Din povestirile de razboi ale lui Sadoveanu(1)

Moara părăsită

Mă trezii ca dintr-un vis; asfinţitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. Ridicai sabia, care căzuse de-a lungul piciorului, întorsei capul spre oamenii mei, care aşteptau tăcuţi şi foarte liniştiţi, şi şoptii:

—   Înainte!

Caii se urniră şi pornirăm la pas.

Malurile pîrăului prin preajma căruia ne strecuram erau pline de verdeaţă bogată; ici-colo sălcii cu frunzele pălite atîrnau nemişcate deasupra ciuruirilor de unde. La o cotitură, o raţă sălbatică bătu apa cu aripile, măcăi aspru, se repezi în sus şi se îndreptă ca o săgeată spre asfinţit. Liniştea adîncă se întinse iar, fumegarea înserării se făcea din ce în ce mai deasă.

           Eu nu mă simţeam tocmai bine. La zborul raţei îmi tresărise  inima, ce va fi cînd se vor arăta capetele duşmanilor printre sălcii? Frică în adevăratul înţeles al cuvîntului nu-mi era, dar simţeam o greutate în piept, o presimţire tristă parcă. Îmi închipuiam cu toate acestea că, după întîia clipă, zvîcnirile vor înceta, înflăcărarea mă va cuprinde şi mă voi simţi în stare să înfrunt lumea. Dar acestea erau idei; niciodată nu făcusem proba.

Gîndind aşa, mă întorsei în şa şi privii spre cei zece oameni care mă urmau. Erau liniştiţi, se cumpăneau înainte şi înapoi, după paşii regulaţi ai cailor. Farmecul înserării le cucerise şi lor sufletele, ochii cercetau cu lene şi cu nepăsare împrejurimile; fruntaşul Pintilie chiar zîmbea în sine răsucindu-şi mustaţa; numai sergentului Savin îi scînteiau, sub sprîncenele groase ca două mustăţi, picăturile de păcură, şi parcă sfredeleau malul pîrăului înainte; iar urechea lui ar fi auzit şi lunecarea unui şarpe prin ierbării.

Îl întrebai încet:

—   Ce zici tu, Savin? nu mai vin cercetaşii... El răspunse cu linişte:

—   Poate-au dat de ceva, trăiţi, domnule sublocotenent!

Ceilalţi se înălţară în şăi şi se aşezară mai bine; unii oftară, ca tulburaţi din gînduri. Savin zise iar:

—  În josul pîrăului este o moară părăsită, din podul căreia se vede satul. Poate s-au oprit acolo. Deodată ridică capul şi duse mîna la ureche.

—   Pst! S-aude ceva!

—   Stai, şoptii eu, tresărind. Ce este? Oamenii se opriră şi-şi plecară carabinele în lungul coapselor. Un pas rar, greu, amestecat cu altul mai uşor, se apropia.

—     Vine Grecu! — zise Savin. Apoi rosti ceva mai tare: Grecule!

—    El e! se auzi un glas întunecat de o răguşeală uşoară.

Şi deodată ieşi de după o salcie călăraşul, mărunt şi bine legat, ducîndu-şi calul de căpăstru.

—    Vine şi Năstase pe celălalt mal, zise el, oprindu-se înaintea mea.

—   Bine, zisei eu, ce veste?

—   Trăiţi, domnule sublocotenent, în josul pîrăului este o moară părăsită. Am văzut eu, cu ochii mei, şi a văzut şi Năstase, cum au intrat în ea opt cercheji.

—   De unde veneau?

—    Din sat: de la furături pesemne... Sergentul Savin începu a se scărpina în cap:

—   Opt! Măi tată Marcule, cum o să-i mai măcinăm!

—     Trăiţi, domnule sublocotenent, şopti tainic şi fruntaşul Pintilie; cu rîşniţa cea mare!

Eu tăcui. Aveam ordin să fac o recunoaştere în josul pîrăului şi să atac, dacă întîlnesc, detaşamente mici pentru a face prizonieri. Dar aici mergea cam greu. Erau opt, aproape cît noi, şi în moară nu era uşor de pătruns, dacă păgînii ar fi prins de veste. Afară de asta, inima, pîrdalnica, se zbătea, şi presimţirea ceea nu-mi dădea pace!

Prin sara din ce în ce mai întunecoasă se auziră iar paşi, o piatră se rostogoli în pîrău, undele bolborosiră şi Năstase, celălalt cercetaş, se arătă negru printre pletele sălciilor.

—   A venit Grecu? şopti el.

—   Venit, răspunse cineva.

—   Trăiţi, domnule sublocotenent, nici nu mişcă. Parcă s-au culcat în moară...

Trecu pe lîngă mine şi se aşeză în rînd cu ceilalţi.

Vedeam eu bine că aveam de-a face cu oameni boclucaşi: ei mai intraseră în foc şi prinseseră gust. Afară de asta, după cît îmi spuseseră camarazii, pîndele şi hărţuirile în recunoaşteri erau plăcerea lor. Se trezeau, ghiorlanii, bătîndu-se ca acasă la ei, şi învîrteau carabina cum ai învîrti o ghioagă. Acu tăceau şi aşteptau porunca mea, şi mă gîndeam că ticălosul de Pintilie, fruntaşul, s-o fi uitînd la mine pieziş, cu un zîmbet de batjocură. Ce eram să fac? Afară de asta, începu a mă furnica şi pe mine un fior iute, o dorinţă. Mă înălţai deodată pe şa şi rostii îndesat:

—   Înainte, băieţi!

O şoaptă iute tremură ca o bucurie printre flăcăi. Şi pornirăm încet prin umbra neagră a sălciilor.

Pe şesuri şi-n văi era o tăcere nemărginită. Numai departe, pe fîneţe, o pasere ţipa ascuţit, ca un fierăstrău sub pilă. Şi un întuneric orb acoperea văzduhul şi pămîntul. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriaşe de nouri.

Merserăm o bucată bună de vreme. Deodată acoperişul ascuţit al morii se zugrăvi pe zarea mohorîtă, în făgaşul larg al pîrăului, şi îndată se şterse.

Intrarăm într-o roată de sălcii bătrîne. Iarba foşnea uscat în mersul cailor; altfel nici un zgomot, desişurile parcă erau împietrite.

—   Aici ar fi bine să descălecăm... şoptii eu.

—   Trăiţi, domnule sublocotenent, să descălecăm, răspunse sergentul. Şi mai avem de făcut ceva: cu cîteva fire de iarbă să ne legăm rotiţele pintenilor, să nu simtă nici greierii din moară. Pe urmă tecile le lăsăm aninate la şăile cailor, mergem numai cu penele săbiilor, ca să fim mai sprinteni...

—   De bună-samă! rostii eu cu pătrundere. Iar în gînd îmi ziceam: mă, al dracului sergent! Eu am învăţat atîţia ani prin şcoli şi habar n-am de toate pregătirile acestea!

Şi, pe cînd descălecam şi ne pregăteam în cea mai mare tăcere, îmi treceau prin măruntaie fulgerări de căldură şi frig, îmi venea să mă întind, n-aveam suflet îndeajuns.

Un flăcău rămase cu caii. Noi ceilalţi, după ce ne pregătirăm, coborîrăm în albia pîrăului şi începurăm a ne strecura cu luare-aminte spre moară.

Şi, dintr-odată, după un cot al apei, acoperişul ascuţit se arătă iar, foarte aproape de noi. Ne oprirăm. Grecu şi Năstase trecură înainte, ca să cerceteze cu de-amănuntul împrejurimile. Ceilalţi ne aşezarăm pe un pat moale şi umed de ţărînă măcinată din malul înalt.

Încet-încet ochii mi se obişnuiră cu întunericul. Trupul de jos al morii nu-l vedeam, pentru că se amesteca cu malurile pîrăului, dar vedeam aproape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită. Era vechiul iaz înomolit... Pe margini, cîteva pîlcuri de trestii. În fundul apei iarăşi acoperişul ascuţit, neclintit, al clădirii pustii. Putreziciunile bălţii împrăştiau în aerul nopţii miasme înţepătoare.

Un fluier străpunse tăcerea şi zborul întortochiat, în fîlfîiri rare, al unui lăstun mare de apă trecu ca un fulger negru pe sticla bălţii: cercetaşii noştri ajunseseră.

Eu, aşteptînd şi privind cătră moară, mă gîndeam: Ce va fi peste cîteva clipe? Va bubui carabina şi va curge sîngele, şi parcă nu-mi venea a crede că-n liniştea aceea de mormînt se vor putea petrece asemenea lucruri. Ce fac oare păgînii? Au plecat, de nu se simte nimic? Dorm? Poate au dat, în satul de unde veneau, peste băutură şi unor haimanale ca ei, puţin le pasă de poruncile Coranului? Au băut, s-au ameţit şi acum horăiesc în podul morii? Atunci treaba ar fi uşoară, n-am pierde nici vreme multă, nici oameni.

—   Trăiţi, domnule sublocotenent!

Tresării. Era glasul lui Grecu; nici nu-i simţisem întoarcerea. Răspunsei:

—   Ce este?

—    Am încunjurat moara, domnule sublocotenent, şi n-am dat peste nimic. Uşa e deschisă. Lăptocul e zdrobit, apa se prelinge pe pămînt: prin groapa aceea nimeni nu poate intra, nici ieşi.

—   Dar Năstase a venit?

—   A venit şi el...

—   Bun. Inlăuntrul morii nu se aude nimic?

—   Nimic.

Mă întorsei spre flăcăi. Întunericul malului era aşa de mare, că nu vedeam pe niciunul. Acu era acu. O sudoare rece mă înţepa la rădăcina părului. Strigai încet pe Savin. Glasul lui de abia adie:

—   Aici sunt...

—   Ce facem, mă Savin?

—   Intrăm în moară...

Aşa-i, mă gîndeam eu; are dreptate... îmi strecurai stînga în toc, trăsei încet revolverul, îl pipăii, îmi aşezai şi dragonul săbiei la pumnul mînei drepte şi mă mişcai spre moara, păşind în vîrful picioarelor. Ceilalţi veneau după mine. Dar mergeam aşa de încet, încît nici eu n-auzeam paşii.

Deodată răsări înainte-mi, drept pe malul bălţii, uşa deschisă a morii, ca o intrare neagră de peşteră. În clipa aceea, fiorii care mă cutreierau stătură, inima începu a bate mai tare, dar nu simţeam absolut nicio frică. Putea să mi se întîmple orice. O tărie nebună îmi încorda mădularele.

În moară, stăturăm multă vreme neclintiţi, cu răsuflările oprite, ascultînd prin întunericul acela orb. Dar nimic, nimic nu se simţea.

Deodată mă pipăi o mînă. Cineva mi se aplecă la ureche. Bănuii că e Savin. De abia pricepui:

—   S-au îmbătat... Dorm în pod... ori au plecat...

Scara podului trebuia să fie în dreptul uşii şi-n mijlocul morii. Pipăind, ne strecurarăm pe scară. La dreapta simţeam pe cineva: era sergentul; aveam şi la stînga un tovarăş, dar nu ştiam cine-i.

Sus, scara scîrţîi, un foşnet se auzi înainte. Ca fulgeraţi de acelaşi gînd, ne oprisem. Cerchezii erau în pod şi dormeau; dar cineva dintre ei trebuia să fie treaz, căci s-a mişcat la pîrîitul scării.

Stăteam neclintiţi şi nici nu suflam. Inima îmi bătea tare, rînduri de ameţeli îmi veneau, dar nu-mi era frică. Drept înaintea mea se deschideau în scîndurile podului trei ochiuri rotunde, ca la orice moară. Mă uitam neclintit în zarea lor: aşteptam să se ridice, din clipă în clipă, o umbră în dreptul întunericului slăbit, care pătrundea prin ele.

Dar tăcerea ne învălui iar, şi după un răstimp ridicarăm şi cele din urmă două trepte.

Acum auzii bine un mormăit nedesluşit. Nu ştiam încă de unde a pornit: dinainte, dindărăt, ori de pe laturi?

Eram subt acelaşi acoperiş cu nişte oameni care din clipă în clipă puteau să sară ca nişte fiare asupra noastră. Iar noi pîndeam ca moartea, şi carabinele stăteau gata. Cu toate acestea, în cine să tragi? Era prostie să începem a face larmă aşa cum eram grămădiţi, trei sus şi ceilalţi pe treptele scării. Toţi simţeam lucrul acesta şi aşteptam. Afară de asta, fără porunca mea, nimeni nu putea face nicio mişcare, iar eu nici gînd n-aveam să dau vreo poruncă.

Dar duşmanul, cel ce era treaz undeva, într-un colţ al podului, simţise, în buimăceala şi-n somnul amorţitor care-l cerceta, că o mişcare neobişnuită trece prin tăcerea ruinii. Un glas răguşit, care mi se păru sălbatic şi fioros, mormăi vorbe străine. Întreba ceva. Apoi tăcu. Iar noi aşteptam.

Si, dintr-odată, prin deschizăturile rotunde ale podului trecu ceva neobişnuit, o lumină slabă de vis. Şi-n fund, dincolo de deschizături, pe zarea răsăritului, deodată luna îşi arătă printre nourii negri o margine, apoi izvorî ca o lucire de spaimă. Trei dungi de lumină slabă se stecurară în pod. Şi-n dungile acelea, ca într-un fulger, răsări ceva rotund, negru, un cap omenesc. Şi tot în clipa aceea un tunet grozav izbucni. La fulgerarea limbii de foc, podul parcă se întinse în laturi dezvălindu-se, şi văzurăm lămurit pe ceilalţi şapte cerchezi întinşi pe podele. Iar capul negru parcă plesnise în bucăţi ca o ghiulea, şi parcă el detunase aşa.

Clădirea se umplu de miros de pulbere.

O clipă tăcerea păru că ne prăbuşeşte iar în noapte, apoi un răcnet cumplit umplu moara, mă simţii abătut la o parte ca o pană, un duruit surd cutremură duşameaua. Săbiile sunară ciocnindu-se, auzii trîntituri grele, gemete şi ţipete de spaimă. O limbă de foc şi un tunet tresăriră iar în noaptea adîncă, şi în rumeneala fugară se arătară spinările încordate ale călăraşilor şi obrazul întunecos al sergentului Savin.

Totul trecu ca o furtună repede. Cineva scăpără, o iască se aprinse. Faţa lui Savin se rumeni, pe cînd buzele se rotunzeau suflînd în punctul de foc. Apoi un capăt de lumînare se înflăcără şi limba de foc începu a ne tremura umbrele pe păreţii negri de scînduri.

Duşmanii zăceau unul lîngă altul zdrobiţi şi, subt ei, sîngele care curgea întindea un covor vişiniu. Unii căscau ochii îngroziţi, unii erau cu gurile căscate şi cu ochii închişi, unii erau lungiţi, alţii zgîrciţi, cu genunchii la gură. Numai unul trăia şi sta plin de spaimă în roata flăcărilor; clănţănea înfrigurat şi, din cînd în cînd, fără să privească pe cineva, murmura cuvinte răzleţe în limba lui, parcă se ruga de iertare. Fesul îi căzuse, şi capul rotund, mic, sta plecat, aşteptînd lovitura din urmă; obrazul măsliniu, veşted, şi ochii vîrîţi sub frunte spuneau o durere aşa de adîncă, încît te prindea mila.

Sergentul se uită lung la el, apoi se apropie şi-l bătu cu palma pe umăr. Ii zise tare:

—   Nu te teme, mă, că nu-ţi facem nimic...

Cerchezul ridică cu frică ochii, fără să înţeleagă. Fruntaşul Pintilie crezu că trebuie să-şi schimonosească vorba şi să dea din mîni:

— Bre!... nu facem nimic la tine... Luăm prizoner. Şi-şi întinse buzele într-un rîs tăcut, plin de încurajare. Prinsul zîmbi şi el cu frică.

Dar se făcea tîrziu, nu mai era vreme de stat. Vorbii cu glas tare:

—   Să mergem!

—  Trăiţi, domnule sublocotenent, răspunse Savin, să mergem! Atîta ne-a trebuit: un prins. De la dînsul vom afla noi multe...

Lăsarăm în podul ruinii pe ceilalţi şapte cerchezi, care trecuseră mări şi veniseră să moară într-un colţ singuratic, pe malul unui pîrău, şi ieşirăm.

Luna se înălţase, nouri treceau pe deasupra ei umplîndu-se de lumină vînătă. Iazul scînteia ca o oglindă mare de argint: nici o aburire nu-l încreţea.

După ce ajunserăm în roata de sălcii, încălecarăm, iar prinsul fu suit îndărătul unui călăreţ. Înainte de a pleca, scosei tabachera, îmi răsucii o ţigară, apoi dădui tutunul şi tovarăşilor mei:

—   Na, mă, faceţi-vă şi voi cîte-o ţigară, că v-aţi purtat bine...

—   Trăiţi, domnule sublocotenent! Sergentul Savin făcu două ţigări. Pe una o dădu prizonierului:

—   Na şi ţie! Ţi-o fi fiind poftă...

Apoi, după ce prinsul o luă cu sfială, sergentul îi dădu iasca aprinsă, şi zise zîmbind cătră mine:

—    Săracul! Ce-o fi gîndind el acu! Cînd pornirăm, fruntaşul Pintilie şopti:

—   Aista-i de cei care taie pe răniţi şi-i pradă...

Nimeni nu răspunse. Prizonierul îşi fuma pe furiş ţigara, trăgînd cu coada ochiului la faţa aspră a sergentului Savin.

            Pîrăul licărea în lumina lunii, caii mergeau liniştiţi şi oamenii tăceau.