Trenul lui Buzzati

Ceva se întâmplase

Trenul parcursese doar câţiva kilometri (drumul era lung, urma să ne oprim numai în gara de sosire, foarte îndepărtată, alergând aşa, neîntrerupt, timp de zece ore) când, la o barieră, am zărit de la fereastră o femeie tânără. A fost o întâmplare, puteam să mă uit la alte lucruri, dar privirea mi s-a oprit asupra ei, care nu era frumoasă şi nici nu avea un aspect plăcut, nu avea nimic extraordi­nar, cine ştie de ce mi-a venit s-o privesc. Evident, se sprijinise de bară ca să se poată bucura de priveliştea trenului nostru, foarte rapid, un expres din nord, simbol, pentru oamenii aceia inculţi, al miliardelor, al vieţii uşoare, al aventurierilor, al valizelor splendide de piele, al vedetelor de cinema, o dată pe zi - spectacolul acesta minunat şi, pe deasupra, gratuit.

Dar când trenul a trecut prin faţa ei, nu s-a uitat la noi (cu toate acestea, era acolo poate de o oră, aşteptându-l); privea în spatele ei, interesată de un bărbat care sosea în fugă din capătul străzii şi striga ceva ce noi, fireşte, nu puteam auzi: gonea, gata să-şi dea sufletul, ca s-o avertizeze pe femeie de un pericol. Scena a durat doar o clipă, dar eu mă întrebam ce veste rea putea să-i aducă bărbatul acela fetei care venise să ne privească. Eram pe punctul să adorm în legănarea ritmică a vagopului când, întâmplător - desigur, era vorba de o simplă asociaţie —  am observat un ţăran căţărat pe un zid, care striga spre câmp, cu mâinile pâlnie la gură. Şi de data asta a fost doar o clipă, pentru că trenul înainta, dar am reuşit totuşi să văd şase-şapte oameni care alergau pe câmp, printre semănături, prin lucerna, n-avea importanţă că le călcau în picioare, era un lucru prea important. Veneau din direcţii diferite: unii din case, alţii din despărţitura unui gard viu, dintre rândurile de viţă-de-vie sau mai ştiu eu de unde, cu toţii se îndreptau spre zidul unde se afla tânărul ce-i chema. Alergau - şi cum mai alergau, s-ar fi spus că erau înspăimântaţi de un avertis­ment neaşteptat care îi făcea teribil de curioşi, răpindu-le liniştea vieţii. A fost o clipă, repet, o străfulgerare, n-am avut timp să mai observ altceva.

Ce ciudat, m-am gândit, pe o distanţă de câţiva kilometri, două cazuri în care oamenii primesc o veste neaşteptată, cel puţin aşa presupuneam. Apoi, uşor aţâţat, cercetam câmpia, drumurile, sătucurile, gospodăriile, plin de presentimente şi nelinişte.

Poate din cauza acestei stări sufleteşti, tot uitându-mă la oameni, ţărani, căruţaşi etc, mi se părea că peste tot era o forfotă neobişnuită. Sigur că da, de ce era acel du-te-vino de prin curţi, şi femeile care zoreau, căruţele, animalele? Pretu­tindeni era la fel. Din cauza vitezei, era imposibil să distingi bine, şi totuşi, aş fi jurat că motivul era acelaşi pentru toţi. Sărbătoreau culesul viilor? Se pregăteau să plece la târg? Trenul trecea şi câmpia era în fierbere, judecând după confuzia de acolo. Atunci am făcut legătura dintre femeia de la barieră, tânărul de pe zid, tot acel du-te-vino al ţăranilor: ceva se întâmplase, şi noi, cei din tren, nu ştiam ce anume.

M-am uitat la tovarăşii mei de călătorie, la cei din compartiment, la cei care stăteau în picioare pe coridor. Ei nu observaseră. Păreau liniştiţi, şi o doamnă din faţa mea, cam pe la şaizeci de ani, sta să adoarmă. Oare bănuiau şi ei ceva? Da, da, erau şi ei neliniştiţi, fiecare în parte, dar nu îndrăz­neau să vorbească. Nu o dată i-am surprins aruncând priviri fugare, scrutând ce era pe-afară. Mai ales doamna în vârstă, chiar ea, se uita printre gene şi apoi mă controla ca nu cumva s-o dau de gol. Dar de ce anume se temeau ?

Napoli. Aici, de obicei, trenul se opreşte. Nu şi rapidul, azi. S-au perindat razant casele vechi, şi în curţile întunecoase am văzut ferestre luminate, iar în încăperi - a fost o clipă - bărbaţi şi femei aplecaţi să facă bagaje şi să închidă valize, aşa părea. Sau mă înşelam eu, şi toate erau fantezii?

Se pregăteau să plece. Unde? Prin urmare, nu o veste bună electriza oraşele şi satele. O amenin­ţare, un pericol, avertismentul unei nenorociri. Apoi îmi spuneam: dacă ar fi fost un necaz mare, ar fi putut să oprească trenul, dar trenul găsea că totul este în ordine, mereu semnale că drumul era liber, schimbări de macaz perfecte, ca la o călătorie inaugurală.

Un tânăr de lângă mine, cu aerul că vrea să se dezmorţească, s-a ridicat în picioare. În realitate, voia să vadă mai bine şi se apleca peste mine ca să fie mai aproape de fereastră. Afară, câmpia, soarele, străzile albe şi pe străzi căruţe, camioane, pâlcuri de oameni pe jos, caravane lungi, aidoma celor ce vin la sanctuare în zilele de sărbătoare ale unui sfânt. Erau tot mai multe, se înmulţeau pe măsură ce trenul se apropia de nord. Cu toţii mergeau în aceeaşi direcţie, coborau spre sud, fugeau de pericol în vreme ce noi ne duceam drept în întâmpinarea lui, cu o viteză nebună ne aruncam în război, revoluţie, molimă, foc, oare ce-o fi fost? Aveam să aflăm abia peste cinci ore, în momentul sosirii, şi, poate, avea să fie prea târziu.

Nimeni nu spunea nimic. Niciunul dintre noi nu voia să fie primul care cedează. Fiecare poate se îndoia de el, cum făceam şi eu, nesigur dacă toată alarma aceea era reală sau pur şi simplu o idee nebună, o halucinaţie, unul din gândurile acelea absurde care îţi vin în tren când eşti puţin cam obosit. Doamna din faţa mea a scos un suspin, simulând că s-ar fi trezit, şi, asemenea cuiva care atunci se dumireşte şi îşi ridică mecanic privirea, tot aşa ea şi-a ridicat privirea, fixând-o, ca din întâmplare, pe mânerul semnalului de alarmă. Şi noi toţi am privit spre obiect, cu acelaşi gând. Nimeni însă n-a vorbit şi nici nu a avut curajul să rupă tăcerea sau pur şi simplu să îndrăznească să-i întrebe pe ceilalţi dacă au observat ceva alarmant afară.

Acum străzile viermuiau de maşini şi oameni, toţi în drum spre sud. Debordante trenurile care veneau din faţă. Pline de uimire privirile celor care erau jos şi ne vedeau trecând, zburând cu atâta grabă spre nord. Pline gările. Unii ne făceau semne, alţii strigau câte ceva din care percepeam numai vocalele, ca un ecou în munţi.

Doamna din faţa mea a început să mă pri­vească fix. Cu degetele pline de bijuterii răsucea nervoasă un şerveţel, iar privirile ei erau rugătoare: de-aş vorbi odată, să-i scot din tăcerea aceea, de-aş rosti întrebarea pe care toţi o aşteptau ca pe o minune si nimeni nu îndrăznea s-o pună cel dintâi.

Alt oraş. Cum trenul, apropiindu-se de gară, a încetinit uşor, câţiva s-au ridicat, nerezistând speranţei că mecanicul avea să oprească. A trecut totuşi, zgomotos, pe lângă peron, unde o mulţime neliniştită se călca în picioare, încercând să urce într-un tren care urma să plece, printre grămezi haotice de bagaje. Un puşti a încercat să ne prindă din urmă cu un braţ de ziare, fluturând unul care avea un titlu negru pe prima pagină. Atunci, cu un gest rapid, doamna din faţa mea s-a aplecat pe fereastră, a reuşit să înşface ziarul, dar vântul i l-a smuls din mână. Între degete i-a rămas o fâşie. Am văzut cum îi tremurau mâinile în timp ce o desfăcea. Era o bucăţică triunghiulară. Se citea numele ziarului, iar din titlul cel mare doar două litere. IE, se putea citi. Nimic altceva. Pe verso, ştiri fără importanţă.

Fără un cuvânt, doamna a ridicat fragmentul de ziar pentru ca toţi să-l putem vedea. Dar ne uitaserăm deja cu toţii. Şi ne-am prefăcut că nu are importanţă. Pe măsură ce creştea spaima, reţinerea fiecăruia dintre noi devenea mai puter­nică. Alergam ca nebunii spre un lucru care se termina în IE, şi trebuia să fie înspăimântător dacă, la vestea aceea, o populaţie întreagă o luase imediat la fugă. Un fapt nou şi grav frânsese viaţa ţării, bărbaţi şi femei se gândeau numai să se salveze, abandonând case, treburi, afaceri, totul, dar trenul nostru, nu, blestematul de tren mărşă­luia cu precizia unui ceas, asemenea soldatului care străbate rândurile armatei înfrânte ca să ajungă în tranşeea lui, unde duşmanul îşi instalează deja tabăra. Şi din decenţă, dintr-un respect omenesc mizerabil, niciunul dintre noi nu avea curajul să reacţioneze. Cum mai seamănă tre­nurile cu viaţa!

Mai erau două ore. Peste două ore, la sosire, aveam să aflăm ce soartă comună ne aştepta. Două ore, o oră şi jumătate, o oră, deja se lăsa întunericul. Am văzut de departe luminile ora­şului dorit şi splendoarea lor nemişcată stră­lucind cu un halou galben pe cer ne-a dat un dram de curaj. Locomotiva a scos un şuierat, roţile au făcut zgomot mare pe labirintul macazurilor. Gara, curbura neagră a acoperişului, luminile, panourile, toate erau la locul lor, ca de obicei.

Dar ce oroare! Rapidul continua să meargă şi am văzut că gara era pustie, pustii şi goale băncile, niciun om, oricât ai fi cercetat. Trenul, în sfârşit, se oprea. Am alergat pe peron, spre ieşire, în căutarea unui seamăn al nostru. Mi s-a părut că zăresc în fund, în colţul din dreapta, în semi­întuneric, un feroviar cu chipiu care ieşea pe o uşă, părea terorizat. Ce se întâmplase? Nu aveam să mai găsim un suflet de om în tot oraşul? Deodată, glasul unei femei, ascuţit şi violent pre­cum o împuşcătură, ne-a făcut să ne înfiorăm. „Ajutor! Ajutor!", ţipa, şi ţipătul a răsunat sub bolţile de sticlă cu ecoul spart al locurilor abando­nate pentru totdeauna.