Micul Cantemir iese din încercuire

Ce linişte se făcu în jurul micului Cantemir! Pendula din odaia mătuşii Magdalena trimitea bătăi lungi şi scurte, printre ele, întrebări, o laponă cu breton lucios, sania din oase de morsă, renul. Hamuri din solzi de peşti-împăraţi, gînduri, gînduri, limba alămie a pendulei care nu ştie decît două vorbe: bun-rău, bun-rău, bun-rău...

Uşa unei odăi se deschise şi apăru ma’Magdalena, urmată de ma’Amalia. Intre aceste două bune femei bătrîne existau atîtea deosebiri cîte asemănări. Vreau să spun că, luînd o foaie dintr-un caiet de aritmetică şi scriind în dreapta pe o coloană asemănările dintre ele şi în stînga, pe altă coloană, deosebirile, trăgînd linie şi adunînd, cifra totală din dreapta, să zicem 37.895 ar fi fost egală cu cea din stînga, tot 37.895. Pentru că ar fi fără folos şi pictisitor să arăt toate aceste deosebiri şi asemănări, doar pentru a vă satisface curiozitatea, voi arăta cîteva.

De pildă, amîndouă îl iubeau nespus pe Cantemir, dar niciuna nu-i arăta asta pe faţă; amîndouă erau încredinţate că băiatul nu ştie nimic. Amîndouă erau încredinţate că, la rîndul său, băiatul le preţuieşte în aceeaşi măsură şi pe una şi pe alta, ceea ce era cît se poate de adevărat.

Incă o asemănare între ele: amîndouă ştiau nenumărate sfaturi şi se specializaseră în a le servi tuturor – şi celor interesaţi, şi celor neinteresaţi. Cele mai multe le primea iubitul lor nepot, Cantemir. Si cum era el un băieţaş destul de slăbuţ, nu le putea duce chiar pe toate. Ce făcea el? Uneori se prefăcea numai că le primeşte. Cum? Iată: deschidea bine urechea îndreptată spre gura uneia dintre cele două bătrîne, în timp ce aceasta emitea cu putere un sfat. Urechea devenea un fel de pîlnie transparentă, vibratilă, iar bătrîna era încredinţată, văzînd-o, că sfatul ei era binevenit. „Aşa, foarte frumos, ţine minte ce-ţi spun eu, că nu te învăţ de rău...” Urechea ascultătoare prindea toate vorbele, în ordinea trimisă. In acelaşi timp, cealaltă ureche se ascuţea într-un fel de cornet lucios, devenind exact gîtu pîlniei care era prima ureche. Pe acest canal lunecos şi din ce în ce mai subţire, toate vorbele cu tîlc ale celor două mătuşi căpătau o viteză aproape cosmică, ieşeau afară şi se volatilizau în aceeaşi secundă, fiindcă este cunoscut din fizică: în contact cu oxigenul din aer, cuvintele se dezagregă, de unde şi vorba: strigi în vînt.

Cum se lăsau înşelate cele două bătrîne? Ei bine, aici s-ar putea da o explicaţie care arîngreuia inutil povestea despre micul Cantemir şi v-ar face somn. Este de ajuns să ştiţi că ele aveau încredere în atenţia băiatului. Din nefericire, amîndouă confundau (altă asemănare) atenţia lui cu urechea spre care vorbeau. Asta era o greşeală a lor, iar faptul că uneori, cînd erau supărate, îl întrebau: „Ce-i cu tine, eşti într-o ureche?” nu înseamnă că ar fi descoperit vreodată această greşeală.

Uneori, micul Cantemir scăpa de prea multele sfaturi, dăruindu-le cu generozitate prietenilor care aveau sau nu aveau nevoie de ele.

Ajunge cu asemănările. Trec mai repede peste deosebirile dintre cele două bătrîne, deosebiri ce le apropie şi mai mult. Un singur exemplu: ma’Amalia vorbeşte foarte rar, ma’Magdalena foarte repede. Dar şi aici găsim numitorul comun: amîndouă vorbesc la fel de mult. „Stai Magdalo, că nu dau turcii, spune ma’Amalia cîteodată. Ai să păţeşti într-o zi ca cel care a plecat cu graba şi s-a întîlnit cu zăbava, îl ştii tu, venea şi pe la noi acum cîţiva ani, ascuţea foarfeci şi cuţite. Cred că ştii.” „Stiu, ştiu, cum să nu ştiu”, se repezea ma’Magdalena. Astfel începeau să-şi aducă aminte şi aveau treabă toata ziua sau toată noaptea, după cum începeau, ziua sau noaptea.

*

Bătrînele aveau nouă pisici. Erau cele mai frumoase pisici din regiune. Un renumit crescător de pisici din Amsterdam, în trecere prin oraş, a rămas încîntat de mărimea, agilitatea, inteligenţa, temperamentul lor. Lîna pe care o torceau era de cea mai bună calitate. Olandezul scoase strigăte de admiraţie în faţa strălucirii neobişnuite a blănii celor nouă pisici, şi care se datora nu uleiului de nucă, ci selecţiei îndelungate şi hranei compuse din şoareci de trei luni şi din lapte de pasăre dimineaţa şi seara, plus alte treisprezece feluri de mîncare, pe anotimpuri.

După ce fu adusă cafeaua şi dulceaţa, vizitatorul întrebă respectuos, dar cu aerul cel mai mirat din lume: „De ce nu creşteţi şi lalele?"

Neaşteptată întrebare! Bătrînele se cam supărară. Aveau şi dreptate. Stie o regiune întreagă cine eşti, vine unul străin, rămîne uluit şi, în loc să te întrebe ce şi cum cu pisicile, te întreabă despre lalele. Nu s-a mai pomenit! Descumpănită, ma'Amalia răspunse tot cu o întrebare: „Credeţi că ajută la ceva?"

Oaspetele, iubind la fel de mult şi pisicile şi lalelele, el însuşi vestit printre cultivatorii acestei gingaşe flori, de cîte ori îşi aducea aminte de unele uita de celelalte. (Din această cauză, cei care nu-l cunoşteau prea bine îl puteau acuza de rea credinţă. Nedrept!) La întrebarea ma'Amaliei, el se grăbi la rîndu-i: „Dacă ajută? Desigur, doamnă! Lalelele înalţă spiritul, purifică gîndirea. Sunt florile cu cele mai alese însuşiri".

De aici încolo, conversaţia deveni cît se poate de interesantă. Cele două bătrîne continuau să vorbească despre pisici, olandezul despre lalele. S-au înţeles de minune, ajutaţi fiind şi de faptul că olandezul vorbea romîneşte la fel de bine ca mătuşile olandeza.

Multe săptămîni s-a pomenit în casă  despre această conversaţie. Din faptul că s-au înţeles atît de bine, o vecină a răspîndit zvonul că între lalele şi pisici nu ar fi nicio deosebire. Iar la sugestia micului Cantemir, mătuşile lui dădură unui tînăr pisoi numele de Laleaua-neagră. Au fost zile de pomină.

*

- Parcă vorbeai cu cineva, puiule, zise ma’Amalia, te-am auzit vorbind, nu? Cu cine vorbeai?

- Chiar! Cu cine vorbeai, cu cine? Se repezi ma’Magdalena. Văd că stai singur...

- Nu-i întotdeauna motiv să taci, făcu micul Cantemir.

- Nu ştiu de ce îmi vine să te cred, zău aşa, zău dacă nu, tu ce zici Amalio? Ce zici tu?

Obrazul rotund al mătuşii Amalia păreă întotdeauna pregătiti să audă o taină mare. Purta o bonetă cenuşie. Mîinile ei împleteau singure o mănuşă. Andrelele erau lungi, nichelate. Aveau înfipte în capetele de jos dopuri de plută. Ochiurile de lînă groasă treceau repede de pe o andrea pe alta şi firul de lînă, mereu înfăşurat pe degetul arătător, trecea în împletitură. Stătea în picioare, ghemul de lînă îl ţinea într-un buzunar al şorţului. Spuse rar:

- De, Magdalo, ce să zic? Vorbeşte şi el, mititelul. Nu ştie că toate cîte le zice omul sunt vorbe; şi minciuna este vorbă. Că se ştie, drăguţă:

                       Vorba-n colţuri şi rotundă

                       Fără cercuri se înfundă

- Cam aşa-i, aşa-i, ce ştie el? Nu întotdeauna cine are gură de vorbit are şi cap de gîndit.

- Cum vine asta? se încruntă micul Cantemir: fără cercuri se înfundă...

- Ai să vezi tu, zise ma'Magdalena. Ia spune, vorbeai sau nu vorbeai ?

De zicale şi vorbe cu multe înţelesuri, din care înţelegi puţine, scapi uşor, te faci că înţelegi şi merge aproape întotdeauna. Dar cum poţi scăpa de o întrebare neocolită, cum să eviţi un răspuns pe care nu vrei să-l dai pentru simplul motiv că nu vrei (acesta este, credeţi-mă, un motiv cît se poate de serios), un răspuns aşteptat fără întîrziere, cum?

Ii trecu prin cap băiatului să se facă o muscă, dar, lăsînd la o parte faptul că nu era o treabă tocmai uşoară, cu siguranţă că nu l-ar fi crezut nimeni.

Să încerce oare să nu se gîndească la nimic, chemînd astfel o idee salvatoare? Plăcut e, doamne, să  nu te gîndeşti la nimic!

Tocmai atunci pendula bătu de nouă ori. „Incepe!" spusese cireşul. Ceva începe sau a început. De unde vine căldura care, neaşteptat, îl cuprinde pe băiat de la tălpi şi se face guler în jurul gîtului? Şi de unde vîntul cu miros de scorţişoară care îl răcoreşte pe dată? Şi de unde această femeie cu ochi tăiaţi adînc pieziş, acoperiţi de pleoape grele, frumoasa doamnă Curiozitatea? De unde chemarea ei de neînlăturat către băiatul neştiutor şi încăpăţînat, de unde?

- Răspunde, măi băiete, ori nu ne mai auzi, sau  nu vrei? zise ma'Amalia.

Cuvinte spuse fără nicio grabă.

Micul Cantemir se apropie de cele două bătrîne. Le cuprinse umerii, îşi linguşi creştetul capului la subsuoara lor şi i se păru că-i atît de mic, încît fără ele n-ar şti să găsească drumul pînă la uşă, şi dacă l-ai fi întrebat de ce se bucură cu acest fel de bucurie, n-ar fi ştiut să răspundă şi ar fi căpătat o notă mică, poate chiar patru.

Bătrînele, privindu-se pe deasupra lui ca de la cine ştie ce depărtare, clătinau capetele cu îngăduinţă acum, una din ele continua să împletească, mare era mulţumirea lor, dar ea nu trebuia întrutotul arătată...

- Ce spui, ce spui tu, uită-te la el, Amalio, zise ma’Magdalena.

- De, Magdalo, trag şi eu nădejde ca spînul de barbă. Poate-i vin odată minţile la cap. Uite-l cum le întoarce, îl auzi vorbind şi el zice că nu vorbeşte!

Micul Cantemir îşi ridică ochii spre ea, avea sufletul la gură. Ce s-ar fi făcut el fără răspunsul ce urma să-l primească? Intrebă:

- Ma’Amalie, cum să se tragă spînul de barbă daca n-are?

- Nici n-o să aibă, zise ma'Magdalena.

- Nu merită? se interesă băiatul.

- Nu poate, zise ma'Amalia.

Cunoscîndu-le prea bine, băiatul zise, simţind că acum e timpul:

- Călugărul s-a lăsat de călugărie.

Supărarea bătrînelor, şi aşa prefăcută, se duse pe apa sîmbetei. Amîndouă spuseră odată:

- De unde ştii? Ai văzut bine? Ia te uită!

- Am văzut foarte bine. Ne-a dus pe toţi. Cred că nici nu s-a călugărit vreodată.

- Aşa-i, aşa-i, dacă o fi aşa, ziseră mătuşile.

Si se bucurară. Era vorba despre bătrţnul motan Pafnutie care, în toamnă, declarase solemn că se călgăreşte, lăsîndu-se de vînătoare. De atunci, pariurile între bătrîne se ţineau lanţ: glumeţte sau nu glumeţte Pafnutie? Nu reuşiseră încă să s convingă.

- Asta-i bună, Magdalo, zise ma’Amalia.Merită să facem un domino.

Lăsă lucrul din mînă.

- Vedem noi mîine, trebuie să vedem cu ochii noştri.

Ma’Magdalena aduse jocul de domino.

Din “Intâmplări din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiţă
Cap 6 Micul Cantemir la mare
Cap 1 Aici