sâmbătă, 25 august 2012

O poveste a lui Pär Lagerkvist

Tata şi cu mine
Îmi aduc aminte că odată – aveam vreo zece ani – într-o după-amiază de duminică, tata m-a luat de mînă ca să mergem la pădure şi să ascultăm cîntecul păsărelelor. I-am făcut cu mîna semne de rămas bun mamei, care nu putea merge cu noi; trebuia să rămînă acasă pentru a pregăti masa de seară. Soarele strălucea cald şi noi ne îndemnam sprinteni la drum. Nu prea luasem în serios povestea cu cîntecul păsărelelor, care nu mi se părea cine ştie ce lucru deosebit de frumos sau de minunat; tata şi cu mine eram oameni sănătoşi şi cu mintea întreagă, crescuţi la ţară şi obişnuiţi cu natura, aşa că nu ne entuziasmam pentru atîta lucru. Dar era o după-amiază de duminică şi tata avea liber. Aşa că am luat-o pe linie, pe unde nu era voie să se umble; însă tata era de la căile ferate şi avea dreptul. Pe terasament ajungeam mai de-a dreptul în pădure. De îndată am auzit cîntecul păsărilor şi toate celelalte zvonuri. Din tufişuri auzeam ciripitul cintezoilor şi al pitulicilor, al vrăbiilor şi al sturzilor şi tot bîzîitul acela care te împresoară de îndată ce intri într-o pădure. Pămîntul era spuzit de anemone, mestecenii abia dăduseră în mugur şi brazii îşi răspîndeau miresmele proaspete; mirosea frumos din toate colţurile şi de peste tot, iar de jos, de pe sol, aburea, pentru că bătea şi acolo soarele.
Pretutindeni era viaţă şi mişcare; bondarii ieşeau din bortele lor, ţînţarii roiau pe lîngă mocirle şi din tufişuri ţîşneau ca din puşcă păsărele care-i înghiţeau şi apoi dispăreau iar în tufiş, într-o clipită. Deodată auzirăm un tren pufăind şi a trebuit să coborîm pe rambleu; tata l-a salutat pe mecanicul locomotivei ducînd două degete la pălăria lui de duminică, iar mecanicul l-a salutat milităreşte, făcînd şi un semn cu mîna; totul a trecut repede. Noi mergeam mai departe pe traversele jilave de păcură din cauza arşiţei; toate miroseau: unsoarea vagoanelor şi cărbunele, catranul şi buruiana, amestecate una într-alta. Făceam paşi mari, ca să călcăm pe traverse şi nu pe balastul pe care era greu de mers şi-ţi strica ghetele. Şinele sclipeau la soare. Pe amîndouă părţile liniei erau fire de telefon care cîntau cînd treceam pe lîngă ele. Da, era o zi tare frumoasă! Cerul limpede, nu se zărea niciun norişor şi, după cîte spunea tata, nici n-ar fi putut apărea vreunul într-o zi ca aceea. După un timp, am dat de un cîmp cu ovăz, de-a dreapta liniei; proprietarul, pe care-l cunoşteam, îşi îngrăşase bine pămîntul. Ovăzul crescuse des şi egal. Tata l-a cercetat cu aerul unui cunoscător şi se vedea că-i mulţumit. Eu nu prea mă pricepeam la de-alde astea pentru că fusesem crescut la oraş. Am ajuns şi la podul de peste pîrîu, care cel mai adesea nu are prea multă apă, dar acum părea un torent. Ne ţineam de mînă ca nu cumva să ne poticnim printre traverse. Curînd am ajuns la căsuţa cantonierului, acoperită toată de verdeaţă, de meri şi tufe de agrişe, şi am intrat să-i dăm bună ziua; omul ne-a poftit la o cană de lapte şi ne-a arătat porcii, găinile şi pomii în floare, după care ne-am văzut de drum mai departe. Voiam să ajungem pînă la gîrla cea mare, unde era mai frumos decît oriunde şi mai era ceva deosebit: mai departe, devale, gîrla trecea pe lîngă casa unde copilărise tata. De obicei nu ne întorceam mai înainte de a ajunge pînă acolo, aşa că şi în ziua aceea am mers pînă la capăt, după o plimbare plăcută. Ajunsesem aproape de gara următoare, totuşi ne-am oprit. Tata s-a uitat doar dacă semaforul e în regulă, pentru că el se gîndea întotdeauna la toate. Ne-am oprit lîngă rîu. Apa vuia, largă şi prietenoasă sub soarele cald. De-a lungul malurilor, pădurea deasă se oglindea în luciul apei; totul era numai lumină şi prospeţime, iar dinspre lacurile cele mici din susul rîului adia un vînt uşor. Am coborît cu grijă malul şi ne-am plimbat un pic pe lîngă apă. Tata mi-a arătat locurile bune de pescuit. Aici stătuse el pe pietre, cînd era copil, şi pîndise bibanii zile întregi; deseori nu apărea niciun peştişor – dar ce viaţă fericită! Acum nu mai avea timp. O bucată de vreme am alergat în toate părţile pe malul rîului, ne-am zbenguit, am aruncat în gîrlă bucăţi de scoarţă de copac pe care le lua curentul şi am zvîrlit cu pietre în apă, ca să vedem cine dă mai departe, fiind amîndoi de felul nostru veseli şi gata de joaca, şi tata şi eu. Pînă la urmă, ne-am simţit obosiţi, ne-am gîndit că-i destul şi c-ar trebui să facem cale întoarsă spre casă.
Şi uite că a început să se întunece. Pădurea parcă era alta; nu era chiar întuneric, dar aproape. Am început să zorim pasul. Mama trebuia să fie îngrijorată şi ne aştepta cu masa. Ea mereu se speria să nu se întîmple ceva. Însă nu de asta era vorba. Fusese o zi minunată şi nu se întîmplase nimic decît ceea ce trebuise să se întîmple. Eram pe cît se poate de mulţumiţi. Numai că se întuneca din ce în ce. Copacii erau aşa de ciudaţi! Stăteau şi ascultau fiecare pas pe care-l făceam, de parcă nu ne-ar fi cunoscut cine suntem. Unul avea la poalele lui un licurici care ne fixa din întuneric. Am strîns mîna tatei, însă el nu văzuse sclipirea aceea ciudată şi tot mergea înainte. Era întuneric rău. Ajunsesem la podul de peste pîrîu. Acolo, jos, apa vuia în adînc, aşa de înfricoşător de parcă ar fi vrut să ne înghită, iar sub noi se deschidea prăpastia. Păşeam prevăzători pe traverse, cu paşi mari, ţinîndu-ne zdravăn de mîini ca să nu cădem. Credeam că tata mă va duce în braţe, însă el nu mi-a spus nimic: fără îndoială, îşi zicea că pot umbla ca şi el şi nu se arăta îngrijorat. Am mers mai departe. Tata păşea calm în beznă, cu pas egal, fără să vorbească, gîndindu-se la ale lui. Nu reuşeam să pricep cum poate fi atît de liniştit pe o beznă ca aceea. Am privit înspăimîntat în jur. Peste tot întunecime. Abia mai îndrăzneam să respir adînc, pentru că dacă bagi atîta întunecime în tine e periculos, îmi ziceam, poţi chiar să şi mori. Da, pe vremea aceea, aşa credeam. Rambleul sfîrşea drept, ca într-o prăpastie neagră ca noaptea. Stîlpii de telefon se înălţau fantomatic spre cer şi bubuiau înfundat, ca şi cum cineva ar vorbi de sub pămînt, din adînc: ceştile albe de porţelan se îngrămădeau speriate una într-alta şi păreau că ascultă. Totul era sinistru. Nimic nu era cum trebuie, nimic nu era adevărat, totul era ca sub o vrajă. M-am tras mai spre tata şi i-am şoptit:
– Tată, de ce-i aşa de fioros cînd e întuneric?
– Nu, dragul tatei, nu-i nimic fioros, a zis el şi m-a luat de mînă.
– Ba da, aşa-i cum spun eu.
– Nu, dragul meu, nu te mai gîndi la asta. Tu nu ştii că există un Dumnezeu?
Mă simţeam atît de singur, atît de părăsit! Era ciudat că numai eu mă speriasem, tata nu, şi că nu gîndeam amîndoi da fel. Ciudat mai era şi că ceea ce-mi spusese tata nu mă ajutase de loc ca să nu-mi mai fie frică. Şi nici măcar ceea ce-mi spusese despre Dumnezeu nu-mi slujise ia nimic. Mi se părea că şi tata e fioros. Groaza domnea pretutindeni, în întuneric, pe sub copaci, printre stîlpii de telefon care bubuiau, în tot şi în toate. Dar nu puteai s-o vezi. Mergeam tăcuţi, amîndoi adînciţi în gînduri. Inima mi se strîngea, ca şi cum întunericul s-ar fi strecurat în ea şi începuse s-o apese. Ei, dar cînd am intrat într-o curbă, am auzit deodată un uruit puternic în urma noastră! Ne-am trezit înspăimîntaţi din gîndurile noastre. Tata m-a tras repede pe rambleu, jos înspre prăpastie, şi m-a ţinut bine. Trenul a ţîşnit pe lîngă noi. Un tren negru, cu toate vagoanele întunecate; mergea ca turbat. Ce tren să fi fost, că la ceasul acela nu trecea niciunul! Ne-am uitat înspăimântaţi după el. Focul răspîndea o flacără vie cînd cineva rîcîia cărbunii pe locomotiva puternică, şi scînteile se învîrtejeau sălbatic în noapte. Era groaznic. Mecanicul stătea palid, nemişcat, cu trăsături împietrite, luminat de foc. Tata nu-l cunoştea, nu ştia cine este şi mecanicul privea ţintă înainte, ca şi cum nu l-ar fi interesat alta decît să meargă în beznă, înainte, în bezna fără de capăt.
Răscolit, tremurând de groază, stam şi mă uitam după nălucirea aceea de spaimă. Pînă ce a înghiţit-o noaptea. Tata m-a aburcat pe linie şi ne-am grăbit spre casă. A mai spus :
– Ciudat lucru, ce fel de tren să fi fost? Şi pe mecanic nici nu-l cunoşteam!
Pe urmă a rămas tăcut. Eu, însă, tremuram din tot trupul. Trenul fusese numai pentru mine, numai pentru mine. Presimţeam ce veste îmi adusese: era neliniştea care urma să vină, tot necunoscutul despre care tata nu ştia nimic, împotriva căruia n-ar fi putut să mă apere. Aşa va trebui să fie lumea, viaţa pentru mine: nu ca pentru tata, în viaţa căruia totul fusese liniştit şi sigur. Pentru mine, nu va putea fi vorba de o lume obişnuită, de o viaţă obişnuită. Viaţa mea se va năpusti arzînd în bezna cea necuprinsă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!