Aventurile lui Cepelică (22)

Cepelică   face   cunoştinţă   cu   păianjenul poştaş

Nu! N-are nici un rost să vă mai amăgesc: între cei doi stîlpi cărămizii ai porţii nu s-a ivit niciodată o cîrpă sau o băsmăluţă albă. S-a ivit în schimb o întreagă divizie de Lămîiaşi, prospăt sosiţi din capitală, şi prie­tenilor noştri nu le mai rămase altceva de făcut decît să se predea sau s-o ia la fugă.      

Cepelică încercă o retragere prin pivniţă, dar găsi tunelul ce ducea spre pădure tăiat de trupele prinţului.

De unde aflaseră secretul gangului subteran? Nu vă pot ascunde nici acest lucru: de la Mazăre. Văzînd că totul e pierdut, avocatul dezertase la duşman de frică să nu fie spînzurat a doua oară.

Bucuria cavalerului la capturarea lui Cepelică fu atît de mare, încît îngădui tuturor celorlalţi prizonieri să se reîn­toarcă la casele lor, în timp ce Cireşel, drept pedeapsă, fu în­carcerat în pod. Cepelică fu condus, sub pază, de o întreagă companie de Lămîiaşi, la puşcărie, şi fu închis într-o celulă subterană.

De două, ori pe zi, un Lămîilă de gardă îi aducea o stra­chină cu o zeamă chioară şi o coajă de pîine. Cepelică le în­ghiţea pe nevăzute, în parte pentru că îi era o foame de lup, în parte pentru că în carceră era veşnic beznă. În restul zilei stătea lungit pe rogojină, cufundat în gînduri.

– Dacă aş putea să-l întîlnesc pe tăticu – se frămînta el – măcar să-i dau de veste că sunt şi eu aici.

O patrulă de Lamîiaşi trecea zi şi noapte prin faţa celulei, tropăind cu paşi măsuraţi.

– Puneţi-vă cel puţin tocuri de cauciuc – îi apostrofa Cepelică, care nu izbutea să închidă un ochi.

Dar, în zadar! Parc-ar fi vorbit cu pereţii. După o săptămînă veniră să-l ia.

– Unde mă duceţi? îi întrebă Cepelică socotind că îl du­ceau la spînzurătoare.

De fapt, îl duceau în curte ca să facă o plimbare. Cepelică trebui întîi să-şi certe picioarele care nu mai voiau să-l poarte, apoi îşi dojeni ochii care, neobişnuiţi cu lu­mina zilei, refuzau să mai vadă ceva, poate din cauză că nu izbutea să deschidă pleoapele. Curtea închisorii era rotundă şi puşcăriaşii, în costume vărgate, se învîrteau în cerc, unul în urma altuia. De vorbit era strict interzis. In mijlocul cercului, un Lămîilă bătea tactul pe o tobă:

– Unu... doi... unu... doi...

Cepelică intrâ în rînd şi nimeri în spatele unui deţinut bătrîn, cu umerii gîrboviţi şi cu părul nins. Bătrînul tuşea din cînd în cînd şi atunci umerii i se zguduiau, în timp ce pieptul ii hîrîia prelung.

– Bietul om – se gîndea Cepelică – dacă n-ar fi atît de bătrîn aş zice că-i chiar taică-meu.

Dintr-o dată deţinutul fu scuturat de o tuse atît de chinui­toare, încît se clătină si trebui să se reazeme de zid ca să nu cadă. Cepelică se repezi să-l sprijine şi dădu cu ochii de un obraz cu un păienjeniş de şănţuleţe. Prizonierul îl privi cu ochii pe jumătate stinşi, apoi îl apucă de umeri şi-i şopti cu glas înecat:

– Cepelică, fiul meu!

- Tăticule, cum ai îmbătrînit!

Tată şi fiu se îmbrăţişară plîngînd.

– Nu plînge, dragul meu – murmură bătrînul – curaj

– Nu plîng, tăticule, îmi pare numai rău că te văd aşa de îmbătrînit şi bolnav. Şi eu care ţi-am făgăduit să te eliberez.

– Nu-ţi face sînge rău... O să răsară soarele şi pentru noi. Dar tocmai în clipa aceea Lămîilă, care bătea tactul, izbi furios în tobă.

– Ei! Ăia doi de colo! Nu vedeţi că-mi daţi peste cap tot rîndul? Marş în cerc!

Bătrînul Cepeloi se smulse de lîngă băieţaş şi intră în roata deţinuţilor. Înconjurară încă de două ori curtea, apoi tot unul cîte unul se îndreptară spre coridorul ce ducea la celule.

– O să-ţi trimit noutăţi, – şopti bătrînul.

– Dar cum?

– O să vezi tu... Sus inima, Cepelică!

– La revedere, tăticule!

Bătrînul dispăru în celula sa. Celula lui Cepelică se afla cu două etaje mai jos, la subsol. Dar acum că-şi revăzuse pă­rintele nici nu-i mai părea atît de întunecoasă. Ba chiar, încordîndu-şi privirea, parcă, parcă dinspre ferestruica ce dădea spre culoar vedea strecurîndu-se o geană de lumină. Un picuţ, o nimica toată, atît doar cît să poată zări, sclipitoare, alunecînd într-o parte şi alta, baionetele Lămîiaşilor.

A doua zi, pe cînd Cepelică îşi omora vremea numărînd aceste baionete, se auzi strigat pe nume de un glăscior ciudat, dar nu putea să-şi dea seama de unde vine chemarea.

– Cine mă strigă? întrebă el mirat.

– Uită-te pe perete, – se auzi vocea.

– Pot să mă uit pînă poimarţi, nu văd nici măcar pe­retele.

– Priveşte în dreptul ferestruicii.

– Aha, te văd. Dar tu eşti un păianjen. Ce cauţi pe aici? Muştelor nu prea le place umezeala.

– Eu sînt păianjenul Şontîc-Şontîc şi am, fii pe pace, şi o plasă la etajul de deasupra. Cînd mi-e foame, dau pe-acolo şi cevaşilea găsesc eu totdeauna.

Un Lămîilă izbi cu putere în uşă.

– Lasă gălăgia acolo! Ai putea să-mi spui şi mie cu cine stai de vorbă?

– Îmi rostesc rugăciunile aşa cum m-a învăţat mama – răspunse Cepelică.

– Rosteşte-le în gînd – porunci gardianul – altfel gre­şim pasul.

Lămîiaşii erau într-adevăr atît de mărginiţi, încît îndată ce auzeau un zgomot, se zăpăceau şi nu mai ştiau care e stîngul şi care e dreptul.

Păianjenul Şontîc-Şontîc îşi dădu drumul ca pe o funie şi şopti înăbuşit:

– Am un mesaj pentru tine de la tatăl tău.

Lăsă într-adevăr să-i cadă un bileţel pe care Cepelică îl ridică uimit şi-l citi dintr-o aruncătură de ochi. Scria numai atît ,,Dragă Cepelică, am aflat toate peripeţiile tale. Nu-ţi pierde firea dacă lucrurile n-au ieşit cum plănuiai. În locul tău n-aş fi făcut nici eu altfel. Oleacă de închisoare n-o să-ţi strice; o să-ti continui studiile şi pe urmă ai niţel răgaz să-ţi limpezeşti gîndurile. Purtătorul acestui bilet este poştaşul nos­tru. Ai toată încrederea într-însul şi trimite-mi veşti prin mij­locirea lui. Te îmbrăţişez cu toată dragostea, tatăl tău, Cepeloi."

– Ai isprăvit de citit? întrebă păianjenul.

– De la un capăt la altul.

– Perfect, atunci bagă biletul în gură, mestecă-l şi înghite-l. Nu trebuie să-l găsească gardienii.

– S-a făcut, – spuse Cepelică mestecînd de zor biletul.

– Şi acum – zise păianjenul – la revedere.

– Unde te duci?

– Sînt în cursă... Distribui poşta.

Cepelică observă că păianjenul purta la gît o tolbă de poş­taş ticsită de bilete.

– Cui duci toate aceste scrisori?

– Păi eu, de cinci ani fac meseria asta: în fiecare dimi­neaţă dau o raită prin celule, strîng poşta, pe urmă o împart. Gardienii nu m-au agăţat niciodată şi n-au găsit nicicînd mă­car un colţ de bilet. Aşa mai pot şi bieţii prizonieri să schimbe cîte o veste între ei.

– Dar cum fac rost de hîrtie?

– N-au nevoie de hîrtie. Scriu pe un petic de cămaşă.

Aha, care va să zică de aceea avea biletul un gust atît de curios – se dumeri Cepelică.

– Cerneala – urmă păianjenul – o prepară din apa de la ciorbă în care răzuie puţin praf de cărămidă.

– Am înţeles, – zise Cepelică. Treci mîine dimineaţă şi pe la mine. O să-ţi încredinţez o misivă.

– Fii fără grijă, – făgădui păianjenul şi se îndepărtă.

Cepelică observă de-abia acum că ciudatul curier şchioapătă.

– Te-ai lovit cumva? îl întrebă el.

– Aş, reumatismul! Nu-mi prieşte defel umezeala. Sunt bătrîn şi tare aş avea nevoie de un mic concediu la ţară. Unul din fraţii mei locuieşte într-un lan de porumb. Dimineaţa se scoală, îşi întinde plasa între două fire de iarbă şi toată ziulica are parte de soare şi de aer curat. Mereu îmi scrie să-i fac o vizită dar, vezi mata, am slujba asta. Şi eu sunt de părere că dacă ai o slujbă trebuie să te ţii de ea. Şi pe urmă, am o soco­teală şi cu prinţul Lămîie. Unul din slugile lui l-a omorît pe bietul tata, fie iertat. L-a strivit, sărman bătrîn, de peretele bucătăriei. Şi acum se mai vede pata de sînge pe peretele acela blestemat. Din cînd în cînd mă duc pe acolo, şi-mi zic aşa: deie domnul să isprăvească şi prinţul tot pe un perete, dar să nu mai rămînă nici urmă de el. Nu zic bine?

– N-am mai întîlnit în viaţa mea un păianjen mai ini­mos, – exclamă Cepelică cu admiraţie.

– Fac şi eu ce pot, răspunse păianjenul cu modestie. Şi, şchiopătînd, se caţără pe perete, ieşi pe ferestruică şi se furişă drept pe sub nasul unui Lămîilă care tocmai se oprise să vadă dacă înăuntru totul e în ordine şi care, nebănuind nimic, îşi văzu apoi de drum