In apararea calomniatorului si a defaimatorului

Este uşor să fii un susţinător al libertăţii cuvântului atunci când aceasta se referă la drepturile persoanelor cu care eşti de acord. Dar testul crucial se referă la discursurile controversate, la afirmaţii pe care le putem considera rele sau rău intenţionate şi care pot, de fapt, chiar să fie rele sau rău intenţionate.

Probabil că nu există nimic mai respingător sau mai vicios decât calomnia. De aceea, trebuie să fim deosebit de atenţi în apărarea drepturilor la liberă exprimare ale calomniatorilor, pentru că dacă ele pot fi apărate, atunci drepturile celorlalţi - care nu ofensează în aceeaşi măsură - vor fi cu certitudine mai sigure. Dar dacă drepturile la libertatea cuvântului ale calom­niatorilor şi defăimătorilor nu sunt protejate, drepturile celor­lalţi vor fi mai puţin sigure.

Motivul pentru care libertarienii bine crescuţi nu s-au implicat în apărarea drepturilor calomniatorilor este clar - ca­lomnia ruinează reputaţiile. Abundă, astfel, poveştile fioroase despre pierderea slujbelor, a prietenilor etc. Departe de a fi preocupaţi de drepturile calomniatorului şi ale defăimătorului la libertatea cuvântului, manieraţii libertarieni au fost preocu­paţi de protejarea celor cărora le-au fost distruse reputaţiile, ca şi cum acest lucru în sine ar fi de neiertat. Dar, evident, faptul de a apăra reputaţia unei persoane nu este o valoare absolută. Dacă ar fi, adică dacă reputaţiile ar fi într-adevăr sacrosancte, atunci ar trebui să interzicem majoritatea categoriilor de denigrare, chiar şi pe cele întemeiate. Critica literară nefavorabilă, satira din filme, din teatru, recenziile muzicale sau cele de cărţi nu ar mai putea fi permise. Orice ar diminua reputaţia oricărui individ, sau a oricărei instituţii, ar trebui să fie interzis.

Desigur, politicoşii libertarieni ar nega faptul că rezerva pe care o au faţă de calomnie îi determină să fie adepţii punc­tului de vedere descris mai sus. Ei ar admite că reputaţia unei persoane nu poate fi întotdeauna apărată, că, uneori, ea trebuie sacrificată. Dar aceasta, ar spune ei, nu îl exonerează pe calom­niator. Pentru că reputaţia unei persoane nu este ceva care să poată fi tratat cu uşurinţă. Ea nu poate fi maculată fără motive serioase.

Dar ce este „reputaţia” unei persoane? Ce este acest lucru care nu trebuie să „fie tratat cu uşurinţă”? În mod clar, nu este o posesie, ceva despre care să se poată spune că îi aparţine unei persoane în acelaşi mod în care îi aparţin, de exemplu, hainele. De fapt, reputaţia unei persoane nu îi „aparţine” acesteia deloc. Reputaţia unei persoane este ceea ce cred alţii despre acea persoană; ea constă din gândurile pe care le au alţi oameni.

Unui om nu-i aparţine propria reputaţie mai mult decât îi aparţin gândurile celorlalţi - pentru că doar din acestea este alcătuită reputaţia lui. Reputaţia unui om nu-i poate fi furată mai mult decât îi pot fi furate lui gândurile altor oameni. Indi­ferent dacă reputaţia „i-a fost luată” prin mijloace cinstite sau nu, prin adevăr sau minciuni, această reputaţie nu i-a aparţinut niciodată şi, deci, nu ar trebui să recurgă la lege pentru a cere daune.

Şi atunci, ce facem noi când ne opunem calomniei, sau o scoatem în afara legii? Interzicem cuiva să influenţeze sau să încerce a influenţa gândurile altor oameni. Dar ce înseamnă dreptul la liberă exprimare dacă nu faptul că suntem cu toţii liberi să încercăm să influenţăm gândurile celor din jurul nostru? Deci, trebuie să tragem concluzia că defăimarea şi calomnia sunt consistente cu dreptul la liberă exprimare.

În sfârşit, oricât de paradoxal ar părea, reputaţiile probabil că ar fi mai sigure fără legile care interzic afirmaţiile calom­nioase! În condiţiile legilor actuale, care interzic minciuni defăimătoare, există o tendinţă naturală de a crede orice mormăială publicată referitoare la caracterul cuiva. „Dacă nu ar fi adevărat, nu s-ar fi publicat", raţionează publicul credul. Totuşi, dacă ar fi permisă calomnia, publicul nu ar mai fi atât de uşor de înşelat. Atacurile ar deveni atât de dese şi rapide, încât ar trebui să fie dovedite cu probe înainte de a avea vreun impact. S-ar putea organiza agenţii similare cu Uniunea Con­sumatorilor sau Better Business Bureau, care să răspundă cererii publicului pentru informaţii triviale cât mai corecte.

Publicul ar învăţa curând să digere şi să evalueze afir­maţiile calomniatorilor - dacă acestora li s-ar „da frâu liber“. Un calomniator sau un defăimător nu ar mai avea puterea auto­mată de a ruina reputaţia unei persoane.

Walter Block - Defending the undefendable