Legiunea blestematilor (1)

Această carte este dedicată soldaţilor necunoscuţi căzuţi pentru o cauză care nu era a lor, celor mai buni camarazi ai mei din Regimentul 27 (disci­plinar) Blindate, precum şi curajoaselor femei care m‑au ajutat în decursul acelor ani îngrozitori:

Oberst Manfried Hinka

Oberstleutnant Erich von Barring

Oberfeldwebel Willie Beier

Unteroffizier Hugo Stege

Stabsgefreiter Gustav Eicken 

Obergefreiter Anton Steyer

Gefreiter Hans Breuer

Unteroffizier Bernhard Fleischmann

Gefreiter Asmus Braun

precum şi

Eva Shadows, studentă în drept

Ursula Schade, doctor în me­dicină

Barbara von Harburg, infir­mieră

— Cele cinci minute s‑au scurs. Nu vă râmâne decât să suportaţi consecinţele...

Apăsară pe un buton. Doi SS‑işti mătăhăloşi în uni­formă neagră pătrunseră în sală. Un ordin sec... Au târât‑o apoi pe Eva până la o masă îmbrăcată în piele...

 DEZERTOR TICĂLOS

Genistul cel voinic fusese judecat în ajun şi condamnat la opt ani muncă silnică. Astăzi e rândul meu să ies la lumină. Doi „câini de pază" m‑au adus în faţa consiliului de război, care se ţinea într‑o încăpere mare împodobită cu două gigantice portrete aşezate faţă în faţă, unul al lui Adolf Hitler, celălalt al lui Friderich cel Mare. În spatele fotoliului preşedintelui mai atârnau, imense, stea­gurile armatei aerului, armatei terestre, flotei şi SS‑ului. Pe pereţi se înşiruiau fanioanele diferitelor arme: crucea neagră pe fond alb pentru infanterie, roşu pentru arti­lerie, galben pentru cavalerie, roz pentru trupele de blindate; negru cu franjuri de argint pentru geniu, cornul de vânătoare pe fond verde pentru vânătorii de munte, şi aşa mereu - până şi pupitrul judecătorului era acoperit cu steagul negru‑alb‑roşu al Wehrmacht‑ului.

         Curtea era alcătuită dintr‑un consilier juridic (rol de­ţinut de un maior), doi judecători (un Hauptmann, un Feldwebel), precum şi un procuror (Sturmbannführer din SS).

Un dezertor ticălos nu se bucura de dreptul de a fi apărat de un avocat.

Citirea actului de acuzare... Interogatoriul acuzatului... Ordin de a fi introduşi martorii... Tipul de la Gestapo a intrat primul, cel care ne arestase, pe Eva şi pe mine, pe când făceam baie la gura Weserului, şi murmurul văratec al valurilor nepăsătoare inundă deodată rumoarea hâdă a Curţii. Dunele strălucitoare de nisip alb... Eva în soare uscându‑şi pulpele rotunde... Boneta ei de oaie... Căldura care mă dogorea pe spate... Oh, căldura, căldura aceea...

— Da, am sărit pe birou şi apoi pe fereastră...

Cinci poliţişti mă interogaseră la vremea aceea. Au venit şi ei, toţi cinci, să‑şi depună mărturia. „Da, mi‑am dat un nume fals... Da, explicaţia pe care am dat‑o era falsă..."

Cel mai ciudat a fost să‑l revăd pe Kriminalsekretär‑ul care ordonase biciuirea Evei. Ceilalţi dăduseră dovadă de sadism. El însă se arătase a fi doar corect. Nu ai ce să reproşezi oamenilor corecţi. Şi sunt mult prea mulţi din aceştia pe pământ... Am început să visez cu ochii deschişi: toată lumea dezertase, toţi dezertaseră. Nu rămăseseră decât ofiţerii. Şi ce mai puteau face? Dezertaseră toţi. Toţi. Hoarde întregi mărşăluiau pe toate drumurile. Sol­daţi care se întorceau acasă. Doar ofiţerii mai rămăseseră pe front, în spatele frontului, cu planurile şi hărţile lor, cu frumoasele lor chipie şi cu cizmele lor bine lustruite. Toţi ceilalţi se întorceau acasă şi ei nu mă uitaseră. Din clipă în clipă uşa avea să se deschidă. Vor năvăli în sala consiliului şi nu vor spune nimic, dar cele patru paiaţe vor sări în sus de pe scaune, toţi deodată, cu feţele livide...

— Introduceţi martorul urmator. Eva Schadows!

Eva! Tu, aici?

Era cu adevărat Eva?

Oh! da, era într‑adevăr ea, la fel de adevărat cum eu sunt Sven. Ne mai puteam recunoaşte după ochi. Toate celelalte, tot ce cunoscusem, măruntele taine vii, micile amănunte intime pe care doar noi le cunoşteam, pe care le savurasem cu ochii, cu buzele şi cu mâinile atotştiu­toare, toate dispăruseră. Dar ochii noştri rămăseseră, cu frica lor şi cu nădejdea de a rămâne veşnic aceiaşi. Atâtea pot oare dispare în numai câteva zile?

— Eva Schadows, îl cunoşti pe acest om, nu‑i aşa?

„Mutră scârboasă" este o expresie pe care o detest, întotdeauna mi s‑a părut stupidă, exagerată. Şi totuşi nu găsesc alta care să descrie expresia procurorului: era într‑adevăr o mutră scârboasă.

— Da.

Glasul Evei abia se auzea. Cineva a foşnit o hârtie şi zgomotul ne‑a făcut pe toţi să tresărim.

— Unde l‑ai cunoscut?

— La Köln. În timpul unei alarme aeriene.

Aşa ceva era un lucru obişnuit pe atunci.

— Ţi‑a spus că era dezertor?

— Nu.

Dar nu mai putu îndura tăcerea apăsătoare şi bâlbâi:

— Nu cred că mi‑a spus.

— Gândeşte‑te bine la ce spui, fato! Sper că ştii că este foarte grav să depui o mărturie falsă în faţa unei curţi de justiţie...

Eva privea în podea. Nicio clipă nu se uitase la mine. Avea faţa cenuşie, ca un bolnav după operaţie. De frică îi tremurau mâinile.

— Ei bine, care din două? Ţi‑a spus ori nu că era dezertor?

— Da, cred că mi‑a spus.

— Trebuie să răspunzi cu da sau nu. Avem nevoie de răspunsuri precise!

— Da.

— Şi ce ţi‑a mai spus? După toate acestea l‑ai mai şi luat la Bremen, i‑ai dat bani, haine şi multe altele. Nu‑i aşa?

— Da.

— Spune totul tribunalului, să nu fie nevoie să‑ţi smulgem declaraţiile cuvânt cu cuvânt! Ce ţi‑a spus exact?

— Mi‑a spus că fugise de la regiment; m‑a rugat să‑l ajut, să‑i fac rost de acte. Şi asta am şi făcut...

— Atunci când l‑ai întâlnit, la Köln, era în uniformă?

— Da.

— Ce uniformă?

— Uniforma neagră a tanchiştilor, cu o tresă de Ge­freiter.

— Cu alte cuvinte, nu se putea să nu‑ţi dai seama că era vorba de un militar?

— Nu.

— El te‑a rugat să‑l duci la Bremen?

— Nu. Eu i‑am propus. Şi am insistat. Avea de gând să se predea autorităţilor, dar l‑am convins să n‑o facă...

Eva, Eva, ce le tot îndrugi? De ce le spui minciuni?

— Altfel spus, l‑ai împiedicat să‑şi facă datoria şi să se predea autorităţilor?

— Da, l‑am împiedicat să‑şi facă datoria.

Nu mai puteam răbda. Am sărit ca un nebun urlând cât mă ţineau plămânii, strigându‑i preşedintelui că minţea pentru a încerca să mă salveze, să‑mi creeze circum­stanţe atenuante, că îmi scosesem uniforma în tren, între Pederborn şi Köln şi deci nu ştiuse că eram militar.

— Trebuie să‑i daţi drumul; nu a ştiut că eram sub arme; până în clipa în care am fost arestat, vă jur...

Preşedintele unui consiliu de război ar putea fi oare omenos? Habar n‑aveam, dar doream să cred că ar fi fost posibil. Ochii lui erau însă la fel de reci precum cioburile de sticlă şi privirea sa îmi curmă strigătele.

— Acuzat, păstrează tăcerea până când vei fi întrebat. Încă un cuvânt şi dau ordin să fii scos din sală.

Cioburile de sticlă se rotiră ca un far.

— Eva Schadows, eşti gata să juri că mărturia du­mitale este conformă cu adevărul?

— Da. Dacă nu m‑ar fi cunoscut, s‑ar fi predat.

— Şi tot dumneata l‑ai ajutat când a evadat de la poliţia secretă?

— Da.

— Mulţumesc. Asta ar fi totul... Ah! bine că‑mi amintesc, ai fost condamnată?

— Fac cinci ani de închisoare în lagărul de concen­trare de la Ravensbrück.

În timp ce o scoteau din sală mi‑a aruncat, în sfârşit, o privire lungă iar buzele i se rotunjiră în chip de sărut. Buzele ei erau vineţii, dar ochii fericiţi şi în acelaşi timp nespus de trişti. Făcuse ceva pentru mine. Nădăjduia, credea, că prin aceasta îmi salvase viaţa. Pentru a aduce acest fragil aport la apărarea mea îşi sacrificase, cu bună ştiinţă, cinci ani din viaţă. Cinci ani la Ravensbrück!

Cât de jos căzusem.

Au adus‑o şi pe Trudi, care însă leşină la puţin timp după ce se avântase într‑o poveste încâlcită ce trebuia să întărească depoziţia Evei.

Un martor care leşină în plină sală de judecată şi este apoi evacuat purtat pe braţe e un spectacol straniu. Au dus‑o pe Trudi afară şi, când uşa s‑a închis în urma ei, a fost ca şi cum toate uşile s‑ar fi închis deodată pentru mine.

După aceea sentinţa nu se făcu mult aşteptată. Toată lumea se ridică în picioare pentru a ascultă pronunţarea ei, ofiţerii şi funcţionarii executând împreună salutul nazist.

— În numele Führerului...

„Sven Hassel, Gefreiter din Regimentul 11 Husari, este condamnat, prin prezenta hotărâre, la cincisprezece ani de muncă forţată, pentru delictul de dezertare. Se mai hotărăşte ca numitul Sven Hassel să fie scos din activul regimentului pierzându‑şi toate drepturile civile şi mili­tare pe o perioadă nedeterminată. Heil Hitler!"

Dacă ai leşina şi tu? Nu vezi negru în faţa ochilor, ca atunci când încetau să te cotonogească? Ce mai e şi cu acest alt clişeu? „O ruşine mai rea decât moartea." Chiar aşa! Nu ai fi crezut că‑l vei folosi vreodată. Dar clişeele de aceea există, să le foloseşti. Acum te poţi duce să spui lumii ce înseamnă. Ba nu, nu te poţi duce nicăieri. 

Eram atât de înspăimântat, departe de orice realitate, încât la început am ascultat comentariile preşedintelui fără a le înţelege. Spunea că sunt un Auslandsdeutscher[1]; că fusesem încorporat în Danemarca şi femei irespon­sabile, femei care nu merită onoarea de a fi germane, mă convinseseră să dezertez şi că pentru toate aceste motive, consiliul — în nemărginita sa bunătate — găsise de cuviinţă să nu mă condamne la moarte.

---

[1] German născut în străinătate