Mici intamplari cu animale (90)

Curtea în care a intrat rîsul din întîmplarea următoare nu era în sat, ci era cea a unui canton de pădurar de la munte. Faptul acesta însă nu lipseşte de interes cele ce s-au petrecut acolo. S-a întîmplat să fiu la o cabană din apropiere. Pădura­rul Bădău ştia că îmi place să văd şi să aud lucruri în legătură cu viaţa sălbătăciunilor şi, în dimineaţa aceea de august, a re­pezit pînă la cabana mea un flăcăiaş ca să mă cheme.

Bădău mi-a ieşit înainte.

—  Acum, mi se pare că am călcat alături. Am împuşcat un rîs şi ştiu că a ieşit lege că nu-i voie.

—  Rău ai făcut prietene Ilie, tare rău. Dumneata, pădurar, om al legii... Vom încerca să o peticim oarecum. Vom cere o autorizaţie şi o vom lipi pe cele trecute. Dar cum a fost întîmplarea?

—  Nici mare cinste vînătorească nu-mi aduce. L-am îm­puşcat pe gunoiul de după casă, în curte. Cînd am ieşit astă-dimineaţă ca să plec la serviciu, dau cu ochii de un cîine care rîcîia în gunoi. Ce cîine străin să se fi pripăşit pe aici, şi roş şi bălţat? Mă uit mai bine — era un rîs. Scormonea în grămada de lepădături, găsea cîte un os, cîte un picior de găină, cine ştie ce, şi rodea, apoi iar căuta. Am luat din spate puşca şi l-am împuşcat... Apoi mi-a venit în minte legea.

Rîsul era încă nejupuit, atîrnat de un stîlp al pridvorului.

Mare, dar slab, slab, numai pielea pe oase. Şi urît, cu părul fără luciu, zbîrlit. Parcă avea zgardă, atîtea căpuşe i se înfipseseră în jurul gîtului. Din cei patru colţi nu mai avea decît unul, îi lipseau şi dintre dinţii din faţă. Rîs ajuns în extrema mizerie a bătrîneţii. înainte cu cîţiva ani sărea în spatele ciutei şi o omora, acum ajunsese să scormonească în gunoiul de după casă, doar-doar va găsi ceva ce s-ar chema mîncare.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor