Păşunile Raiului (5)

Helen Van Deventer era o femeie înaltă, cu trăsături ascuţite, dar frumoasă la chip şi cu ochi nefericiţi. O viguroasă conştiinţă a tragediei îi străbătuse întreaga viaţă. La cincisprezece ani, după ce îi fusese otrăvită pisica de Angora, arătase ca o văduvă. A ţinut doliu dupa ea vreme de şase luni, nu în îmbrăcăminte, ci prin glas scăzut şi gesturi reţinute. După moartea tatălui, survenită la sfîrşitul celor şase luni, doliul a continuat fără întrerupere. S-ar fi zis că era însetată de tragedie, iar în privinţa asta viaţa se arătase foarte darnică faţă de ea. La douăzeci şi cinci de ani se măritase cu Hubert Van Deventer, un bărbat rubicond, mare amator de vînătoare, obişnuit să petreacă şase luni pe an în aer liber încercînd să împuşte tot soiul de vietăţi. La trei luni după cununie, s-a împuşcat singur, împiedicîndu-se într-un rug de rnure. Hubert era un bărbat deosebit de generos. Pe cînd trăgea să moară, întins sub un copac, unul dintre tovarăşii săi l-a întrebat dacă are de lăsat vreo vorbă pentru nevastă-sa.

− Da, i-a răspuns Hubert, spune-i că vreau să-mi pună portretul înrămat acolo, în bibliotecă, între capul de elan şi cel de berbec de munte! Spune-i că pe astea nu le-am cumpărat de la călăuză!

Helen Van Deventer nu se atinse de nimic din ce se afla în salon. Încăperea unde erau expuse trofeele rămăsese ca un fel de sanctuar unde stăpînea spiritul lui Hubert. Perdelele erau totdeauna lăsate. Oricine simţea nevoia să vorbească, atîta vreme cît se găsea în salon, vorbea în şoaptă. Helen n-a plîns, fiindcă plînsul nu stătea în firea ei, dar ochii i s-au făcut şi mai mari, şi multă vreme rămînea cu ei larg deschişi, cătînd în depărtări cu privirile pierdute ale celor care călătoresc prin alte vremuri. Hubert îi lăsase casa de pe Colina Rusească din San Francisco, şi o avere mai mult decit frumuşică..

Fata ei, Hilda, născută la şase luni dupa moartea lui Hubert, era un copilaş frumos ca o păpuşică şi avea ochii mari ai maică-sii. Hilda n-a fost niciodată foarte sănătoasă; a luat la rînd toate bolile copilăriei, cu o punctualitate uimitoare. Temperamentul, arătat mai întîi prin ţipete, se dovedi distructiv de îndată ce fetiţa fu în stare să umble. Sfărîma orice obiect casabil

care se ivea în calea pornirilor ei furioase. Helen Van Deventer o liniştea şi-o răsfăţa, izbutind

de obicei să-i aţîţe şi mai rău toanele.

Cînd Hilda împlini şase ani, doctorul Phillips, medicul familiei, îi confirmă doamnei Van Deventer faptul de care ea se temuse încă de multă vreme.

− E timpul să-ţi dai seama, spuse doctorul. Hilda nu e chiar sănătoasă la minte. Aş fi de părere să te duci cu ea la un psihiatru.

Ochii negri ai mamei se dilatară de durere.

− Eşti sigur, doctore?

− Absolut sigur. Dar eu nu sunt specialist. Trebuie să te duci cu ea la cineva care ştie mai multe decît mine.

Helen îşi întoarse privirea de la el.

− Şi eu m-am gîdit la fel, doctore, dar nu pot s-o duc la altcineva. Totdeauna, numai dumneata ai fost medicul nostru. Te cunosc. Intr-un alt doctor n-aş putea să am niciodată încredere.

− Cum adică „n-ai avea încredere”? izbucni doctorul Phillips. Nu-ţi dai seama că, dacă o tratăm aşa cum trebuie, s-ar putea s-o vindecăm?

Braţele lui Helene se ridicară puţin, pe urma căzură deznădăjduite.

− De vindecat n-are să se vindece niciodată, doctore. S-a născut atunci cînd nu trebuia. Moartea lui taică-său... a fost mai mult decît puteam să îndur. Inţelegi? Nu mai aveam puterea

să nasc un copil normal.

− Atunci, ce ai de gînd să faci? Ideile astea sunt trăsnite, dacă îmi e îngăduit s-o spun.

− Ce-mi rămîne de făcut, doctore? Nu pot decît să aştept şi să sper. Pot s-o duc pînă la capăt, dar altui doctor nu pot s-o arăt. Am să stau lîngă ea şi-am s-o îngrijesc. Se pare că asta are să-mi fie viaţa.

Zîmbi sfîşietor de trist, şi miinile i se ridicară iarăşi.

− Am impresia că îţi aduci singură nenorociri pe cap, spuse doctorul, morocănos.

− Acceptăm ce ne oferă soarta. Eu pot să rezist. Sunt sigură şi sunt mîndră de asta. Niciun fel de tragedie nu poate pune capăt puterii mele de îndurare. Dar există totuşi ceva ce nu aş putea să suport, doctore. Hilda nu poate fi luată de lîngă mine. Lîngă mine am s-o ţin, iar dumneata ai să vii aici ca de obicei şi nimeni altcineva n-are să se amestece.

Doctorul Phillips părăsi casa revoltat. Suferin ţele evidente şi inutile ale acestei femei totdeauna îl înfuriaseră. Mormăi: "Dacă aş fi eu Soarta, pînă şi eu aş fi ispitit să frîng rezistenta asta apatică".

Nu mult mai tîrziu, Hilda începu să aibă vedenii şi visuri ciudate. Cumplite plăsmuiri ale nopţii, cu gheare şi colţi, încercau s-o ucidă în timp ce dormea. Pitici urîţi o ciupeau şi veneau

să scrîşnească din dinţi la urechea ei, iar Helen Van Deventer primea vedeniile acestea ca pe nişte noi forţe care ar fi venit s-o pună la încercare.

− A venit un tigru şi a tras pătura de pe mine! striga Hilda cînd se trezea, dimineaţa.

− Nu trebuie să-l laşi să te sperie, draga mea.

− Dar ştii, mamă, a încercat să-şi vîre colţii prin pătură.

− La noapte am să stau cu tine, draguţa mea, şi-atunci n-o să mai aibă curaj să vină.

Din acea seară începu să stea la căpătîiul fetiţei pînă se făcea ziuă. Neînduplecarea asta frenetică făcea ca ochii să-i fie din ce în ce mai înfriguraţi şi mai luminoşi.

Dar altceva o neliniştea mai mult decît visele. Hilda începuse să spună minciuni.

− Azi de dimineaţă am fost în grădină, mamă. Şi pe stradă stătea un bătrîn. M-a rugat să mă duc pînă la el acasă, aşa că m-am dus. Avea un elefant mare de aur, şi m-a lăsat să merg călare pe el.

Şi ochii fetiţei rămîneau pierduţi în depărtări atîta vreme cît scornea poveştile.

− Nu mai spune lucruri de astea, iubito, o rugă maică-sa. Doar ştii bine că n-ai făcut nimic din tot ce povesteşti.

− Ba am făcut, mamă. Şi bătrînul mi-a dat şi un ceas. Am să ţi-l arăt. Uite-l!

Şi îi arătă un ceas de mînă, încrustat cu diamante. Cînd luă ceasul, mîinile lui Helen tremurau de groază. O clipă, expresia de străşnicie neînduplecată îi dispăru de pe chip şi în locul ei se ivi mînia.

− De unde l-ai luat, Hilda?

− Bătrînul mi l-a dat, mamă.

− Nu... Spune-mi unde l-ai găsit! Fiindcă l-ai găsit, nu-i aşa?

− Bătrînul mi l-a dat.

Pe dosul ceasului era gravată o monogramă cu iniţiale necunoscute lui Helen. Multă vreme se uită deznădăjduită la literele gravate, pe urmă spuse aspru:

− Pe ăsta îl ia mama.

In noaptea aceea caută o lopăţică, se strecură în grădină şi îngropă ceasul adînc în pămînt. In aceeaşi săptămînă puse să se ridice în jurul grădinii un gard înalt de fier, şi de atunci Hilda n-a mai avut voie să iasă singură.

La treisprezece ani, Hilda scăpă şi fugi de acasă. Helen angajă nişte detectivi particulari s-o găsească, dar abia după patru zile o descoperi un poliţist, dormind pe un teren pustiu, proprietate a unei agenţii de bunuri imobiliare din Los Angeles. Helen îşi luă fata de la postul

de poliţie.

− De ce ai fugit de acasă, draga mea? o întreba.

− Păi... am vrut să cînt la pian.

− Pian avem şi acasă. De ce n-ai cîntat la el?

− Ei, am vrut să cînt pe alt fel de pian, pe unul dintr-alea mari.

Helen o aşeză pe Hilda pe genunchi şi o strînse tare în braţe.

− Şi ia spune-mi, ce-ai mai făcut, draga mamei?

− Eram pe stradă, şi un bărbat mi-a spus să mă urc la el în maşină. Mi-a dat cinci dolari. Pe urmă am întîlnit o şatră de ţigani şi m-am dus să stau cu ei. M-au făcut regină. După asta am fost măritată cu un ţigan tînăr şi trebuia să avem un copil, numai că am obosit şi m-am întins pe pămînt. In final, m-a luat un poliţist.

− Iubita mea, dragostea mea, vorbi Helen. Ştii bine că nu-i adevărat. Nimic din ce spui nu-i adevărat.

− Ba e adevărat, mamă.

Helen îl chemă pe doctorul Phillips.

− Spune că s-a măritat cu un ţigan. Crezi cumva... crezi oare că ar putea să fie adevărat? Cu gîndul ăsta n-aş putea sa mă împac.

Doctorul o examină pe fată cu toată grija. După ce termină, spuse aproape cu răutate:

− Ti-am spus că trebuie dată pe mîna unui specialist.

Apoi se apropie de fetiţă.

− In ultima vreme bătrîna aceea răutăcioasă a mai fost în cameră la tine, Hilda?

Mîinile Hildei se contractară spasmodic.

− Ieri-noapte a venit cu o maimuţă, o maimuţă mare... mare. Şi maimuţa a vrut să mă muşte.

− Nu-i nimic, dar ţine minte că nu poate să-ţi facă niciun rău, fiindcă eu stau şi am grijă de tine. Femeii aceleia bătrîne îi e frică de mine. Dacă mai vine vreodată, doar spune-i că am eu grijă de tine, şi să vezi cît de repede o rupe la fugă.

Fetiţa zîmbi obosită.

− Şi maimuţa are s-o rupă la fugă?

− Sigur că da. Şi cîtă vreme mă îngrijesc eu de toate astea, uite, îţi dau un beţişor de acadea pentru fetiţa ta.

Scoase din buzunar un betişor de acadea de mentă, cu dungi.

− Ai face bine să i-o dai micuţei tale Babette, nu o cheama aşa?

Hilda smuci acadeaua şi fugi iute afară din cameră.

− Aşa! zise doctorul către Helen. Cunoştinţele şi experienţa mea sunt, din nefericire, destul de limitate, dar atîta lucru ştiu şi eu. De-acum înainte starea Hildei are să fie mult mai rea. Ajunge la o vîrstă critică. Perioada de trecere, cu tensiunile ei emoţionale, negreşit agravează tulburările mintale. N-am cum să-ţi spun ce ar putea să se întîmple. Ar putea să devină ucigaşă, iar pe de altă parte, ar putea sa fugă cu primul bărbat care îi iese în cale. Dacă nu o încredinţezi în grija unor specialişti, dacă nu pui să fie supravegheată cu toată atenţia, s-ar putea să se întîmple ceva ce ai să regreţi toată viaţa. Ultima întîmplare e doar un avertisment. Nu mai poţi continua în felul ăsta. Nu e cinstit faţă de tine însăţi.

Helen stătea împietrită în faţa lui. Pe chip i se vedea acea împotrivire care îl scotea pe doctor din sărite. Intrebă cu glas sugrumat:

− Ce eşti de părere că ar trebui să fac?

− S-o ducem la spitalul de nebuni, zise doctorul, încîntat de brutalitatea răspunsului.

Chipul lui Helene se încordă, iar împotrivirea îi deveni încă şi mai intensă.

− Una ca asta n-am să fac! strigă încordată. E a mea, şi eu răspund de soarta ei. Am s-o îngrijesc eu însămi, doctore. O clipă n-am s-o slăbesc din ochi. Dar, de trimis în altă parte, n-o trimit.

− Cunoşti urmările, spuse Phillips cu glas aspru.

Pe urmă se simţi copleşit de conştiinţa faptului că era imposibil de discutat cu femeia asta.

− Helen, ani de zile ţi-am fost prieten. De ce să-ţi iei pe umeri povara suferinţelor şi a primejdiilor acestora?

− Pot suporta orice, în afara gîndului de a o îndepărta de lîngă mine.

− Iţi place rolul de mucenic, mormăi doctorul. Pentru tine suferinţa e o bucurie. N-ai fi în stare să renunţi la niciun strop de tragedie.

Şi îl cuprinse furia.

− Helen, fiecare bărbat trebuie să aibă într-un moment sau altul dorinţa de a bate o femeie. Eu mă socotesc un om blînd, dar în clipa de faţă îmi vine să te iau la pumni.

Se uită în ochii ei negri şi văzu că nu făcuse decît să-i ofere o nouă tragedie, nu făcuse decît să-i dea o nouă posibilitate de a suferi.

− Acum plec, spuse. Să nu mă mai chemi niciodată. Ştii... încep să te urăsc.

Cei de la Păşunile Raiului aflară cu interes şi ostilitate că o femeie bogată avea să vină să locuiască pe vale. Văzură camioane încărcate cu bîrne şi cherestea urcînd în sus pe Christmas Canyon şi rîseră cu oarecare dispreţ pe socoteala ideii de a aduce acolo bîrne ca să

construieşti o cabană. Bert Munroe urcă pe Christmas Canyon şi o întreagă jumătate de zi se uită la dulgherii care înălţau casa.

− Are să fie ceva frumos, dădu el veste la magazinul universal. Fiecare bîrnă e fără cel

mai mic cusur şi - ce ziceţi de asta - au şi venit grădinarii şi s-au apucat de treabă. Cară acolo plante mari şi copaci întregi, toţi înfloriţi, şi îi plantează în pămînt. Doamna Van Deventer asta trebuie sa fie tare bogată.

− Sigur că îi trag tare, încuviinţă Pat Humbert. Oamenii ăştia bogaţi totdeauna îi trag tare.

− Şi-ascultaţi încoace, urmă Bert. Nu-i asta treabă femeiască? Ia ghiciţi ce-au pus la unele ferestre - drugi! Nu drugi de fier, da' de stejar gros şi zdravăn. Eu zic că bătrînei îi e frică de coioţi.

− Mă întreb dacă o s-aducă o mulţime de servitori, zise T.B. Allen plin de nădejde, da’ cred c-are să-şi facă toate cumpărăturile la oraş. Cei de seama asta îşi fac toţi cumpărăturile la oraş.

De îndată ce casa şi grădina fură puse la punct, Helen Van Deventer şi Hilda, un bucătar chinez şi un servitor filipinez sosiră cu maşina la Christmas Canyon. Era o foarte frumoasă casă de bîrne. Dulgherii uscaseră bîrnele cu acizi, iar grădinarii făcuseră grădina în aşa fel încît să pară veche. Dafini şi stejari fuseseră lăati pe pajişte, iar la poalele lor creşteau cinerarii albastre, albe şi roşii. Cărările erau mărginite de plante ornamentale de un albastru ireal.

Bucătarul şi servitorul se grăbiră la treburile lor, dar Helen o luă pe Hilda la braţ şi se duseră să se plimbe o vreme prin grădină.

− Nu-i aşa că-i frumos? exclamă Helen. Indărătnicia i se mai ştersese puţin de pe chip. Draga mea, nu crezi că o sa ne simţim bine aici?

Hilda smulse o cinerarie şi începu să lovească tare cu ea în trunchiul unui stejar.

− Imi plăcea mai mult acasă.

− De ce, iubito? Acolo n-avem flori atît de frumoase şi niciun copac mare. Aici ne putem duce în fiecare zi să ne plimbăm pe coline.

− Imi plăcea mai mult acasă.

− Dar de ce, iubito?

− Aşa, fiindcă acolo erau toţi prietenii mei. Puteam să mă uit prin gard şi să văd cum

trece lumea.

− Are să-ţi placă mai mult aici, Hilda, dupa ce o să te obişnuieşti.

− Nu, n-am să mă obişnuiesc. Niciodată n-are să-mi placă aici, niciodată.

Izbucni în pîns şi, deodată, fără nici un fel de avertisment, începu să ţipe cu furie. Smulse brusc un arac de grădină şi o lovi cu el pe maică-sa peste piept. Servitorul apăru pe nesimţite în spatele fetei, îi înlănţui braţele şi o duse pe sus în casă, în vreme ce ea ţipa şi bătea din picioare.

Ajunsă în camera ce-i fusese pregătită, Hilda sfărîmă metodic toată mobila. Sfîşie pernele şi împrăştie fulgii prin încăpere. In cele din urmă, sparse geamurile, începu să lovească în drugii de la ferestre, ţipînd întruna. Helen şedea în odaia ei, cu dinţii încleştaţi şi buzele strînse. O singură dată se ridică, de parcă ar fi vrut să se ducă în odaia Hildei, dar se lăsă la loc în fotoliu. O clipă rezistenta aceea mută aproape se frînsese, dar numaidecît se refăcu, rnai tare ca niciodată, aşa că ţipetele venite din camera Hildei nu avură efect.

Servitorul se strecură în cameră.

− Să închid obloanele, doarnna?

− Nu, Joe. Sîntem destul de departe de orice altă locuinţă. Nimeni nu poate să audă.

Bert Munroe văzu maşina trecînd pe lîngă el şi ducîndu-i pe nou-veniţi pe Christmas Canyon în sus, către cabana de bîrne.

− Are să fie tare greu pentru o femeie singură să urnească lucrurile din loc, îi spuse el nevestei. Aş zice să mă duc pînă acolo şi să văd dacă au nevoie de ceva.

− Doar aşa, că arzi de curiozitate, îi răspunse nevasta luîndu-l în zeflemea.

− Bine, nu-i nimic, dacă aşa crezi tu, atunci n-am să mă duc.

− Glumeam, Bert, continuă nevasta. Cred că ar fi un gest de vecin îndatoritor. Peste o vreme şi eu am s-o iau pe doamna Whiteside să meargă cu mine să-i facem o vizită. Aşa se cade. Da' tu dă fuga chiar acum pînă acolo şi vezi cum se descurcă.

Bert porni cu nădejde de-a lungul încîntătorului pîrîiaş care susura prin Christmas Canyon. „Nu e un loc de cultivat, îşi spuse el, dar e un tare frumos loc unde să trăieşti. Aş fi putut şi eu trăi într-un asemenea loc, doar să trăiesc... dacă armistiţiul n-ar fi venit atunci cînd a venit.” Ca de obicei, se simţea ruşinat de dorinţa lui ca războiul să mai fi continuat o vreme.

Ţipetele Hildei îi ajunseră la urechi pe cînd se afla încă la un sfert de milă de casă. "Asta ce dracu o mai fi? - îşi spuse iarăşi. Parcă ar omorî pe cineva.” Grăbi pasul, ca să ajungă cît mai repede şi să vadă. Fereastra cu drugi a Hildei dădea înspre cărarea ce ducea la intrarea principală a casei. Bert o văzu pe fată zgîlţîind drugii, cu ochii înnebuniţi de furie şi de teamă.

− Bună! zise Bert. Ce s-a întîmplat? De ce te-au închis acolo?

Ochii Hildei mijiră. Răspunse:

− Mă ţin să flămînzesc. Vor să mor.

− Asta-i o prostie, spuse Bert. De ce ar vrea cineva ca dumneata să mori?

− Oho! E vorba de banii mei, mărturisi Hilda. Nu pot să pună mîna pe ei pînă nu mor.

− Cum aşa, eşti doar o fată foarte tînără.

− Nu-s foarte tînără, răspunse Hilda încruntată. Sînt femeie în toată firea. Par mică fiindcă mă înfometează şi mă bat.

Faţa lui Bert se întunecă. Zise:

− Bine, lasă că văd eu ce-i de făcut.

− Nu, nu. Să nu le spui nimic. Ajută-mă să ies de aici şi, după ce o să-mi iau banii, mă mărit cu dumneata.

Atunci începu să bănuiască Bert pentru prima data cam despre ce e vorba. Spuse cu glas alinător:

− Sigur c-o să te ajut. Aşteapta-mă numai puţin, şi-am să vin să te ajut.

Ocoli casa pînă la uşa de intrare şi bătu în ea. Peste o clipă, uşa se crăpă puţin; ochii impasibili ai servitorului priviră afară.

− Pot s-o văd pe stăpîna casei? întrebă.

− Nu, răspunse băiatul şi închise uşa.

Un moment, refuzul acesta brutal îl făcu pe Bert să roşească, dar după aceea bătu din nou, cu mînie. Din nou uşa se deschise de trei degete şi ochii cei negri priviră afară.

− Iţi spun doar că trebuie neapărat s-o văd pe stapîna casei. Trebuie să vorbesc cu dînsa despre fetiţa încuiată în odaie.

− Doamna foarte bolnavă. Regretăm, răspunse baiatul.

Din nou închise uşa. De data asta Bert îl auzi cum trage zăvorul. Atunci porni pe cărare în jos. "Bineînţeles, am să-i spun neveste-mii să nu cumva să le facă vreo vizită, îşi zise. O fată nebună şi un servitor împuţit. N-au decît să se ducă dracului!" Helen strigă din dormitorul ei:

− Ce s-a intimplat, Joe?

Băiatul apăru în prag.

− Venit un om. Spune trebuie vadă dumneavoastră. Spus lui dumneavoastră bolnavă.

− Bine ai făcut. Cine era? A spus de ce anume vrea să mă vadă?

− Nu ştiu cine. Spune trebe vadă dumneavoastră despre don'şoara Hilda.

Intr-o clipită Helen fu lîngă el. Pe faţă i se citea mînia.

− Ce anume voia? Cine era?

− Nu ştiu, doamnă.

− Şi l-ai alungat. Iţi permiţi prea multe. Ieşi afară de-aici!

Se prăbuşi din nou în fotoliu şi îşi acoperi ochii cu mîinile.

− Da, doamnă.

Şi, fără grabă, Joe se răsuci în loc, dînd să plece.

− Oh, Joe, vino îndărăt!

Inainte de a apuca ea să-şi ia mîinile de pe ochi, Joe se afla alături de fotoliu.

− Iartă-mă, Joe. Nu mi-am dat seama ce spun. Ai făcut bine. Rămîi la mine, nu-i aşa?

− Da, doamna.

Helen se ridică în picioare şi, neliniştită, se duse la fereastră.

− Nu ştiu ce e cu mine astăzi. Domnişoara Hilda e mai bine?

− Da, don'şoara potolit acuma.

− Bine. Aprinde focul în şemineul din salon, vrei? Şi, peste ceva vreme, adu-o acolo.

După felul cum concepuse salonul cabanei, Helen considera că ridicase un fel de monument memorial pentru bărbatul ei. Il făcuse să semene cît mai mult posibil cu un pavilion de vînătoare. Era o încăpere vastă, lambrisată şi cu bîrne aparente din lemn de sequoia. Din loc în loc, capete de diferite genuri de cerbi întindeau boturi iscoditoare. O latură a încăperii era dominată de un şemineu mare din piatră de pavaj, deasupra căruia atîrna un drapel franţuzesc sfîşiat în bătălii, găsit de Hubert cine ştie unde. Într-un dulap încuiat, cu uşi de cristal, stăteau rînduite în rastel toate puştile lui Hubert. Lui Helen i se părea că, atîta vreme cît va avea o astfel de cameră unde să poată sta, nu şi-a pierdut chiar în întregime bărbatul.

In salonul de pe Colina Rusească trăise aievea un vis care îi făcea mare plăcere. Ar fi dorit mult să-l poată continua aici, în casa cea nouă. Visul acesta se materializa printr-un fel de ritual. Helen se aşeza în faţa focului şi îşi împreuna mîinile. După aceea privea îndelung la fiecare trofeu pus pe pereţi, şi la fiecare repeta: "Hubert a umblat cu el". Şi în cele din urmă visul îşi făcea apariţia. Parcă îl vedea în faţa ei. Cu ochii minţii îi cerceta forma mîinilor, îngustimea şoldurilor, lungimea şi supleţea picioarelor. După. o vreme, îşi aducea aminte cum

povestise el anumite intîmplări, ce cuvinte accentuase şi felul cum faţa părea să i se lumineze

şi să i se înroşească atunci cînd vorbea mai avîntat. Işi aducea aminte cum îşi conducea Hubert musafirii de la un trofeu la altul. In faţa fiecăruia dintre ele se legăna pe picioare, îşi împreuna mîinile la spate şi începea să depene povestea uciderii fiecărei vietăţi, pînă la cele mai mici amănunte.

„Luna abia se vedea şi nicăieri nu se arata niciun semn. Fred (Fred era călăuza) zicea că n-avea nici cea mai mică şansă să împuşcăm ceva. Mi-aduc aminte că în dimineaţa aceea rămăsesem fără şunci. Dar ştiţi, aveam eu o presimţire că tot ar trebui să ne ducem şi să tragem o raită.”

Helen parcă îl auzea aievea rostind acele povestiri idioate şi fără sare, toate încheindu-se în acelaşi fel: „Ei, distanţa era prea mare şi un vînt turbat bătea dinspre stînga, dar eu tot am ochit, zicîndu-mi în sinea mea că n-are să iasă nimic. Şi-al naibii să fiu dacă nu l-am doborît! Bineînţeles, n-a fost vorba decît de noroc."

De fapt, Hubert n-ar fi vrut ca ascultătorii să creadă că nu fusese vorba decît de noroc. Astea erau graţioasele lui fasoane de vînător. Helen îşi amintea cît de nedumerită se întreba pe atunci de ce oare unui vînător nu îi este îngăduit să recunoască deschis că făcuse vreo treabă aşa cum se cuvine.

Dar în felul acesta se desfăşura visul, îşi potrivea imaginea pînă ce ajungea să cuprindă camera întreagă, apoi o umplea cu tumultuoasa vitalitate a marelui vînător. Pe urmă, după ce întregea visul, îl sfărîma. Zbîrnîitul soneriei păruse a avea în el o notă neobişnuit de dureroasă. Işi aducea aminte de chipurile îndurerate şi stînjenite ale bărbaţilor, în vreme ce îi povesteau despre accident. Visul se isprăvea totdeauna cu imaginea celor care urcau pe treptele de la intrare trupul neînsufleţit. Un sfîşietor val de durere îi invada pieptul, şi atunci Helen se cufunda la loc în fotoliu.

Prin astfel de mijloace îşi păstra bărbatul în viaţă, luptînd cu îndîrjire ca să nu lase imaginea să i se voaleze în memorie. Fusese măritată doar vreme de trei luni. Doar trei luni. Se resemnă, rămînînd doar la un simţămînt de tristeţe deznădăjduită. Ştia bine că încurajează acest simţămînt, dar socotea că e dreptul lui Hubert, un fel de monument funerar pe care avea datoria să i-l ridice. Trebuia să reziste tristeţii, dar nu încercînd să scape de ea.

Helen aşteptase această primă noapte din noua ei casă. Cu buştenii arzînd în şemineu, cu lumina strălucind în ochii de sticlă ai animalelor, avea de gînd să-şi întîmpine visul în noua locuinţă.

Joe se întoarse în dormitor.

− Foc arde, doamna. Acum chem don'şoara Hilda?

Helen îşi aruncă privirile pe fereastră. Amurgul cobora dinspre crestele colinelor. Cîţiva lilieci începuseră deja să salte repezit prin văzduh. Prepeliţele se strigau una pe alta în drum spre locul unde beau apă, iar departe, în josul canionului, vacile mugeau îndreptîndu-se domol către şoproanele unde aveau sa fie mulse. O schimbare se strecura furiş în Helen. Era cuprinsă de un nou simţămînt de tihnă; se simţea proteguită şi înzăuată împotriva tragediilor care o hăituiseră atîta vreme. Işi întinse braţele înainte şi îndărăt şi oftă mulţumită. Joe tot mai

aştepta în prag.

− Ce e? intrebă Helen. Domnişoara Hilda? Nu, n-o aduce încă. Masa trebuie să fie aproape gata. Dacă Hilda nu vrea să vină la masă, am s-o văd după aceea.

Nu voia s-o vadă pe Hilda. Starea cea noua, de adîncă tihnă, s-ar fi risipit dacă ar fi văzut-o. Voia să rămînă în lumina stranie a amurgului, să stea şi să asculte cum se strigă prepeliţele una pe alta în timp ce coboară coastele tufoase ale colinelor ca să bea apă înainte de căderea nopţii.

Işi aruncă pe umeri un şal mătăsos şi ieşi în grădină. Părea că tihna alunecă repede pe coastele colinelor ca s-o învăluie. Intr-o brazdă de flori văzu un iepure micuţ şi cenuşiu, cu codiţă albă, iar vederea lui o făcu să se înfioare de plăcere. Iepurele întoarse capul şi se uită la ea cîteva clipe, apoi îşi văzu de treabă continuînd să roadă ierburile tinere. Deodată, Helen se simţi nebuneşte de fericită. Ceva încîntător şi pasionant era pe cale de a se înfăptui, ceva ce aducea o necuprinsă desfătare. Impinsă de bucuria asta neaşteptată, îi vorbi iepurelui: „Roade

înainte, n-ai decît să rozi şi florile ofilite. Mîine voi sădi varză pentru tine. Are să-ţi placă varza, nu, Peter? Ascultă, Peter, pe tine Peter te cheamă? Ce aiureală, pe toţi iepurii îi cheamă

Peter! In orice caz, Peter, sunt veacuri întregi de cînd n-am mai făcut planuri de viitor. Oare nu-i ciudat? Ori e trist? Dar acum mă gîndesc la ceva pentru viitor. Parca-s gata să plesnesc de-atîtea gînduri de viitor. Şi habar n-am ce-ar putea fi acel ceva. Nu-i caraghioasă treaba asta, Peter?” Păşi mai departe şi flutură din mînă către iepure. „Cred că cinerariile ar fi mai bune de mîncat”, spuse.

Susurul apei o conduse mai departe pe cărare, pînă la pîrîu. La apropierea ei, un cîrd de prepeliţe se năpusti în tufişuri, scoţînd strigăte de alarmă ca nişte bîlbîituri. Lui Helen îi fu ruşine că le speriase. „Veniţi îndărăt, le strigă. Eu nu vă împuşc. Iepurelui nici nu i-a păsat de

mine. Ascultaţi, chiar daca aş vrea, n-aş putea să vă împuşc.” Deodată îşi aduse aminte cum o

luase Hubert ca s-o înveţe să tragă cu puşca. Avusese o atitudine de solemnitate religioasă cînd o învăţase cum trebuie să ţină arma şi cum să ochească ţinînd amindoi ochii deschişi.

„Acum o să arunc în aer o tinichea, îi spusese pe urmă. Nu vreau să tragi niciodată într-o ţintă

nemişcată. Nu face niciun ban vînătorul care trage într-o pasăre aşezată pe crăci.” Trăsese cu furie în tinicheaua zburătoare, pînă ce îi amorţise umărul, iar în drum spre casă Hubert o bătuse pe umăr. „Are să treacă multă vreme pînă o să po ţi dobori o potîrniche, îi spusese. Dar peste ceva vreme s-ar putea să fii în stare să împuşti iepuri, dacă-ţi sar aproape.” Pe urmă se gîndi la fîşiile acelea de curea, aduse de el acasă, cu ciorchini de păsări atîrnate de gît. „Cînd cad singure de pe curea inseamnă că s-au fezandat destul ca să fie bune de mîncat”, îi spusese cu solemnitate. Si dintr-odată Helen îşi dădu seama că nu mai vrea să se gîndească deloc la Hubert. Amintirile aproape îi tulburaseră simţămîntul acela de tihnă.

Se întunecase. Noaptea era îmbălsămată de mireasma salviei. Auzi cum bucătarul sună în bucătărie din talanga cumpărată de ea pentru anunţarea meselor. Helen îşi strînse bine şalul pe umeri, se înfioră şi se întoarse în casă.

In sufragerie, îşi găsi fata aşezată de cealaltă parte a mesei. Orice urmă a furiei de după amiază dispăruse de pe faţa Hildei; părea fericită şi foarte încîntată de ea însăşi.

− Draga mea! Te simţi mai bine, nu-i aşa? O întrebă Helen.

− O, da.

Helen ocoli masa şi îşi sărută fiica pe frunte. Pe urmă, o clipă, o strînse cu putere la piept.

− Cînd o să vezi cît de frumos e aici, ai să îndrăgeşti locurile astea. Ştiu eu că aşa are să fie. Hilda nu răspunse, dar în ochi îi luci o sclipire vicleană.

− Are să-ţi placă, nu-i aşa, iubito? stărui Helen, în vreme ce se întorcea la locul ei.

Hilda parcă păstra o taină.

− De, poate c-o să-mi placă. Dar poate că n-o să trebuiască să-mi placă.

− Ce vrei să spui, dragostea mea?

− Poate că n-o să rămîn aici multă vreme

− Să nu rămîi aici multă vreme?

Helen îşi aruncă repede privirile pe deasupra mesei. Era evident că Hilda încerca să păstreze un secret, dar un secret greu de bănuit.

− Poate o să izbutesc să fug de-aici şi să mă mărit.

Helen se lăsă pe speteaza scaunului şi zîmbi.

− Aha, înţeleg! Sigur că s-ar putea. Totuşi, ar fi preferabil să mai aştepţi cîţiva ani. Despre cine e vorba de data asta? Iarăşi prinţul?

− Nu, nu de prinţ e vorba. E un om sărac, dar eu am să-l iubesc. Astăzi ne-am pus la punct toate planurile. Cred c-are sa vină să mă ia.

Ceva se trezi în memoria lui Helen.

− E vorba despre bărbatul care a venit aici azi după-amiază?

Hilda sări de la masă şi strigă:

− Nu-ţi mai spun nicio vorbă. N-ai niciun drept să mă întrebi. Aşteaptă numai puţin... am să-ţi arăt că nu-s obligată să stau în derăpănătura asta de casă.

Alergă afară din sufragerie şi trînti uşa în urma ei.

Helen îl sună pe băiatul din casă.

− Joe, ce-a spus exact omul care a venit azi?

− Zicea trebuie vede dumneavoastră despre fetiţă.

− Bine. Ce fel de om era... adică ce vîrstă avea?

− Nu om bătrîn, doamnă, nu om tînăr. Poate vreo cincizeci de ani, cred.

Helen răsuflă din adînc. Incă o poveste dintr-acelea, încă o mică dramă gîndită de Hilda şi pe urmă povestită. Şi ei i se păreau atît de adevărate, biata copilă! Helen mîncă încet, iar mai tîrziu, în salonul cel mare, se aşeză dinaintea focului - desprinzînd alene cu vătraiul jăratic din buştenii strălucitori. Stinse toate luminile. Focul licărea în ochii capetelor împăiate ale vietăţilor de pe pereţi, iar vechea ei obişnuinţă se înstăpîni din nou. Se trezi închipuindu-şi cum arătau mîinile lui Hubert, cît de înguste îi erau şoldurile şi cît de drepte picioarele. După

aceea făcu o descoperire: cînd gîndurile i se depărtau de mîinile lui, ele dispăreau. Nu putea să recreeze făptura bărbatului ei. Hubert dispăruse, dispăruse cu totul. Pentru prima oară după

mulţi ani, Helen îşi puse palmele peste faţă şi plînse, fiindcă tihna se reîntorsese, dimpreună cu toate acele gînduri îndreptate spre viitor. Se şterse la, ochi şi începu să se plimbe încet prin

încăpere, zîmbind capetelor de pe pereţi, cu ochii nepăsători ai unui străin care nu ştia cum       anume murise fiecare dintre vietăţi. Salonul arăta şi mirosea altfel. Găsi pe bîjbîite închizătoarele noi ale ferestrei, şi o deschise larg asupra nopţii. Iar vîntul noptatic veni suspinind şi îi scăldă umerii goi cu tihna lui răcoroasă. Se aplecă pe fereastra, afară, şi ascultă.

Atît de multe sunete stinse veneau din grădină şi dinspre colinele de dincolo de ea... „Totul colcăie de viaţă, se gîndi. Plesneşte de viaţă.” Treptat, pe măsură ce asculta, prinse în auz un sunet ca şi cum cineva ar roade ceva, venit din cealaltă parte a casei. "Dacă o fi vreun castor, atunci trebuie să fie unul ocupat să doboare un copac. Poate o fi un porc spinos pornit să roadă temeliile. Arn auzit de aşa ceva. Dar prin părţile astea nu sînt porci spinoşi." Vibraţiile se transmiteau în pereţii casei.

− Trebuie să fie vreun animal care roade bîrnele", rosti cu glas tare.

Pe urmă se auzi o trosnitură slabă. Zgomotul conteni. Helen tresări tulburată. Porni grăbită pe un coridor şi se opri la camera Hildei. Puse mîna pe zăvorul masiv de afară şi întrebă: "Te simţi bine, draga mea?" Nu primi niciun răspuns. Helen trase foarte încet zăvorul şi intră în cameră. Unul dintre drugii de stejar fusese tăiat şi Hilda dispăruse. Helen rămase împietrită un moment lîngă fereastra deschisă, privind gînditoare în noaptea cenuşie. Pe urmă chipul îi păli şi buzele se strînseră, recăpătînd vechiul aspect al suferinţei. Mişcările îi erau mecanice în vreme ce străbătea coridorul, înapoi către salon. Se urcă pe un scaun, descuie vitrina cu arme şi luă de acolo o puşcă.

 *

Doctorul Phillips stătea alături de Helen Van Deventer în biroul coronerului. Trebuise să vină în calitate de medic al copilului, bineînţeles, dar se gîndise şi s-o ajute pe Helen să nu se sperie. Nu părea speriată. In ţinuta ei de doliu, gravă, aproape aprigă, arăta la fel de rezistentă

ca o stîncă spălată de valuri.

− Şi vă aşteptaţi la un asemenea lucru? întrebă coronerul. Va gîndeaţi că s-ar putea să se întîmple?

Doctorul Phillips se uită stînjenit la Helen şi îşi drese glasul.

− A fost pacienta mea încă de la naştere. Intr-un caz ca acesta, ar fi putut să se sinucidă ori să omoare pe altcineva, după împrejurări. După cum s-ar fi putut să trăiască fără să facă vreun rău. Ar fi putut trăi toată viaţa fără să comită vreun act de violenţă. Nu s-ar fi putut spune dinainte, înţelegeţi.

Coronerul iscălea nişte hîrtii.

− Procedeul a fost înfiorător. Desigur, fata nu era sănătoasă şi n-ar avea niciun rost să căutăm motivele. Motivele ei ar putea să fie nişte fleacuri. Dar a procedat în chip îngrozitor. Fără s-o ştie nici o clipă. Cu capul în pîrîu şi puşca alături... Voi da instrucţiuni să se redacteze un verdict de sinucidere. Îmi pare rău că trebuie să vorbesc aşa de faţă cu dumneavoastră, doamnă Van Deventer. Probabil că aţi suferit un şoc puternic atunci cînd aţi găsit-o.

Doctorul o sprijini pe Helen pe cînd cobora scările tribunalului. Ii spuse energic:

− Nu mai sta aşa. Arăţi de parcă ai fi dusă la execuţie. E mai bine că s-a întîmplat ce s-a întîmplat, ascultă-mă pe mine. Nu e cazul să suferi atît.

Helen nu se uită la el, dar îi spuse cu glas stins:

− Acum ştiu că ai dreptate. In clipa de faţă ştiu ce aşteaptă viaţa de la mine. Ştiu acum ceea ce am bănuit întotdeauna. Şi am puterea să suport, doctore. Nu-ţi mai face griji în legătură cu mine.