Aventurile lui Cepelica(23)

Cepelică  pierde  orice  speranţă

Cepelică sfîşie o mînecă din că­maşă şi o împărţi în bucăţele.

– Cu cărţile poştale am cam fi gata – se gîndi mulţu­mit – să aşteptăm acum să ne aducă marmita cu cerneală.

Cînd Lămîilă de gardă îi aduse ciorba, Cepelică nu sorbi din ea nicio înghiţitură. Zgîrie cu lingura niţel praf roşu de cără­midă şi-l turnă în zeamă. Mestecă puţin şi, slujindu-se apoi de coada lingurii, scrise misivele pe care şi le pregătise în gînd.

„Tăticule dragă – scria în prima scrisoare – mai ţii minte că odinioară ţi-am făgăduit să te eliberez? Ei bine, clipa se apropie. Am pus la cale un plan de evadare. Te sărută fiul tău, Cepelică." Scrisoarea a doua era adresată Cîrtiţei şi suna astfel: „Bătrînă Cîrtiţă a inimii mele, să nu crezi că te-am uitat. Aici în închisoare nu am nimic de făcut şi mă gîndesc mereu la vechii mei prieteni. Şi tot gîndindu-mă şi răzgîndindu-mă, m-am gîndit că poate ţie ţi-ar sta în puteri să mă ajuţi să scap de aici şi să-l eliberez şi pe tata. Ştiu, nu-i o treabă prea uşoară, dar dacă ai putea să mobilizezi vreo sută de cîrtiţe care să te ajute, totul ar fi cu putinţă. Aştept răspunsul tău neîntîrziat, mai bine zis clipa cînd o să te văd ţîşnind în celula mea. Post scriptum: de data asta, te asigur, nu te vor durea ochii. Puşcăria este mai întunecoasă decît o călimară."

Scrisoarea a treia era adresată lui Cireşel şi cuprindea cele ce urmează:

„Dragă Cireşel, nu ştiu nimic despre tine, dar sunt sigur că nu ţi-ai pierdut curajul, deşi am fost înfrînţi. Îţi promit so­lemn că pe Pătlăgică o să-l pun eu la punct odată pentru totdeauna. În închisoare mi-au trecut multe prin cap şi m-am gîndit la cîte toate, la care altminteri n-aş fi avut cînd să chibzuiesc. Tu trebuie să mă ajuţi să ies de aici. Predă Cîrtiţei scri­soarea mea, la locul cunoscut. Urmează instrucţiuni. Salutări tuturor, Cepelică."

Ascunse sub perină cele trei scrisori, vărsă cerneala care-i mai rămăsese într-o gaură de şoarece de sub pat, iar spre seară, cînd Lămîilă îşi făcu rondul, îi înapoie strachina goală, apoi se culcă.

A doua zi dimineaţă Şontîc-Şontîc îi mai aduse o scri­soare de la tatăl său. Bietul Cepeloi ardea de nerăbdare să primească veşti de la Cepelică, dar îl povăţuia să nu-şi consume prea repede cămaşa.

Drept răspuns Cepelică îşi scoase cămaşa, o sfîrtecă în două, întinse o jumătate pe pămînt şi, după ce muie degetul în călimară, adică în gaura de şoarece, începu să scrie.

– Ce faci? întrebă poştaşul uimit şi revoltat. Dacă în­trebuinţezi foi d-astea de plăcintă, într-o săptămînă nu-ţi mai rămîne nici cît o confeti pentru scris.

– Fii fără grijă – îl asigură Cepelică – într-o  săptămînă nu voi mai fi aici.

– Te amăgeşti, băieţaşule!

– Tot ce se poate, dar n-ai vrea ca în loc să-mi ţii pre­dici să-mi dai o mînă de ajutor?

– Una? Te ajut bucuros şi cu toate cele opt labe ale mele. Ce ai de gînd?

– Vreau să desenez pe această jumătate de cămaşă un plan al închisorii. Clădirile, zidul înconjurător, celulele, curtea, toate, înţelegi, toate trebuie însemnate exact la locul lor.

– O, asta-i foarte uşor. Cunosc închisoarea la milimetru pătrat.

Cu ajutorul păianjenului Şontîc, Cepelică schiţă din cîteva trăsături harta închisorii şi însemnă curtea cu o cruce.

– De ce ai făcut crucea asta? întrebă păianjenul.

– O să-ţi explic altă dată – răspunse Cepelică în doi peri. Acum îţi încredinţez o scrisoare pentru tata. Astelalte două, precum şi planul, va trebui să le predai unui prieten.

– În afara închisorii?

– Da, vicontelui Cireşel.

– Locuieşte departe?

– La castelul Cireşiamare.

– Ştiu unde este. Am un văr funcţionar în podul caste­lului. De cîte ori nu mi-a trimis vorbă să-i fac o vizită, dar nu am mai ajuns! Ce să-ţi spun, zice că trăieşte acolo, o splen­doare! Deh, frăţioare, ştiu eu? căzu pe gînduri păianjenul. Dar dacă plec atît de departe cine o să-mi ţină locul cu poşta?

– Dus-întors ţi-ar trebui două zile, aşa şchiop cum eşti. Două zile n-o să se facă gaură în cer fără poştă.

– Ştii, n-aş vrea să lipsesc de la slujbă – zise Şontîc-Şontîc – dar din moment ce nu e vorba de o  călătorie de plăcere...

– Nici vorbă – protestă Cepelică – e vorba de o mi­siune extrem de importantă şi foarte, foarte delicată. Gîndeşte-te că de succesul acestei  călătorii atîrnă libertatea  deţi­nuţilor.

– A tuturora?

– A tuturora!

– În cazul ăsta, cum îmi termin tura, o pornesc la drum.

– Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.

– Oh, lasă, lasă – răspunse Şontîc-Şontîc – la urma ur­mei e şi în interesul meu: dacă se goleşte închisoarea o să pot în sfîrşit să mă mut şi eu la ţară, nu-i aşa?

Vîrî cele trei scrisori în geantă, zvîrli geanta pe umăr şi se îndreptă şchiopătînd spre ferestruică.

– La revedere – şopti Cepelică, scoţîndu-şi nasul prin­tre gratii pentru a-l urmări cum se caţără înspre acoperiş. Şi drum bun!

În clipa cînd păianjenul se pierdu în beznă, Cepelică în­cepu să numere orele şi minutele. După douăzeci şi patru de ore se gîndi:

– La ora asta trebuie să fie aproape de castel. O să gă­sească el pe cineva să-i arate drumul... Şi cînd o să spună că e vărul vestitului Păianjen al podurilor o să-l însoţească cineva pînă la castel...

I se părea că-l şi zăreşte, micuţ, puţin gîrbovit, şchiopă­tînd pe burlan în sus, întrebînd de camera vicontelui, pornind apoi de-a lungul coridoarelor, apropiindu-se de patul lui Cireşel şi trezindu-l în şoaptă pentru a-i înmîna scrisorile. Apoi Cepelică deveni nerăbdător. Şontîc-Şontîc trebuia să pice din oră în oră...

Se scurse însă o zi, apoi încă una şi păianjenul nu se arătă. Trecuseră trei zile. Prizonierii erau îngrijoraţi de lipsa poştei şi a poştaşului. Şi cum păianjenul nu destăinuise nimă­nui secretul misiunii sale, ci îi înştiinţase numai că-şi ia o per­misie de cîteva zile, nu puţini dintre prizonieri începură să creadă că păianjenul i-a lăsat baltă, mutîndu-se definitiv la ţară, aşa cum, de fapt, visase o viaţă întreagă. Şi Cepelică era descumpănit.

A patra zi fură scoşi la plimbare, dar Cepelică nu-l zări pe tatăl său şi nimeni nu-i putu da vreo ştire despre el. Se în­toarse în celulă cu inima frîntă şi se aruncă pe pat, deznădăj­duit. Nu-i mai rămînea aproape nicio speranţă.