O intamplare povestita de Pär Lagerkvist

Ascensorul care a coborît în iad

Contabilul-şef Jonsson deschise elegantul ascensor al hotelului şi pofti înăuntru o graţioasă făptură care mirosea a blănuri şi a parfum. S-au strîns unul într-altul pe bancheta moale şi ascensorul porni în jos. Micuţa doamnă îşi oferi gura întredeschisă, gura umedă de vin, şi se sărutară. Supaseră sus, pe terasă, sub stele, şi acum ieşiseră să se distreze.

– Dragul meu, ce minunat era acolo, sus! Ce poetic să stau acolo cu tine, ca şi cum am fi stat printre stele! Atunci am înţeles ce înseamnă dragostea! Chiar mă iubeşti cu adevărat?

Contabilul-şef a răspuns cu un sărut care a durat şi mai mult; iar ascensorul cobora.

– Ce bine că ai venit, iubito, spuse el, altfel mi-aş fi ieşit cu totul din minţi.

– Da, însă trebuie să mă crezi că el a fost excesiv. De îndată ce am început să mă aranjez, m-a întrebat unde plec. „Mă duc unde-mi place, i-am răspuns. Doar nu sunt o prizonieră!" El a început să se uite fix la mine, tot timpul cît mă îmbrăcam, cît mi-am pus noul meu costum bej – crezi că-mi vine bine, ce crezi de fapt că mă îmbracă mai bine, poate că rozul?

– Orice te prinde, dragă, zise contabilul-şef, însă atît de strălucitoare ca în seara asta nu te-am văzut niciodată.

Ea îşi desfăcu blana, zîmbind cu recunoştinţă; se sărutară îndelung; ascensorul cobora.

– Pe urmă, cînd eram gata şi voiam să plec, m-a luat de mînă şi m-a strîns de mă mai doare şi acum, şi n-a mai scos nicio vorbă. E atît de brutal, nici nu-ţi poţi închipui! „Atunci adio", am zis eu. El nu pricepe nimic. E atît de neînţelegător!

– Draga de ea, spuse contabilul-şef Jonsson.

– Ca şi cum eu n-aş avea dreptul să ies un pic şi să mă distrez. Dar, vezi tu, el e cel mai grav şi cel mai serios om pe care ţi-l poţi închipui. Pentru el, nimic nu e simplu şi natural. Ca şi cum toate ar fi probleme de viaţă şi de moarte.

– Biata de tine, prin cîte a trebuit să treci...

– O, am suferit înspăimîntător! Înspăimîntător! Nimeni n-a suferit ca mine. Pînă a te fi

întîlnit pe tine, n-am ştiut ce înseamnă dragostea.

– Dragostea mea! spuse Jonsson şi o strînse în braţe; iar ascensorul cobora.

– Gîndeşte-te, spuse ea, cînd îşi reveni după îmbrăţişare, să stau cu tine acolo sus, să privesc la stele şi să visez, o, n-am să uit niciodată asta. Vezi, aşa ceva e imposibil cu Arvid, el e întotdeauna atît de serios, n-are nici o fărîmă de poezie în el, nu pricepe nimic.

– Draga mea, asta-i ceva insuportabil.

– Da, nu-i aşa? – insuportabil. Dar – continuă ea, şi-i dădu zîmbind mîna – de ce trebuie să ne gindim la astea? Am ieşit doar să ne amuzăm! Chiar mă iubeşti cu adevărat?

– A, zise contabilul-şef şi o răsturnă atît de mult pe spate, încît ea îşi piei di răsuflarea, iar ascensorul cobora. El se aplecă şi o mîngîie, ea roşi. Ne vom iubi în noaptea asta... ca niciodată. Ce zici?... şopti. Femeia îl trase înspre ea şi închise ochii, iar ascensorul cobora.

Cobora, cobora mereu.

Jonsson se ridică în sfîrşit, roş în obraz.

– Ce-o fi cu ascensorul ăsta?! strigă. De ce nu se mai opreşte? Stăm de multă vreme de vorbă aici, nu-i aşa?

– Da, dragul meu, desigur, timpul trece atît de repede.

– Da, pentru Dumnezeu, stăm doar aici de un timp nesfîrşit! Ce-o mai fi şi asta?!

El se uită prin grilaj. Nu se vedea decît ceva negru. Şi ascensorul continua, continua să coboare, cu un mers uniform, din ce în ce mai în adînc.

– Dumnezeule, ce-o mai fi şi asta? Parcă am coborî într-o groapă fără fund. Şi asta durează de-o veşnicie.

– Coboară în iad, spuse Jonsson.

– O, dragul meu, gemu doamna şi se agăţă de braţul lui, mi-e frică. Apasă semnalul de alarmă!

Jonsson apăsă pe tot ce putu. Nu folosi la nimic. Ascensorul cobora, cobora mereu tot mai jos, spre nesfîrşit.

– E înspăimîntător, strigă ea, ce ne facem?!

– Da, ce dracu să facem, zise Jonsson. E de-a dreptul înnebunitor.

Micuţa doamnă, disperată, izbucni în plîns.

– Nu, nu, draga mea, nu aşa, trebuie să fim rezonabili. Nu putem face nimic. Hai, stai jos. Hai să stăm amîndoi jos, unul lîngă altul, şi-o să vedem ce va fi. O să se oprească odată, ce dracu!

Au stat şi-au aşteptat.

– Gîndeşte-te, zise doamna, să ni se întîmple una ca asta! Şi noi, care-am plecat să ne amuzăm!

– Da, da, a dracului de idioată chestie, zise Jonsson.

– Mă iubeşti cu adevărat?

– Dragostea mea dragă, zise Jonsson şi o strînse la piept, iar ascensorul cobora.

Se opri, în sfîrşit, brusc. Peste tot era o lumină de te dureau ochii. Erau în iad. Diavolul, politicos, deschise grilajul.

– Bună seara, spuse şi se înclină adînc. Era elegant, într-un frac care atîrna pe păroasa-i vertebră superioară dorsală ca pe un cui ruginit. Jonsson şi doamna ieşiră, clătinîndu-se ameţiţi.

– Unde Dumnezeu suntem?! strigară ei, terorizaţi de apariţia aceea lugubră.

Diavolul, puţin jenat, le dădu explicaţii.

– Însă nu-i deloc ceva atît de periculos cum se spune, se grăbi el să adauge, sper că domniile voastre vor avea momente plăcute aici. Rămîneţi numai o noapte, după cum am înţeles?

– Da, da, strigă Jonsson zelos şi aprobator, numai o noapte. N-avem de gînd să rămînem mai mult, nu, nu!

Micuţa doamnă se agăţă strîns de braţul lui, tremurînd. Lumina era atît de corozivă şi de galben-verzuie, încît abia puteau vedea; li se părea că miroase a ars. Cînd s-au mai deprins un pic cu lumina, au descoperit că stau ca într-un fel de piaţă, în jurul căreia se înălţau din întuneric case cu intrări strălucitoare, cu jaluzelele trase; însă prin perdele se vedea că înăuntru arde focul.

– Domniile voastre se iubesc? se interesă Diavolul.

– Da, nespus, răspunse doamna, aruncînd o privire cu ochii ei frumoşi.

– Atunci, poftiţi pe-aici, spuse el şi-i rugă să fie amabili să-l urmeze.

Din piaţă se strecurară cîţiva paşi pe o stradă mărginaşă, înnoroiată. În faţa unei intrări murdare, slinoase, atîrna un vechi felinar crăpat.

– Poftiţi, am ajuns. Diavolul deschise uşa şi se retrase discret.

Păşiră înăuntru. O diavoliţă grasă, îmbietoare, cu sînii mari şi grunjuri de pudră violetă în părul din jurul gurii, le ieşi în întîmpinare. Ea le surise gîfîind, cu ochii ca nişte boabe de piper, amabili şi înţelegători, avînd în jurul coarnelor de pe frunte răsucite nişte meşe, fixate cu panglicuţe de mătase bleu.

– A, sunteţi domnul Jonsson cu micuţa doamnă, zise ea, atunci poftiţi la numărul opt. Şi le dădu o cheie mare. Se urcară pe o scară slinoasă şi întunecată. Treptele erau unsuroase, încît puteai să luneci pe ele – şi erau două etaje. Jonsson găsi camera opt şi deschise. Era o cameră destul de mare, care mirosea a închis.

În mijlocul camerei era o masă cu o faţă de masă răpănoasă; lîngă perete, un pat cu cearceafuri uzate. Li s-a părut că-i ceva drăguţ. Şi-au scos paltoanele şi s-au sărutat îndelung.

Un bărbat a intrat pe neobservate, pe altă uşă; era îmbrăcat ca om de serviciu de la hotel, însă smokingul era elegant şi plastronul atît de curat, încît lucea spectral în semiobscuritate. Mergea fără zgomot, nu i se auzeau de loc paşii şi mişcările lui erau mecanice, inconştiente. Trăsăturile-i erau severe, ochii rigizi priveau numai înainte. Era palid ca un mort, iar la tîmplă avea o rană de glonţ. Făcu ordine în cameră, şterse măsuţa de toaletă, aduse un vas de noapte şi o găleată de zoaie. Nu-l prea luară în seamă, dar cînd fu gata să plece, Jonsson îi spuse:

– Am vrea puţin vin; adu-ne o jumătate de madeira! Omul se înclină şi dispăru.

Jonsson rămase în cămaşă. Doamna ezita un pic.

– Se întoarce iar, spuse ea.

– Aş, într-un loc ca ăsta nu trebuie să te jenezi, dezbracă-te şi tu, păpuşică mică! Ea îşi scoase rochia, îşi trase în sus chiloţii, cu un gest cochet şi i se aşeză pe genunchi. Era delicios.

– Gîndeşte-te, murmură, să stăm aici împreună, tu şi cu mine, singuri într-un loc atît de straniu şi de romantic. Atît de poetic... niciodată n-am să uit asta...

– Micuţa mea dulce, spuse el şi se sărutară îndelung.

Omul intră din nou, fără zgomot. Liniştit, mecanic, aşeză paharele, turnă vinul. Strălucirea lămpii de pe masă căzu pe obrazul său. Nu era nimic deosebit la el, în afară de faptul că arăta palid ca un mort şi că avea o rană de glonţ la tîmplă.

Doamna sări în sus strigînd:

– Dumnezeule mare! Arvid! Tu eşti! Tu eşti!

– Dumnezeule din ceruri, e mort! S-a împuşcat!

Omul stătea nemişcat şi privea mereu fix înainte. Chipul său nu exprima nicio suferinţă, era doar sever şi profund serios.

– Bine, Arvid, ce-ai făcut, ce-ai făcut! Cum ai putut! O, dragul meu, dacă mi-ar fi trecut prin minte că te-ai putea gîndi la asta, aş fi rămas acasă. Însă tu nu vorbeşti niciodată nimic cu mine! Nu mi-ai spus nimic, nicio vorbuliţă! Cum aş fi putut eu să ştiu, dacă nu mi-ai spus nimic! O, Dumnezeule!...

Tremura din tot corpul. Omul o privea ca pe un străin, privirea îi era de gheaţă şi cenuşie, pătrunzînd prin toate. Obrazul său alb-gălbui lucea. Din rană nu curgea sînge, era doar o gaură.

– O, e groaznic, groaznic! strigă ea. Nu mai vreau să rămîn aici! Să plecăm îndată! Nu mai suport!

Îşi înşfăcă rochia, pălăria şi blana şi se repezi afară, urmată de Jonsson. Lunecară pe trepte, ea căzu şi i se lipiră de fund scuipaţi şi chiştoace de ţigară. Jos se afla baba, care zîmbea în barbă, amabilă şi înţelegătoare, dînd din coarne aprobativ.

Ajunşi în stradă, se linişti un pic. Îşi puse pe ea hainele, îşi aranjă ţinuta şi se pudră pe nas. Protector, Jonsson o luă de talie, îi sărută lacrimile care îi umpluseră ochii; era tare bun.

Plecară spre piaţă.

Diavolul-şef se plimba prin piaţă şi iar dădură de el.

– Aşadar s-a terminat, spuse el, sper că a fost ceva agreabil pentru domniile-voastre.

– O, a fost oribil, spuse doamna.

– Nu, nu spuneţi una ca asta, nu puteţi rămîne cu impresia asta... Dacă aţi fi văzut ce era pe vremuri, ar fi fost cu totul altceva. Acum nu te mai poţi plînge de iad. Acum facem totul ca să nu se observe nimic, dimpotrivă, se pare chiar că-i ceva agreabil.

– Da, spuse domnul Jonsson, acum se poate spune, oricum, că s-a mai umanizat, e drept.

– O, zise Diavolul, ne-am modernizat în toate privinţele, ceea ce e foarte natural.

– Da, trebuie să ţii pasul cu progresul general.

– Acum e vorba numai de chinuri sufleteşti.

– Lăudat fie Domnul, spuse doamna. Diavolul îi conduse politicos pînă la ascensor.

– Bună seara, spuse el înclinîndu-se adînc, sunteţi oricînd bineveniţi.

Închise uşa după ei şi ascensorul începu să urce.

– Bine că s-a terminat, spuseră amîndoi uşuraţi şi se strînseră unul în altul pe banchetă.

– Fără tine n-aş fi putut niciodată să îndur asta, murmură el. O strînse şi se sărutară îndelung.

– Gîndeşte-te, spuse ea cînd îşi reveni după îmbrăţişare, a putut să facă una ca asta! A avut întotdeauna idei bizare! Niciodată n-a putut lua lucrurile simplu şi natural, aşa cum sunt. Parcă ar fi fost ceva pe viaţă şi pe moarte.

– E o prostie, spuse Jonsson.

– Ar fi putut să-mi spună! Atunci aş fi rămas acasă. Am fi putut ieşi în altă seară, nu astăzi.

– Desigur, spuse Jonsson, sigur că am fi putut.

– Dar, dragostea mea, de ce să ne gîndim la astea, şopti ea aruncîndu-şi braţele de gîtul lui, acuma s-a terminat.

– Da, păpuşică mică, s-a terminat.

El o luă în braţe, în vreme ce ascensorul continua să urce.