Ocupatii ciudate (2)

Etichetă şi preferinţe

Intotdeauna mi s-a părut că trăsătura distinctivă a familiei noastre este buna-cuviinţă. Împingem sfiala pînă la limite de necrezut, atît în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi mîncarea, cît şi în felul în care ne exprimăm si ne urcăm în tramvai. De pildă, poreclele, care se acordă fără niciun fel de scrupule în cartierul Pacífico, pe noi ne preocupă, ne dau de gîndit, ba chiar ne tulbură. Părerea noastră e că nu poţi să dai orice fel de poreclă unuia care va fi silit s-o înghită şi s-o suporte ca pe o însuşire a sa toată viaţa. Doamnele din strada Humboldt îşi numesc băieţii Toto, Coco sau Cacho, iar fetelor le zic Negra sau Beba; în familia noastră însă, tipul ăsta obişnuit de poreclă nu există, ca să nu mai vorbesc de cele afectate şi preţioase ca  Bănuţa, Fărîmiţa sau Spaima-pisicilor, care sînt foarte răspîndite prin Paraguay şi Godoy Cruz. Drept exemplu pentru grija pe care o avem pentru treaba asta e de-ajuns să amintesc cazul mătuşii mele de-a doua.
Vădit înzestrată cu un dos de dimensiuni impunătoare, nu ne-am fi permis niciodată să cădem în ispita facilă a poreclelor obişnuite; astfel, în loc de denumirea brutală de Amforă Etruscă, ne-am oprit la aceea mai decentă şi familiară de Fundulea. Intotdeauna procedăm cu asemenea tact, deşi nu odată a trebuit să luptăm cu vecinii şi prietenii care se încăpăţînează să rămînă la poreclele tradiţionale. Pentru vărul meu de-al doilea cel mic, care avea capul cam mare, n-am fost niciodată de acord cu porecla de Atlas, pe care i-o dăduseră la bodega din colţ, preferînd-o pe aceea mult mai delicată de Gulie. Şi aşa mai departe.

Aş vrea să lămuresc că nu facem toate astea ca să ne deosebim de restul cartierului. Am dori numai să schimbăm, treptat şi fără să rănim sentimentele nimănui, rutina şi tradiţiile. Nu ne place vulgaritatea oricum ar fi ea, şi e de-ajuns ca vreunul dintre noi să audă la cîrciumă fraze ca acestea: „A fost un meci care s-a desfăşurat violent“ sau: „Finalizările lui  Faggioli se caracterizează printr-o meritorie strădanie de a se infiltra iniţial în linia de mijlocaşi“, pentru ca imediat să folosim formele mai ingrijite şi recomandabile pentru asemenea cazuri, cum sunt: „A fost o cafteală de nu s-a văzut om cu om“ sau ,,Mai întîi i-am pus la pămînt şi după aia a fost o adevărată căsăpeală“. Oamenii ne privesc surprinşi, dar de fiecare dată se găseşte măcar unul care să primească lecţia ascunsa în frazele astea delicate. Unchiu-meu mai mare, care-i citeşte pe scriitorii argentinieni, zice că s-ar putea face ceva în genul ăsta cu mulţi dintre ei, dar niciodată nu ne-a explicat în amănunt. Păcat.

Julio Cortazar