Mici intamplari cu animale (76)

Apărarea viezurelui

Te întrebi uneori de ce ar avea viezurele straşnica lui dan­tură, care nu rămîne în urma celei a lupului. Doar el, tîndălosul, se hrăneşte mai mult cu fructe, cepe, insecte, coleoptere şi alte mărunţişuri, iar ca să prindă din vreme în vreme cîte un pui de iepure sau ca să golească de ouă un cuib de pe pămînt, n-are nevoie de colţii aceia puternici. Nu-ţi mai pui însă această întrebare după ce ai văzut în ce hal iese cîinele de vî­nătoare dintr-un duel cu morocănosul viezure. Armă bună, însă mai are şi alta. Sau poate că a fost o „invenţie personală" aceea pe care am văzut-o aplicată, o singură dată.

Într-o zi de primăvară tîrzie hoinăream prin apropierea satului, cu gîndul să mai răresc din cele păsări răpitoare, care prea împuţinau şi potîrnichile, dar şi puii din curţile oame­nilor. Aveam cu mine un foxterier, pe Jimmy, foarte curajos şi bătăios. Cum înaintam pe marginea unei văi adînci acope­rite cu tufe şi cu spinărie, de unde, de unde nu, iată în fata noastră un viezure, abia la cincisprezece paşi. O clipă am ră­mas mirat de această apariţie neaşteptată pe la ora trei după masă, apoi am dezlegat cîinele, care stătea să rupă cureaua în smuciturile lui nebune.

Viezurele, în loc să se arunce în valea acoperită cu vege­taţie din care probabil a ieşit a luat-o la dreapta spre culme, peste o păşune. Astfel am putut vedea bine şi destul de lungă vreme ceea ce se întîmplă.

Pornind nebuneşte, Jimmy ajunse degrabă viezurele dolo­fan, care măcina şi el cu spor din picioarele-i scurte. Cînd să pună cîinele gura pe dosul viezurelui, acesta îl izbeşte cu picioarele dinapoi, încît bravul meu Jimmy se rostogoleşte ghem pe coastă la vale, schelălăind. Mişcarea viezurelui a fost perfect asemănătoare cu aceea a unui cal care azvîrle: şi-a avîntat în aer dricul, şi-a împins picioarele ca din două arcuri, plesnind pe duşman. Apoi şi-a continuat drumul, în aparenţă foarte liniştit.

Cîinele s-a ridicat şi a năvălit iarăşi asupra sălbătăciunii. Aş­teptam să se repete scena comică de mai înainte. În schimb, cînd Jimmy era gata-gata să pună gura, cam ferindu-se de picioarele dinapoi, viezurele se întoarce ca într-un şurub şi în aceeaşi clipă e asupra cîinelui, pe care îl surprinde, îl mototo­leşte, îl face să scheaune ca în gura morţii, apoi pleacă mai departe cu acelaşi aer de nepăsare, ca şi cum nu s-ar fi întîm­plat nimic.

Pînă a ajuns pe culme, viezurele a alternat aceste două fe­luri de apărare de cîteva ori, surprinzînd cîinele şi păcălindu-l totdeauna. Aşa că, pînă la urmă, bietul Jimmy nu mai ştia din care parte să aştepte atacul, de la cap sau de la coadă. A tre­cut lupta dincolo de culme şi cînd, într-un tîrziu, s-a întors, cîinele avea buzele sfîrtecate, o ureche găurită ca pentru cercel şi pe piept cîteva zgîrieturi urîte. Tot părul îi era îmbîcsit cu ţărînă: pesemne duelul a continuat şi undeva pe sub pămînt, în vizuina viezurelui, fără ca eu să ştiu cum s-a terminat.

Aveam cu mine o armă cu alice şi puteam să trag; găseam vreo clipă potrivită, cînd nu-mi primejduiam cîinele. Dar felul cum se apăra viezurele şi mai ales zvîrliturile din picioare erau atît de originale şi perfecte, încît am preferat să-l las să scape, ca să-i mai văd de cîteva ori performanţa.

Mai de mirare era promptitudinea loviturii. Părea că viezurele nu ia cunoştinţă de cîinele care se apropia: nici nu-şi întorcea capul ca să vadă pe unde e. Şi totuşi catapulta sau fălcile se puneau în funcţiune în frîntura de clipă optimă. Apoi, scena era şi comică, mai ales în varianta primă: atacul - apărare dinspre coadă.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor