Din povestile lui O. Henry (3)

Natura le aranjeaza

Mai zilele trecute am văzut într-o expozitie de artă un tablou care s-a vîndut cu 5.000 de dolari. Pictorul era un pişpirică de prin vest, pe nume Kraft; genul cu un singur fel de mîncare preferat şi o teorie favorită. Hrana spirituală era încrederea neştirbită în Aranjamentul Artistic Infailibil al Naturii. Işi baza teoria pe carnea tocată de vacă, cu ochiuri. Cu tabloul ăla era o întreagă poveste, aşa că m-am dus acasa şi am lăsat stiloul s-o aştearnă pe hîrtie. Ideea lui Kraft... ei, clar, nu aşa începe povestea.

Acum trei ani, Kraft, Bill Judkins (poet) şi cu mine, mîncam la Cypher's pe Eighth Avenue. Zic ,,mîncam“. Cînd aveam bani, Cypher „rezolva treaba“, după cum se exprima chiar el. Nu aveam credit; intram, comandam mîncarea si o mîncam. Plăteam sau nu. Aveam încredere în morocăneala şi ferocitatea mocnită a lui Cypher. Undeva în străfundurile sufletului său întunecat era fie prinţ, fie nebun, fie artist. Şedea la un birou mîncat de carii, acoperit de dosare cu cotoarele de la notele chelnerilor, dosare atît de vechi încît sunt convins că în primul puteai să găseşti nota de plată a lui Henry Hudson. Cypher, ca şi Napoleon al III-lea şi bibanul cu ochii bulbucaţi, avea puterea de a-şi pune o ceată peste ochi care să astupe ferestrele sufletului. Odată, cînd plecam fără să plătim cerîndu-ne milioane de scuze, m-am uitat înapoi peste umăr şi l-am văzut cum se scutura de un rîs isteric, în spatele ceţii. Din cînd în cînd, reuşeam să plătim la zi.

Dar lucrul cel mai însemnat la Cypher era Milly. Milly era chelneriţă şi un exemplu magnific al teoriei lui Kraft despre Aranjamentul Artistic al Naturii. În mare, ţinea de servitul la masă, aşa cum Minerva ţine de arta încăierărllor, sau Venus de ştiinţa flirturilor serioase. Să fi avut parte de un piedestal şi să fi fost turnată în bronz, ar fi putut să stea alături de cele mai nobile şi mai eroice surori ale ei, sub titlul „Slănina şi Ficatul care Înveselesc Omenirea”. Făcea parte din local. Erai obişnuit să-i vezi trupul uriaş, conturîndu-i-se prin fumul albăstrui care urca din slănina perpelită pe foc, aşa cum nu te miri cînd vezi stîncile ivindu-se prin ceaţa mişcătoare a rîului Hudson. Milly înainta impunatoare printre aburii fierturilor de legume, aromele de „şuncă cu“, clinchetele vaselor, zăngănitul tacîmurilor, strigătele „comenzilor scurte“, ţipetele înfometaţilor şi hăpăielile meseriilor, asemeni marilor transatlantice care-şi croiesc drum printre bărcuţele sălbaticilor înfuriaţi.

Zeiţa noastră (a hămesiţilor), era clădită după nişte dimensiuni atît de impunătoare, încît nu puteai să n-o urmăreşti cu respect. Intotdeauna umbla cu mînecile suflecate deasupra coatelor. Ar fi putut să ne înşface pe noi, toţi cei trei muşchetari, şi să ne arunce cît colo pe fereastră. Nu apucase atîtea primăveri ca noi, dar era atît de pură şi avea atîtea daruri ale Evei, încît ne-a ocrotit de la bun început. Turna în noi, cu o totală nepăsare faţă de preţuri sau cantitate, toate mîncărurile localului, ca şi cum cornul abundenţei nu avea fund. Vocea îi răsuna ca un clopot de argint; zîmbetul dezvelea dinţi mulţi şi regulaţi; semăna cu răsăritul auriu, în vîrful muntelui. Personal n-am văzut valea Yosemite, dar cînd apărea Mílly, la ea mă ducea gîndul. Şi totuşi, nu ştiu cum, mi-era imposibil să mi-o imginez în altă parte decît în localul lui Cypher. Acolo o aşezase natura şi ea prinsese rădăcini şi crescuse vînjoasă. Părea fericită, şi-şi încasa cei cîţiva prăpădiţi de dolari, sîmbătă seara, cu bucuria unui copil care se îmbujorează cînd primeşte un dar neaşteptat.

Kraft a fost primul care a dat glas fricii pe care fiecare dintre noi probabil că o simţea în subconştient. Venise vorba, bineînţeles, de anumite probleme de artă, asupra cărora zăboveam. Unul dintre noi a comparat armonia existentă între o simfonie a lui Haydn şi înghetata de fistic cu potrivirea desăvîrşită a lui Milly în localul lui Cypher.

- Lui Milly îi e dată o altă soartă, a spus Kraft, şi dacă o va urma, nici Cypher, nici noi nu vom mai avea parte de ea.

- O să se îngraşe? a întrebat Judkins cu teamă

- O să meargă la cursurile serale şi o să se cizeleze? m-am aventurat şi eu, neliniştit.

- Uite cum stau lucrurile, a răspuns Kraft, bătînd hotărît cu arătătorul într-o băltoacă de cafea de pe faţa de masă. Cezar l-a avut pe Brutus, bumbacul are viermele, dansatoarea îl are pe bogătaşul din Pittsburg, vilegiaturistul are iedera lui otrăvită, eroul are medalia Carnegie, arta îl are pe Morgan, trandafirul îşi are...

- Da' zi-i o dată, omule! l-am întrerupt, tulburat la culme. Doar nu crezi că Milly o să înceapă să se împopoţoneze?

- Într-o bună zi, încheie Kraft solemn, la Cypher o sa vină să mănînce o porţie de fasole un cherestegiu milionar din Wisconsin şi o s-o ia pe Milly de nevastă.

- Niciodată, am exclamat îngroziţi într-un glas, eu şi cu Judkins.

- Un cherestegiu, repetă Kraft răguşit.

- Şi încă unul milionar! am oftat cu disperare.

- Din Wisconsin! gîfîi Judkins.

Am căzut cu toţii de acord că soarta crudă părea să o ameninţe. Puţine lucruri erau atît de sigure. Milly era făcută să surprindă ochiul cherestegiului ca o pădurice de pini neumblată. Cît de bine cunoscute ne erau obiceiurile dihorilor ăstora în clipa în care le zîmbeşte soarta! Se duc glonţ la New York şi aştern la picioarele fetei care le-a servit fasole tot ce au. Păi pînă şi alfabetul le e favorabil. Titlul ziarului de duminică le vine ca o mănuşă: „Chelneriţă Cuminte Cucereşte Cherestegiu Chivernisit“

O clipă am avut senzaţia că Milly era ca şi pierdută pentru noi.

Numai dragostea pentru Aranjamentul Artistic Infailibil al Naturii ne-a inspirat. Era imposibil s-o dăm pe Milly după un cherestegiu, de două ori blestemat – cu averea şi cu provincialismul. Ne înfioram gîndindu-ne la o Milly transformată - cu glasul scăzut, cu mînecile lăsate, turnînd ceaiul în wigwam-ul de marmură al unui ucigaş de copaci. Nu! Aparţinea localului - fumului de slănină, mirosului de varză, corului împunător, wagnerian, de vase de tablă zdrăngănite şi de tăvi răsunătoare.

Temerile noastre probabil că fuseseră profetice, pentru că în aceeaşi seară, codrii seculari trimiseră la Milly a noastră portărelul lor predestinat, contribuţia noastră la Aranjamentul Naturii. Dar nu Wisconsin, ci Alaska purta povara vizitei.

Luam obişnuita masă de seară compusă din tocană de vacă şi mere uscate, cînd individul îşi făcu apariţia în local păşind înfipt şi se aşeză la masa noastră. Cu nonşalanţa celui obişnuit să înnopteze în pădure, ne turnă în urechi verzi şi uscate, observînd că în hăţişurile birturilor de la oraş se pierde sentimentul prieteniei dintre oameni. L-am adoptat ca specimen: după trei minute, eram gata să ne dăm şi viaţa pentru el.

Era un individ solid, bărbos şi bătut de vînturi. Tocmai ieşise din „potecă“, zicea el, de la unul din bacurile de pe North River. Am avut impresia că pot să-i desluşesc pe umeri fulgii de zăpadă de pe Chilcoot. Pe urmă a început să scoată bucăţi de aur, potîrnichi împăiate, şiraguri de mărgele şi piei de focă - lucruri familiare celor întorşi din Klondike; între timp îi dădea zor cu milioanele lui.

- Am în bancă două milioane, ne spuse în încheiere, şi pe zi îmi revine o mie ca dobîndă. Şi ,,acu“, aş vrea nişte ghiveci şi compot de piersici. De la Seattle nu m-am mai dat jos din tren şi mi-e foame. Ce-ţi dau negrii ăia la vagonul restaurant e egal cu zero. Domnilor, comandaţi şi dumneavoastră ce poftiţi.

În clipa aceea îşi făcu apariţia şi Milly, cu vreo mie de farfurii înşirate pe braţul gol - apăru masivă, trandafirie şi impunătoare ca muntele Sf. Elias, pe faţă cu un zîmbet ca zorii zilei într-un defileu. Omul din Klondike îşi aruncă aurul şi pieile ca pe nişte resturi: scăpă în jos jumătate din falcă şi rămase cu ochii la ea. Şi parcă o şi vedeam pe Milly cu diadema cu diamante pe frunte şi cu rochiile de mătase de la Paris, brodate de mînă, pe care avea intenţia să i le cumpere.

Venise vremea în cele din urmă ca viermele să atace bumbacul, iedera otrăvită îşi întinsese tentaculele să-l sufoce pe vilegiaturist, iar cherestegiul milionar, vag deghizat într-un miner din Alaska, era gata s-o prindă pe Milly şi să răstoarne Aranjamentul Naturii.

Kraft ieşi primul din amorţeală. Sări în sus şi-l bătu pe spate pe omul din Klondike.

- Hai să bem ceva, strigă el. Intîi băutura, pe urmă mîncarea.

Judkins îl înşfăcă de un braţ, eu de celălalt. Il tîrîrăm afară din restaurant la o cafenea, veseli, zgomotoşi, irezistibili şi prietenoşi la culme, după ce-i înfundarăm buzunarele cu păsările îmbălsămate şi bucăţile de aur indigeste.

In cafenea începu să mîrîie bine dispus:

- Asta-i fata care-mi trebuie. Toată viaţa ei poate sa stea acasă cu banii pe care-i am eu. Măi, măi, nici c-am mai văzut o fată atît de frumoasă. Mă duc înapoi şi-o cer de nevastă. Cred că o să-ntoarcă spatele birtului cînd o vedea cît bănet am.

- Mai întîi ia un whisky cu lapte, îl convinse Kraft, arborînd un zîmbet mefistofelic. Aveam impresia că voi, flăcăii ăştia de la munte, sunteţi mai zdraveni.

Kraft îşi cheltui bruma de bani la bar şi pe urmă ne aruncă, mie şi lui Judkins, nişte priviri atît de rugătoare, încît terminarăm şi ultimul bănuţ făcînd cinste oaspetelui.

Pe urmă, cînd muniţiile se sfîrşiră şi omul din Klondike încă se mai ţinea pe picioare şi începuse să bolborosească din nou despre Milly, Kraft îi şopti la ureche o insultă atît de politicoasă şi usturătoare despre cei care sunt strînşi la pungă, încît minerul trînti pe tejghea pumni după pumni de bănet şi bancnote, cerînd toate lichidele din lume care să poată spăla jignirea.

In felul ăsta, acţiunea fusese dusă pînă la capăt. Il izgonisem de pe cîmpul de bătaie cu propriile lui arme.

Apoi l-am transportat la un hotel mic, într-un cartier mărginaş, şi l-am băgat în pat, cu aurul şi pielicelele de focă de jur împrejur.

- Nu mai găseşte el localul în vecii vecilor, spuse Kraft. Mîine o cere de nevastă pe prima chelneriţă dintr-un lacto-bar. Şi Milly - adică Aranjamenul Naturii - a scăpat.

Toţi trei ne-am înapoiat la local, care se cam golise de clienţi, ne-am dat mîna şi am încins un dans indian, cu Milly la mijloc.

Ei şi toate astea s-au petrecut acum trei ani. Şi tot cam la vremea aceea ne-a surîs şi nouă putin norocul şi ne-am putut permite să ne cumpărăm mîncare mai scumpă şi mai puţin indicată, în alte localuri. Drumurile ni s-au despărţit şi pe Kraft nu l-am mai văzut deloc, iar pe Judkins foarte rar.

Dar cum vă spuneam, mai zilele trecute am văzut un tablou care s-a vîndut cu 5.000 de dolari. Era intitulat „Regina Boadicea” şi personajele păreau toate foarte masive. Dar dintre admiratorii tabloului care se găseau în fata lui, cred că eram singurul care-şi dorea ca Boadicea să iasă din ramă şi să-mi aducă fleică şi ochiuri.

L-am căutat Kraft, cu sufletul la gură. Ochii aveau aceeaşi expresie diavolească, părul îi era mai ciufulit, dar hainele nu erau cumpărate de gata.

- Habar n-am avut, i-am spus.

- Ne-am cumpărat o căsuţă în Bronx cu banii, mi-a răspuns. Poţi veni în orice seară la ora şapte.

- În seara aia, cînd ne-ai stîrnit împotriva cherestegiului, adcă a omului din Klondike, nu te îmboldea numai Aranjamentul Artistic Infailibil al Naturii, nu?

- Păi, nu chiar, rînji Kraft.