Din povestile lui Ion Cranguleanu (2)

Coco cel vişiniu 

—    Cum îţi spun, mă trezesc deodată cu Toma Potcoavă că mă ia peste picior, uite aşa: „Ia, să nu te mai văd prin tîrg cînd am şi eu treabă pe-acolo. Dacă te zăresc, mi se ridică sîngele şi mi-i că te strîng o dată de curea!“ Şi-avea ochii cît ceapa de apă.

—    Pe ce motiv?

—    Că aşa şi pe dincolo. Nu mă are la rinichi din cauza lui Coco cel vişiniu.

—    Păi, cum?!

—   Uite-aşa. Intr-o miercuri, acu’... să tot fie vreo trei săptămîni, m-am dus în tîrg să cumpăr o sită de cernut mălaiul. Şi, ca de obicei, îl aveam şi pe Coco pe umăr, aşa-mi place, să-l port pe Coco prin tîrg; mai vede cîte una, alta. Numai că, de data asta, secătura de Coco mi-a făcut-o!

—    ?

—    Cum mergeam prin piaţă şi mă uitam, ba la flori, ba la pălăriile de paie, mai suflam şi-n cîte-o cioară de lut ars care făcea „cra! cra! cra!“, mă trezesc din senin că meşterul Coco cel vişiniu, căţărat pe umărul meu, începe să ţipe, scurt şi expresiv: „Harpalete!... Harpalete... Harpalete!...“

M-am fîstîcit; eram de pus în iaz, nu alta. Şi Coco striga furios, cît pe ce să-şi rupă ghearele în flanela mea, căci se încurcase: „Harpalete, Harpalete!“ aşa tot striga scuipînd flăcări pe nări şi pe cioc. Lumea a lăsat pentru o clipă treburile pieţii şi închipuie-ţi tot potopul acela de frunţi şi ochi înconjurîndu-mă cu tot cu papagal. Coco, nimic! nu-l interesa, nu vedea şi n-auzea, nu ştia decît să ţipe cum ţi-am spus: „Harpalete!“-n sus şi-n jos, în dreapta şi-n stînga.

—    Ei, şi?!

—    Asta-i era porecla. Animalul poreclea!

—    ?!

—    Cum auzi! Era taman porecla cea mai rea pusă lui Toma Potcoavă, mai mare decît mine cu doi ani, repetent în clasa a IV-a şi coleg cu mine, acum într-a VI-a. Înţelegi?

—    Şi?

—  Nici un „şi“! Coco învăţase de la mine porecla, într-o zi, cînd mă certam cu Potcoavă; taman colac peste pupăză acum îl văzuse de la depărtare pe Toma şi-l poreclea de zor. Potcoavă, în loc să se facă nevăzut, mai tare se apropia şi uite-aşa, haosul era cît tîrgul şi invers. Tarabe cu tigăi, sîrme, butoaie cu murături, vrafuri de legume şi fructe, sticle goale şi pline, toate se răsturnau...

—    Şi?

—    Iar „şi“! A venit prostul, adică tot strigînd „Faceţi loc, vă rog” s-a apropiat şi „pac!“ mi l-a plesnit peste cap, destul de dur, pe Coco... Săracul de el, aşa de tare-l durea, că tot închidea ochii şi dădea să moară. Da’ şi eu nu m-am lăsat. I-am scăpat lui Toma, peste piciorul drept, un toc de pantof, că s-a lăsat amicul pe vine. Pe urmă am fugit la o cişmea, l-am trecut pe bietul Coco prin o ţîră de răcoare şi s-a trezit nătîngul. A doua zi, mă trezesc, din senin, cum ţi-am spus, cu Potcoavă că-mi spune ce ţi-am zis, ultimatumul.

—    Mda... Şi Coco? Ce s-a mai întâmplat cu vişiniul de Coco?!

—    ...N-aş mai spune...

—    Hm?

—    A murit, nenorocitul!

—    A murit şi gata? Potcoavă nu s-a potolit?

—  Să vezi şi să nu crezi. Harpalete nu-i un prost cum, din neatenţie, mi s-a părut. Pur şi simplu e un şiret... inteligent; un viclean!

—    Nu mai spune!

—    A aflat că mi-a murit papagalul; de unde şi cum a aflat, n-am cum şti... Şi... Mă trezesc în poartă cu împricinatul!

—    Hm!

—   Cum îţi spun! Mă trezesc în poartă cu Potcoavă: „Am venit, mă, să stăm de vorbă cu privire la povestea din tîrg“... „Nu-s acasă, pleacă de-acolo, că-mi ies din fire!“ îi strig... „Nu-ţi ieşi, mă, că, uite, lucrurile pot fi potolite, nu m-auzi?...“ „Pleacă din poartă că dau drumul la cîine, păgînule! Nu ştii că-s în doliu?!“... „Tocmai din cauza asta am venit, vreau să...“ „Las’, nu mai vrea! Timp de două luni sînt în doliu, pe drum, în vie, la fîntînă şi-n caz că dau nas în nas cu tine la şcoală."
„Dar faptul c-am venit să mă umilesc nu-ţi spune nimic?“... mă întreabă, pe punct de plecare, peste umăr, Toma. Nu pot ascunde că m-a impresionat mizerabilul. Dar n-am cedat şi i-am răspuns franc: „N-ai să scapi nepedepsit, vampirule! Coco cel vişiniu, pe care mi l-ai trimis de pe faţa pămîntului, e, de fapt, împăiat acum! Priveşte cu haz către toţi cei care-l regretă... Iar puiul său, Coco cel roşu, care a şi început să se descurce, exprimă destul de corect strigătul pentru care tatăl său a fost lovit la cap. Abia aşteaptă să i te arăt, după ce voi ridica starea de doliu şi... va începe fiul să-şi răzbune părintele de fiecare dată cînd te va vedea, strigînd fără greş: Harpalete!“

—    Şi ce-a mai zis Potcoavă, la auzul unei asemenea precizări?

—  Uite că nu mai ştiu. Am văzut în faţa porţii doar un vîrtej de praf. Semn că Toma se dusese învîrtindu-se. Se vede treaba că lacrimile pe care i le-am aruncat peste inimă l-au mistuit făcîndu-l nevăzut...

—    Bine, bine, dar tu ştiai faza?

—    Anume?

—    Că şi Potcoavă... are acum un pa-pa-gal!

—    Potcoavă?!

—    Cum auzi!

—    Ei şi?!

—    Il învaţă, de zor, vorbe!

—    Ce vorbe?...

—    Pe care să ţi le strige ţie papagalul lui, în tîrg.

—   Aha... Aşa care va să zică... Las’ că-i bună!  O să fie un spectacol de minune... Cum auzi, un spectacol de minune...

—    Nu prea cred!

—    ?

—   Papagalul lui Toma învaţă expresia ,,Bravo!“ Atît va striga şi nimic mai mult. Pe cînd al tău...

—    Mda... care va să zică... Măi, ce treabă!...

—    Cam încurcată...

—  Auzi?... Am o idee... Ce-ar fi să-l determin pe Coco cel roşu să nu se mai răzbune? Iar la strigătul „Bravo!“, roşul să-i dea aceeaşi replică: „Bravo!“

—    Grozav!

—    Vii la tîrg? Să vezi minune şi nimic mai mult...