Micul Cantemir și calul fermecat

Un fîlfiit de aripi. Micul Cantemir rămase nemişcat. Şi ce să vezi? Chiar în faţa lui stătea un armăsar falnic şi mînca floricele de porumb dintr-o tavă pe care o ţinea delicat cu copita dreaptă. Era aproape verde. Avea o coamă scurtă, pieptănată cu cărare falsă într-o parte, cum se obişnuieşte. Era gras şi voinic. Doar cîteva bube mici pe crupă arătau că fusese, poate, bolnav. Calul se scutură cu putere, parcă invadat de milioane de muşte. Bubele nu căzură.

    —  Doctorul ştie ce spune, murmură el. N-au trecut nici trei săptămîni...

    —  Nu cumva, începu micul Cantemir, eşti chiar cel care...

    —  Ba da, chiar eu sunt. Nu te mai osteni, ai ghicit, îl întrerupse calul. Ia loc, te rog!

Băiatul observă cum, din cînd în cînd, calul se uită cu atenţie la desenul zugrăvit pe tavă, desen pe care îl vedea, cum s-ar spune, pe ici, colo, după cum îşi alegea floricelele, căutîndu-le pe cele mai înflorite. Desenul reprezenta o japoneză cu ace lungi în păr, cîntînd la poalele muntelui Fuji Yama, la un instru­ment ciudat în formă de chitară. Nori albi. Băiatul tresări. Era tava pe care ma'Magdalena îi aducea lui în fiecarâ dimineaţă cafeaua cu lapte. Să fie calul un hoţ? Apare de nicăieri, te invită să iei loc ca la el acasă, fără măcar să existe un astfel de loc. Şi nici nu-i trece prin capul lunguieţ să spună, aşa cum spun caii bine crescuţi: „Te rog serveşte!” El mănîncă singur. De altfel, a şi terminat cu floricelele. Şi acum ce face? Zîmbind cu toţi dinţii, el mai privi o dată chipul femeii de la poalele muntelui sfînt, apoi duse tava la gură şi o mîncă în linişte ca pe o foaie de tort.

—   Ce să-i spun mătuşii mele cînd m-o întreba unde-i tava? zise micul Cantemir, foarte prost dispus.

—   Cînd? se miră calul.

—   Miercuri, zise băiatul cu acelaşi ton.

—   Ce vrei tu, dragă băiete!

Calul era foarte vesel şi, mai ales, hotărît să nu-şi strice cu niciun preţ această veselie.

—   Eu aş vrea s-o fac să creadă că n-am mîncat eu tava. Era un obiect de preţ. Pentru asta ar trebui s-o conving că a mîncat-o altul. Aici e greul. De ce toc­mai un cal? N-o să mă creadă nici în ruptul capului.

—   Nu-i nevoie să-i rupi capul. Spune-i că a fost un lup.

—   Am să încerc, oftă băiatul. N-am de ales. Dar fii te rog amabil: nu cumva vii de pe Tărîmul ce­lălalt?

—   Da de unde, dragă băiete! Eu nici măcar nu sunt cal. Eu aş putea să devin cal, mai bine-zis armă­sarul care...

Ochii micului Cantemir se aprinseră în timp ce asculta, şi luminau, iar frumoasa doamnă Curiozitatea îl acoperi cu mantia ei străvezie.

—   ... care a ieşit, continuă calul, din ţîntarul cu care semăna glasul lui Caută-ceartă-cu-lumînarea. Iţi aminteşti?

—   Parcă. Şi ce spui? Încă nu eşti tu?

—   Încă nu! Dar aş putea să devin dintr-o clipă într-alta, fiindcă, dragă băiete, cînd te aştepţi mai pu­ţin, atunci se face din ţînţar armăsar. Ascultă-mă pe mine! Ştiu ce vorbesc. Uite, priveşte...

Calul întinse copita, lungi gîtul, arătă un ghem ce­nuşiu ce se rostogolea cu repeziciune spre heleşteu.

—   Văd, zise micul Cantemir, e un iepure.

—    Ia-ha-ha ! Iu-hu-hu! necheză calul, văd că şi la iepuri eşti maestru. Ia spune, ce fel de iepure e ăsta, să văd ştii?

—   Nu-i un iepure oarecare, răspunse prudent mi­cul Cantemir.

—   Hai, hai! Eu nu-s ma'Magdalena sau ma’Amalia pe care le duci tu cum vrei cu vorbe în doi peri. Ştii sau nu?

—   Nu, zise băiatul, ba da, mai încercă el, ştiu, aş­teaptă... Ăsta-i Iepurele de martie.

—   Da’ de unde! Acela-i din altă poveste. Con­funzi! Să-ţi spun eu: Ăsta-i un iepure care a sărit adineauri de unde nu gîndea nimeni că ar putea sări. Nimeni. Dar el a sărit. Aşa cum, îţi spuneam, aş putea să devin eu, pe negîndite, cal adevărat.

—   Te pomeneşti că de asta mănind floricele?

—   Nu numai de asta.

—   Înţeleg, zise micul Cantemir care, între noi fie vorba, cum s-a mai întîmplat, mare lucru nu înţele­gea. Nu voia însă cu niciun preţ să supere un cal atît de bătrîn. Dacă ar fi putut i-ar fi oferit şi locul în autobuz şi i-ar fi cărat coşul, dacă s-ar fi întîmplat să aibă. Uitase să întrebe:

—   Dar ce era cu fîlfiitul, cu fîlfîitul acela de aripi, ce era, de unde era, l-am auzit? Sunt cumva ale dum­neavoastră?

(Vorbea repede, mînca optimi şi zecimi de vorbe, se temea ca celălalt să nu dispară; i se mai întimplase în noaptea asta, iar preafrumos-crescutul dumnea­voastră îl folosise din acelaşi motiv, deşi nu se poate spune că micul Cantemir ar fi unul din cei ce nu ştiau să se poarte în lume; dimpotrivă!)

—   Nu — hu-hu! rîse calul. Te-am păcălit. Din acest punct de vedere mulţi se înşală şi mă iau drept altul...

Băiatul făcu un semn cu ochiul, doar aşa de florile mărului, fiindcă de data asta nu pricepuse chiar nimic.

Cîteva mandarine şi curmale (printre care se aflau şi prune ghioldane, ba chiar şi o castană coaptă) că­zură în apropierea conversaţiei dintre băiat şi cal. Erau, pesemne, de la un nour rătăcit al ploii care trecuse.

—   Fără portocale? se încruntă micul Cantemir.

—   Nicio portocală, mormăi calul. Adevărul este că vine de foarte departe. O fi fost o ploaie pentru toată lumea. Păcat că nucile de cocos s-au terminat. Dar, te rog, se adresă el băiatului, ia o curmală, o cas­tană, ia te rog! Eşti invitatul meu.

„Sunt invitatul lui, îşi zise băiatul. Cum vine asta? Parcă ar fi plouat de la el. Unii cai îşi dau prea multă importanţă, asta este!”

Totuşi, fie de poftă, fie dintr-un anumit respect, pe care copiii îl simt faţă de caii verzi şi bătrîni, indife­rent de comportarea acestora, micul Cantemir luă o curmală. (Chiar dacă avem de-a face cu cai care încă nu sunt cai de tot, respectul e respect! De altfel, s-a văzut, deşi această făptură, ea însăşi, nu este sigură de existenţa ei, noi am continuat să-i spunem cal. Dacă cineva are ceva împotrivă, îi poate spune cum crede de cuviinţă. N-o să se supere nimeni.)

—   Mare şnapan îmi eşti! observă în treacăt calul. Nu vrei să mă superi de loc. Nici nu trebuie. Fiindcă eu sunt singurul cal (în felul meu, mă rog) din toată povestea asta. Iar calul de dar nu se caută la dinţi; îl iei cum ţi se dă. N-ai ce-i face. Şi să-ţi spun o taină: nu există poveste în care să nu fie nevoie de un cal; mai ales dintre cei care ştiu să vorbească. Fără mine nu se poate. Ei, dragă băiete, destul! Să ştii însă, eu n-am să te părăsesc pe neaşteptate, ca alţii. Nu-mi stă în caracter. Poate ne mai vedem, poate nu ne mai vedem. Nu se ştie exact ce se poate întîmpla şi ce nu. Asta-i părerea mea. Mă rog, sunt fel de fel de păreri. De pildă, părerea unei ghionoaie cu care schimb uneori idei este că totul e în funcţie de sin­gura zicere pe care o ştie ea şi care e bună de leac, susţine, cînd ai o boală, o durere; adică îţi trece boala şi te apucă rîsul şi bucuria. Ascultă:

Bubă  bună  

Şi mai bună,

Bubă dulce,

Bubă de nouă feluri de bube.

Bubă  alba,

Bubă neagră,

Bubă  verde.
Bubă  vînătă,

Bubă turchează,

Bubă roşie,

Bubă  albastră,

Nu te-ntinde,

Nu te prinde,

Nu ca ghimpele-nghimpa,

Nu ca urzica urzica,

Nu ca şarpele-nvenina,

Nu ca broasca te umfla.

Şi ieşi

Cu toate junghiurile,

Cu toate cuţitele,

Cu toate durerile,

Cu toate obrintelile,

Cu toate răcelile,

Şi te du în fundul mării,

La rădăcina copacului,

La fata-mpăratului.

Că fata-mpăratului te-aşteaptă

Cu mese întinse,

Cu făclii aprinse.

Cu pahare pline.

Să mîncaţi,

Să ospătaţi,

                         Pe Cantemir cel mic să-l iertaţi.

George Bălăiţă - "Intâmplări din noaptea soarelui de lapte"

Cap 12 Aici
Cap 1 Aici