Mici intamplari cu animale (85)

Epiderma şerpilor, adică stratul subţire al pielii pe seama căruia se dezvoltă şi solzii, nu creşte  alături  cu  creşterea trupului. Pînă la o anumită limită ea se dilată, apoi se întăreşte şi, nemaiputînd cuprinde trupul crescut, trebuie să fie le­pădată, ca o haină din care a crescut copilul. De aceea şerpii năpîrlesc: îşi primenesc partea uscată şi tare din epidermă. Cum se face oare operaţia aceasta? O singură dată am avut norocul să asist din apropiere la cazna unui şarpe.

Pe rîul Iară, sus, unde începe brădetul, era o fabrică de cherestea. La spatele fabricii, pe malul apei se afla o grămadă mare de deşeuri, rumeguş, capete de şipci, aşchii şi altele. Trecînd pe acolo cu undiţa într-o zi de iunie, văd un lucru ciudat. Mi se părea că zac la soare pe halda de sfărîmături de lemn mai mulţi şerpi negri. Stăteau însă prea nemişcaţi. Mă apropii şi văd mai multe piei de şarpe goale, unele mai zbîrcite şi mai uscate, altele mai puţin. Iau una în mînă: piele de şarpe lepă­dată în năpîrlire. Evident de la şerpi de apă (Natrix natrix), de care se găseau mulţi pe acele locuri (pe lîngă vipere). Se vede că acolo era un loc prielnic pentru operaţia de năpîrlire. Ce-ar fi să am norocul să văd cum năpîrleşte un şarpe? — m-am întrebat, şi iată, norocul mi-a răspuns. N-am căutat mult, şi văd un şarpe viu, întreg, care stătea cu trupul puţin ondulat lateral şi făcea numai din cap mişcări scurte, curioase. M-a lăsat să mă apropii binişor — poate nu vedea, cu ochii tulburi, lăptoşi, ca şi cînd ar fi avut pe ei albeaţă.

Fără să vreau, mi-a fugit gîndul la ceea ce văzusem la că­priori, cînd îşi curăţă de moţ coarnele. Doar că şarpele meu îşi freca botul, gîtul şi fruntea de o aşchie de lemn, însă tot atît de repede, cu încăpăţînare, pe toate părţile. Poate că se căznea demult: sub bărbie i se vedea pielea crăpată, atîrnîndu-i pu­ţin o margine. Am rămas în pîndă mea mai bine de o jumătate de ceas pînă am văzut că şarpele a reuşit să-şi sfîşie pielea de pe bot, apoi de pe frunte şi, în sfîrşit, şi-a dezghiocat-o în­treagă de pe cap. Îi stătea după cap pielea desprinsă, pe ea cu pelicula care acoperă ochii: se părea că are două capete. S-a odihnit cîteva minute nemişcat, apoi, răsucindu-se, frecîndu-se de resturile de lemn de pe jos, în alte cîteva minute — nu mai mult de patru-cinci — a ieşit, parcă s-a strecurat din pielea veche, uşor, cum ai trage de pe mînă o mănuşă. A rămas deoparte pielea goală, urîtă; cea nouă de pe şarpele primenit era lucie şi strălucea în soare. Trebuie să fi fost obositoare munca. Abia s-a tras şarpele puţin mai încolo, s-a încolăcit şi a rămas nemişcat.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor