberă – miorlăia el indignat. N-aveţi dreptul să mă arestaţi, şi taman cînd şoarecele pe care-l pîndesc de ore întregi se hotărîse în sfîrşit să-şi părăsească as­cunzişul.

- În închisoare o să găseşti şoareci cu duiumul, – îl li­nişti gardianul şef.

O jumătate de oră mai tîrziu, ajunşi la castel, gardienii găsiră închisoarea pustie.

Nu cred că e nevoie să vă mai spun ce mutre înspăimîntate făcură. Închiseră grăbiţi motanul în celulă, apoi, de frica furiei lui Pătlăgică, lăsară totul baltă şi, zvîrlind claie peste gră­madă puşti şi baionete, o luară la sănătoasa.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Pătlăgică coborî din pat şi se privi în oglindă.

– Nasul e vindecat, – se bucură el. În sfîrşit pot să-mi scot urîţenia asta de plasture şi să mă duc să iau interogato­riul arestaţilor.

Îl luă cu sine pe domnul Mazăre, în calitate de avocat şi pe don' Pătrunjel ca grefier, pentru a însemna răspunsurile ares­taţilor. Toţi trei, unul după altul, păşeau spre închisoare, ţan­ţoşi şi cu feţe grave, cum de altfel se şi cere unor magistraţi ce se respectă.

Pătlăgică scoase cheile din ciorapul drept, descuie uşa ce­lulei şi... făcu un salt atît de brusc înapoi, încît îl răsturnă pe don' Pătrunjel, ce se afla în spatele lui.

Dinăuntru se auzea un mieunat atît de jalnic că ar fi miş­cat şi pietrele.

- Ce faci aici? îl întrebă Pătlăgică pe pisoi, după ce-şi reveni din buimăceală.

- Mă doare burta – se tînguia pisoiul – transportaţi-mă, vă rog, la  infirmerie,  sau  trimiteţi-mi  cel  puţin  un doctor.

Motanul îşi petrecuse toată noaptea vînînd şobolani şi se ghiftuise într-atîta, încît din bot, printre dinţi, îi atîrnau nici mai mult nici mai puţin decît vreo două sute de cozi.

Cavalerul îi dădu drumul cu îngăduinţa de a se înapoia la închisoare, ori de cîte ori va avea poftă să vîneze. Ba chiar îi puse în vedere:

- Dacă ai fi atît de amabil să păstrezi cozile şobolanilor vînaţi, pentru a dovedi cu ele activitatea dumitale în folosul obştesc, administraţia castelului îţi va plăti osteneala cu o lefuşoară, bineînţeles în raport cu numărul cozilor colecţionate. Îndată după aceasta, Pătlăgică îl trimise guvernatorului o telegramă ce suna aşa:

,,La castelul Cireşiamare situaţia extrem de gravă stop prezenţa alteţei voastre absolut necesară împreună cu un ba­talion de Lămîiaşi stop".

Gianni Rodari