Legendele Olimpului (18)

Prometeu 

          Zeus era stăpânitor deplin. Nimic nu‑i mai stătea în cale. Vrerea lui era lege şi poruncă pentru toţi zeii. Doar cei de jos, de pe pământ, îi făceau uneori necazuri, căci ba cârteau, ba ridicau pumnul spre cer şi‑ameninţau...

Mai ales când se abăteau molimi sau revărsări de ape, cutremure, sau foc sau moarte adusă de năvălitori, oamenii se‑ndârjeau cumplit:

— El, numai el trimite totul! îi este ciudă că nu vrem să ne supunem zeilor, întotdeauna, cum vor ei. Şi‑i este teamă că‑ntr‑o zi vom cuceri Olimpul său, cum proroceşte Prometeu...

          Iar Prometeu, acel pe care oamenii‑l proslăveau în cântec, avea, pe cât spune legenda, ca tată, pe‑un titan, Iapet. Iapet era, la rândul său, fiul pământului, al Geei şi‑al cerului înalt, Uranus.

Încă de mic, acest urmaş al lui Iapet se dovedise isteţ, cutezător în gânduri şi‑l întreba pe tatăl său:

— Tată, de ce e lumea asta plină de flori şi de atâtea roade, de ce‑s atâtea animale şi zburătoare? Pentru cine? De ce n‑a fost creată o fiinţă cu minte ageră,‑nţeleaptă, ce‑ar putea să le stăpânească şi să le folosească bine?

Iapet nu‑i răspundea nimica, nepăsător la întrebare... Avea şi‑aşa multe necazuri, cu alţi doi fii amestecaţi în răzvrătirea titanilor contra lui Zeus. Unul din ei, Atlas, purta, pe umăr, bolta înstelată. Fusese osândit de Zeus să o ţie pe veşnicie. Celălalt, pe nume Meneceu, fusese aruncat în Tartar.

Nu mai avea tatăl, Iapet, decât doi fii, ca alinare în ceasurile bătrâneţii, pe Prometeu, şi‑altul mai mic, ce se chema Epimeteu.

         Ajuns bărbat în toată firea, Prometeu îşi urma mai departe gândul ce‑l frământase încă din vremea când era copil: cum ar putea să făurească o fiinţă plină de‑nsuşiri, în stare să conducă bine, să folosească chibzuit tot ce se află pe pământ?

Gândind timp îndelung, titanul a luat în pumnii săi ţărînă. Ţărîna asta a udat‑o cu apă proaspătă şi rece, care ţâşnea dintr‑un izvor. S‑a apucat apoi de lucru. A făurit, muncind cu grijă şi cu migală, un corp de om, de bărbat, ce semăna leit cu zeii.

Fiind luat din trupul viu al Geei şi făurit cu măiestrie de către bunul Prometeu, omul a început să umble, ca orice fiinţă pe pământ, să‑şi caute hrana, să trăiască.

Prometeu nu s‑a mulţumit să făurească‑o nouă fiinţă, ci a rugat‑o pe Atena să‑i dea o mână de‑ajutor, să‑i dăruiască‑nţelepciune omului său făcut din lut.

Atena, după cât se spune, avea şi ea o slăbiciune pentru feciorul lui Iapet. Îi era drag şi poate‑n sine dorea să‑l aibă de bărbat, deşi făcuse jurământul de‑a nu se mărita nicicând. De‑aceea, ascultându‑i glasul, Palas‑Atena s‑a‑nvoit. Şi‑a suflat peste acea fiinţă plămădită de Prometeu.

Omul a căpătat şi cuget. Gândul lui a‑nceput să zboare.

Zeus n‑ar fi fost împotrivă ca fiul lui Iapet să făurească vreun animal, vreo pasăre. Dar omul, ce semăna leit cu zeii, nu îi era deloc pe plac.

     Şi‑atunci Zeus a hotărât ca omul cel nou, creat din tină, să‑i stea supus, îndatorat, şi să‑l slăvească‑ntotdeauna.